III.

RETRĂGÂNDU-SE DE LA BORODINO, trupele ruseşti se opriră la Fili. Ermolov, care plecase să studieze terenul, veni la feldmareşal.

— Pe aceste poziţii nu ne putem bate! Zise el.

Kutuzov se uită mirat la el şi îl puse să mai repete o dată. Când Ermolov sfârşi ce avea de spus, Kutuzov întinse o mână spre el:

— Ia dă-mi mâna! Zise el şi, răsucindu-i-o în aşa fel, încât să-i poată pipăi pulsul, zise: Nu ţi-e bine, dragul meu. Ia seama la ce spui!

La şase verste de bariera Dorogomilovskaia, pe dealul Poklonnaia, Kutuzov se dădu jos din trăsură şi se aşeză pe o bancă la marginea drumului. Un grup numeros de generali i se strânseră în jur. Contele Rastopcin, sosit de la Moscova, li se alătură. Toată această strălucită societate, împărţită în câteva grupuri, discuta despre avantajele şi dezavantajele poziţiei, despre aşezarea trupelor, despre planurile propuse, despre situaţia Moscovei în general, despre probleme militare. Simţeau cu toţii că, deşi nu fuseseră invitaţi la aşa ceva şi cu toate că adunarea nu purta acest nume, era vorba de un consiliu de război. Discuţiunile se menţineau toate pe tărâmul problemelor de ordin general. Dacă vreunul împărtăşea altuia sau afla de la el vreo noutate, despre asta vorbea numai în şoaptă şi trecea din nou, imediat, la probleme generale; nici glume, nici râs şi nici măcar zâmbet nu se pomenea la oamenii aceştia. Toţi, se vedea cât de colo, se sforţau să fie la înălţimea situaţiei. Toate grupurile care discutau între ele căutau să fie cât mai aproape de comandantul suprem (banca pe care şedea el forma centrul grupurilor) şi toţi vorbeau în aşa fel, încât să fie auziţi de acesta. Comandantul suprem asculta şi, uneori, punea să se repete ceea ce auzea, dar el însuşi nu se amesteca în discuţie şi nu-şi dădea nici o părere. De cele mai multe ori, ascultând discuţiile vreunui grup, îşi întorcea capul, în semn de dezamăgire, ca şi cum s-ar fi spus cu totul altceva decât se aştepta el să audă. Unii vorbeau despre poziţie, criticând nu atât poziţia însăşi, cât mai ales capacitatea şi priceperea celor care o aleseseră; alţii argumentau că greşeala fusese săvârşită mai demult şi că bătălia trebuia primită încă de alaltăieri; grupul al treilea discuta despre bătălia de la Salamanca, despre care tocmai le povestise francezul Crossard, sosit de curând şi purtând încă uniforma spaniolă. (Francezul, împreună cu unul dintre prinţii germani care serveau în armata rusă, analiza asediul Saragosei, spunând că tot aşa ar putea fi apărată şi Moscova.) Într-un al patrulea grup, contele Rastopcin spunea că el, cu voluntarii din Moscova, e gata să piară sub zidurile capitalei, dar că, totuşi, nu poate să nu regrete nesiguranţa în care a fost lăsat şi că, dacă ar fi ştiut lucrul acesta mai demult, ar fi fost cu totul altceva… Alţii, dintr-un al cincilea grup, vrând să arate profunzimea concepţiilor lor strategice, vorbeau despre direcţia în care trebuiau să fie îndreptate armatele. În fine, cei dintr-al şaselea grup discutau ceva cu totul absurd. Chipul lui Kutuzov devenea din ce în ce mai îngrijorat şi mai trist. Din toate discuţiile acestea, Kutuzov vedea un singur lucru: să aperi Moscova era o imposibilitate materială, în toată puterea cuvântului, adică era în aşa grad exclusă orice putinţă de a o apăra, încât dacă un comandant suprem, nebun, ar fi dat ordin de atac nu s-ar fi produs decât o zăpăceală generală şi bătălia tot nu s-ar fi putut da; şi nu s-ar fi putut da pentru că toţi comandanţii superiori nu numai că socoteau poziţia imposibilă, dar nu prevedeau, în discuţiile lor, decât ce avea să se întâmple după părăsirea neîndoielnică a acestei poziţii. Într-adevăr, cum şi-ar fi putut duce comandanţii armatele la atac, pe un câmp de luptă pe care-l considerau o poziţie imposibilă? Comandanţii subalterni şi până şi soldaţii (care judecă şi ei) considerau, de asemenea, poziţia ca fiind imposibilă şi de aceea nu puteau porni să se bată atâta vreme cât erau încredinţaţi că vor fi înfrânţi. Dacă Benigsen rămânea la ideea apărării poziţiei şi dacă ceilalţi o mai discutau încă, problema asta nu mai avea nici o importanţă în sine; ea prezenta importanţă doar ca motiv de ceartă şi de intrigi. Asta o înţelegea bine Kutuzov.

Benigsen, care alesese poziţia, făcea aprins paradă de patriotismul său rusesc (ceea ce Kutuzov nu putea asculta fără să se încrunte) şi rămânea la ideea apărării Moscovei. Kutuzov vedea limpede ca ziua scopul lui Benigsen: în caz că apărarea nu reuşea, să dea vina pe Kutuzov, care adusese, fără să dea vreo luptă, armatele până sub dealurile Vorobiov; iar în caz de reuşită, să şi-o atribuie; în cazul însă când Kutuzov ar fi refuzat apărarea, să se pună la adăpost de crima părăsirii Moscovei. Problema aceasta, a intrigii, nu-l preocupa de fel pe bătrân în momentul acesta. O singură şi groaznică întrebare îl ardea ca jarul. Şi la această întrebare nu-i dăduse încă nimeni răspuns. Întrebarea ce-şi punea era: „Sunt eu oare cel care l-a lăsat pe Napoleon să ajungă până la Moscova şi când am făcut eu lucrul acesta? Când s-a hotărât lucrul acesta? Nu cumva ieri, când i-am trimis lui Platov ordinul să se retragă, sau acum trei zile, seara, când am aţipit puţin şi i-am ordonat lui Benigsen să mă înlocuiască la comandă? Sau şi mai demult? Dar când, când s-a hotărât oare această grozăvie? Moscova trebuie părăsită! Trupele trebuiesc retrase şi eu trebuie să dau ordinul acesta!” Să dea acest ordin îngrozitor, lui Kutuzov i se părea totuna cu a renunţa la comanda armatei. Dar, pe lângă că iubea puterea şi se obişnuise cu ea (onorurile ce i se dăduseră prinţului Prozorovski, sub ordinele căruia servise în Turcia, îl sâcâiseră), era convins că e predestinat să salveze Rusia, fiindcă doar de aceea fusese adus, din voinţa poporului şi împotriva voinţei suveranului, la comanda supremă. Avea convingerea că el era singurul care se putea menţine la comanda armatei în împrejurările acestea grele, că singur el, în toată lumea, era în stare să nu se lase cuprins de panică, ştiindu-şi-l ca adversar pe neînvinsul Napoleon; şi acum se îngrozea la gândul ordinului pe care era nevoit să-l dea. Dar trebuia să ia o hotărâre, trebuiau curmate odată discuţiile acestea din jurul său, care începeau să ia un caracter prea liber.

Chemă la locuinţa lui pe generalii cei mai vechi în grad.

— Ma tete, fut-elle bonne ou mauvaise, n'a qu'a s'aider d'elle meme! 694 zise el, ridicându-se de pe bancă şi porni spre Fili, unde îl aşteptau trăsurile.

IV.

ÎN ODAIA CEA MARE A CELEI mai bune izbe din Fili, izba mujicului Andrei Savostianov, la ceasurile două, se întruni consiliul. Bărbaţii, femeile şi copiii din numeroasa familie a mujicului se înghesuiră în odăiţa întunecoasă de cealaltă parte a tindei. Numai nepoţica lui Andrei, Malaşa, o fetiţă de şase ani, pe care serenissismul, mângâind-o, o dăruise la ceai cu o bucăţică de zahăr, rămăsese pe cuptor în încăperea cea mare. Malaşa privea de pe cuptor, sfioasă şi fericită, la chipurile, uniformele şi decoraţiile generalilor care intrau unul după altul în izbă şi se aşezau pe laviţele late sub icoanele din colţ. Singur moşul, cum îl numea în gândul ei Malaşa pe Kutuzov, şedea deoparte, în umbra celuilalt colţ, lângă cuptor. Şedea cufundat cu toată greutatea într-un jilţ de campanie, suflând greu şi potrivindu-şi tot timpul gulerul tunicii, care, deşi descheiat, parcă-l tot strângea de gât. Cei care intrau, se apropiau unul după altul, mai întâi de feldmareşal, care, unora le strângea mâna, altora le făcea semn din cap. Kaisarov, aghiotantul său, voi să dea la o parte perdeluţa ferestrei din faţa lui Kutuzov, dar el făcu supărat un semn cu mâna şi Kaisarov înţelese că serenissimul nu dorea să-i fie văzută faţa.

În jurul mesei ţărăneşti, de molift, pe care zăceau grămadă hărţi, planuri, creioane şi hârtii, se adunase atâta lume, încât ordonanţele fură nevoite să mai aducă o laviţă, pe care o puseră lângă masă. Pe ea luară loc ultimii veniţi: Ermolov, Kaisarov şi Toll. Chiar sub icoane, în capul mesei, şedea, cu crucea Sfântul Gheorghe la gât, cu fruntea lui înaltă ce i se împreuna cu creştetul pleşuv şi cu chipul lui de o paloare bolnăvicioasă, Barclay de Tolly. Erau două zile de când îl chinuiau frigurile şi chiar în clipa aceea îl scuturau şi îi dădeau dureri. Alături de el şedea Uvarov care, cu glas scăzut (aşa cum vorbeau toţi), gesticulând, îi spunea ceva lui Barclay. Dohturov, mic şi rotofei, cu sprâncenele ridicate şi cu mâinile pe pântece, asculta atent. De cealaltă parte şedea, sprijinindu-şi într-o mână capul lat cu trăsături severe şi cu ochi scânteietori, contele Osterman-Tolstoi, care părea adâncit în gânduri. Raevski, care avea un aer nerăbdător, îşi răsucea mereu, cu un gest care-i devenise deprindere, părul negru de pe tâmple, uitându-se când la Kutuzov, când la uşa de la intrare. Chipul blând, puternic şi frumos al lui Konovniţân era luminat de un zâmbet şiret şi delicat. Întâlnise privirea Malaşei şi îi făcea din ochi semne, care o îmbiau pe fetiţă să zâmbească.

Toţi îl aşteptau pe Benigsen, care îşi sfârşea prânzul gustos, sub pretextul unei noi inspectări a poziţiilor. Aşteptarea se prelungi de la patru până pe la şase, şi în toată vremea aceasta se discută încet, în grupuri separate, fără să se înceapă consfătuirea propriu-zisă.

Numai după ce intră în izbă Benigsen, Kutuzov îşi trase, din colţul său, jilţul până aproape de masă, dar în aşa fel, încât să nu-i bată în faţă lumânările puse pe masă.

Benigsen deschise consiliul cu întrebarea: „Să părăsim fără luptă sfânta şi vechea capitală a Rusiei, sau s-o apărăm?” Urmă o tăcere îndelungată şi generală. Toate chipurile se posomorâră şi, în liniştea aceasta, se auzea doar răsuflarea grea şi tusea lui Kutuzov, tuse ce trăda supărare. Ochii tuturora erau îndreptaţi asupra lui. Malaşa se uita şi ea tot la moş. Era mai aproape decât toţi de dânsul şi văzu cum i se încreţise faţa; parc-ar fi fost gata să plângă. Dar numai pentru puţină vreme.

— Sfânta şi vechea capitală a Rusiei! Rosti el deodată, repetând supărat vorbele lui Benigsen şi arătând prin asta nota falsă a acestor cuvinte. Daţi-mi voie să vă spun, luminăţia-voastră, că întrebarea n-are rost pentru un rus. (Şi îşi aplecă trupul greoi înainte.) E o întrebare care nu se poate pune; asemenea întrebare n-are nici un sens. Problema pentru care i-am poftit pe aceşti domni să se adune aici este o problemă militară. Chestiunea este următoarea: „Salvarea Rusiei e în armată. Este mai folositor să riscăm a pierde şi armata şi Moscova, primind lupta, sau să predăm Moscova fără luptă? Iată asupra cărei întrebări vreau să vă cunosc părerea.” (Şi se lăsă pe spătarul jilţului.)

Începu dezbaterea. Benigsen nu considera încă jocul cu totul pierdut. De acord cu Barclay şi cu ceilalţi asupra imposibilităţii de a primi o luptă defensivă la Fili, el, pătruns de patriotismul rus şi de dragoste pentru Moscova, propunea să fie trecute, în noaptea aceea, armatele din flancul drept în flancul stâng şi să fie atacat a doua zi flancul drept al francezilor. Părerile se împărţiră; începură să se certe, unii susţinându-l, alţii împotrivindu-i-se. Ermolov, Dohturov şi Raevski erau de aceeaşi părere cu Benigsen. Împinşi fie de sentimentul necesităţii jertfelor înainte de predarea capitalei, fie de alte socoteli, personale, generalii aceştia parcă nu înţelegeau că acest consiliu nu putea schimba cursul inevitabil al evenimentelor şi că Moscova era ca şi părăsită, de pe acum. Ceilalţi generali înţeleseră asta şi, lăsând la o parte discuţia despre Moscova, vorbiră doar din direcţia pe care, în retragerea ei, urma să o ia armata. Malaşa, care era numai ochi la tot ce se petrecea în odaie, înţelegea altminteri tâlcul acestui consiliu. Ei i se părea că era vorba doar de o luptă personală între „moş” şi „lungan”, cum îl numise ea pe Benigsen. Îi vedea cum se înfurie când vorbesc unul cu altul şi, în sufletul ei, ţinea partea moşului. Pe la jumătatea discuţiei, ea prinse privirea iute şi vicleană pe care moşul i-o aruncase lui Benigsen şi, după asta, spre bucuria ei, băgă de seamă că moşul, spunându-i ceva lunganului, îl doborâse: Benigsen se înroşise deodată şi începuse să se plimbe, scos din fire, prin odaie. Cuvintele care-l necăjiseră până într-atâta pe Benigsen exprimau calm şi domol părerea lui Kutuzov despre avantajele şi dezavantajele propunerii lui Benigsen referitoare la transferarea trupelor – în cursul nopţii – din flancul drept în cel stâng, în vederea atacării flancului drept al francezilor.

— Eu, domnilor, zise Kutuzov, nu pot aproba planul contelui. Mişcările de trupe, la mică distanţă de inamic, sunt întotdeauna periculoase şi istoria militară confirmă acest lucru. Aşa, bunăoară, iată… (Kutuzov părea adâncit în gânduri, căutându-şi exemplul, şi se uita la Benigsen cu o privire luminoasă, naivă). Da, iată, să luăm chiar bătălia de la Friedland, de care, pe cât cred eu, contele îşi aduce bine aminte; această bătălie… n-a fost tocmai reuşită, doar din pricină că poziţiile trupelor noastre s-au schimbat la prea mare apropiere de inamic…

Urmară câteva clipe de tăcere, care li se părură tuturor nesfârşit de lungi.

Dezbaterile fură reluate, dar pauzele deveneau tot mai dese şi pricepură toţi că nu mai au ce-şi spune.

În răstimpul uneia dintre aceste pauze Kutuzov oftă din greu, ca şi cum s-ar fi pregătit să vorbească. Toţi îşi întoarseră privirile spre dânsul.

— Eh bien, messieurs! Je vois que c'est moi qui payerai les pots cassés! 695 zise el. Şi, ridicându-se încetişor, se apropie de masă. Domnilor, v-am ascultat părerile. Unii nu vor fi de acord cu mine. Dar eu (se opri o clipă), cu puterea încredinţată mie de suveran şi de patrie, eu ordon retragerea!

După asta, generalii începură să se împrăştie, cu precauţia tăcută şi solemnă cu care se împrăştie lumea după o înmormântare.

Unii dintre generali se apropiau de comandantul suprem şi, cu glas scăzut, cu totul pe alt ton decât atunci când luaseră cuvântul la consiliu, îi raportau câte altceva.

Malaşa, care era demult aşteptată la cină, se dădu cu băgare de seamă jos de pe poiată, pe la spate, punându-şi unul câte unul picioruşele goale pe prichiciul cuptorului şi, strecurându-se printre picioarele generalilor, o zbughi pe uşă afară.

După ce dădu drumul generalilor, Kutuzov rămase multă vreme singur, cu coatele pe masă, cu gândul tot la aceeaşi groaznică întrebare: „Când, când oare s-a hotărât la urma urmei, părăsirea Moscovei? Când s-a săvârşit faptul care a provocat această hotărâre şi cine-i vinovat de asta?”

— La asta, la asta, nu m-am aşteptat, îi spuse el lui Schneider, un aghiotant de-al său, care veni la el noaptea târziu, la asta nu m-am aşteptat! Asta nu mi-a putut trece prin cap!

— Aveţi nevoie de odihnă, serenissime, spuse Schneider.

— Dar nu se poate! Or să mănânce şi ei carne de cal, ca şi turcii! Strigă, fără să răspundă, Kutuzov, lovind în masă cu pumnul lui puhav. Or să mănânce şi ei, numai să…

V.

ÎN CU TOTUL ALT CHIP, opus lui Kutuzov, a procedat, tot cam pe atunci, cu prilejul unui eveniment şi mai important decât retragerea fără luptă a armatei, şi anume cu prilejul părăsirii Moscovei şi al incendierii ei, contele Rastopcin, care trece în ochii lumii drept conducător al acestui eveniment.

Evenimentul acesta – părăsirea şi incendierea Moscovei – a fost tot atât de inevitabil ca şi retragerea trupelor fără luptă dincolo de Moscova, după bătălia de la Borodino.

Ceea ce s-a întâmplat ar fi putut fi prezis de fiecare rus, nu pe temeiul deducţiilor logice, ci bizuindu-se pe un simţământ pe care l-au avut părinţii noştri şi care trăieşte în oricare din noi.

Începând de la Smolensk, în toate oraşele şi satele de pe pământul rusesc, fără participarea lui Rastopcin şi fără afişele sale, s-a întâmplat tot ce s-a petrecut şi la Moscova. Poporul aştepta cu nepăsare venirea inamicului, nu se răscula, nu provoca tulburări, nu făcea pe nimeni bucăţi, ci îşi aştepta liniştit împlinirea ursitei, simţindu-şi lăuntric puterea de a găsi, în cele mai grele clipe, tocmai ceea ce trebuia făcut. Şi, cum se apropia inamicul, elementele cele mai înstărite ale populaţiei fugeau, părăsindu-şi avutul; sărăcimea rămânea pe loc, dând foc şi distrugând ceea ce rămăsese.

Conştiinţa că aşa trebuia să fie şi că aşa va fi întotdeauna se afla şi se află în sufletul fiecărui rus. Conştiinţa şi, mai mult, presimţirea că Moscova avea să fie luată exista în sufletul societăţii moscovite a anului 1812. Cei care începuseră să părăsească Moscova încă din iulie şi de pe la începutul lui august arătaseră că se aşteptau la lucrul acesta. Cei care plecau cu ceea ce puteau lua, lăsându-şi casele şi jumătate din avut, procedau aşa, datorită acelui patriotism ascuns (latent), care se exprimă nu prin fraze, nu prin jertfirea copiilor pentru salvarea patriei şi aşa mai departe, prin mijloace nefireşti, ci pe nesimţite, simplu şi organic, şi tocmai de aceea şi dă întotdeauna cele mai viguroase rezultate.

„E ruşinos să fugi din faţa primejdiei; numai laşii fug din Moscova”, li se spunea moscoviţilor. Rastopcin, cu afişele lui, le vâra în cap că era ruşinos lucru să fugi din Moscova. Şi moscoviţilor le era ruşine să primească numele de laşi, le era ruşine să plece, dar cu toate astea plecau, ştiind că aşa trebuia. Pentru ce plecau? Nu se poate presupune că Rastopcin i-ar fi speriat cu grozăviile pe care le făcea Napoleon pe teritoriile cotropite. Plecau, şi cei dintâi au plecat bogaţii, oamenii cu carte, care ştiau foarte bine că Viena şi Berlinul rămăseseră întregi după ocupaţie şi că locuitorii de acolo, în timpul ocupaţiei, îşi petrecuseră de minune vremea cu încântătorii francezi, pe care-i iubeau atâta pe atunci bărbaţii ruşi şi mai ales femeile ruse.

Plecau fiindcă pentru poporul rus nu putea încăpea întrebarea dacă va fi sau nu va fi bine la Moscova sub administraţia franceză. Sub administraţia francezilor nu puteau rămâne: era tot ce putea fi mai rău. Plecaseră ei şi până la bătălia de la Borodino; plecau, cu atât mai grăbiţi, după bătălia de la Borodino, fără să răspundă la chemarea de a apăra oraşul şi fără să ţină seamă de manifestele comandantului suprem al Moscovei – ce-i destăinuiau intenţia de a scoate icoana Maicii Domnului de la Iver şi de a merge la luptă cu ea în frunte – nici de baloanele care trebuiau să aducă pierzania francezilor, nici de toate nimicurile de care pomenea Rastopcin în afişele sale. Moscoviţii ştiau că armata e cea care trebuie să lupte şi că, dacă ea nu e în stare, atunci ei cu domnişoarele şi cu servitorii nu puteau da piept cu Napoleon pe Tri Gorî, aşa că trebuiau să plece, oricât i-ar fi durut să-şi părăsească tot avutul. Ei plecau şi nu se gândeau la măreaţa însemnătate a acestei imense şi bogate capitale, părăsită de locuitori şi lăsată pradă focului (marele oraş de lemn, părăsit de locuitorii lui, era sigur că avea să fie ars); fugeau, fiecare pe socoteala lui, şi cu toate astea numai pentru că au plecat ei s-a săvârşit acel măreţ eveniment, care va rămâne pentru totdeauna gloria supremă a poporului rus. Boieroaica aceea care s-a urnit din Moscova încă din iunie, cu harapii şi cu măscăricii ei cu tot, spre un sat din gubernia Saratov, având vaga conştiinţă că ea nu-i sluga lui Bonaparte şi cu teama să nu fie cumva oprită de cineva din ordinul lui Rastopcin, a săvârşit cu simplitate şi adevăr fapta aceea mare care a salvat Rusia. Dar contele Rastopcin care, când îi făcea de ocară pe cei care plecau, când evacua autorităţile, când înarma cu puşti scoase din uz vreo ceată de beţivi, când ieşea cu icoanele, când îi interzicea mitropolitului Augustin să scoată moaştele şi icoanele, când aduna toate căruţele particulare aflate în Moscova, sau cu o sută treizeci şi şase de căruţe transporta balonul la care lucra Leppich, când lăsa să se înţeleagă că el va da foc Moscovei, când povestea cum şi-a incendiat propria casă şi scria către francezi o proclamaţie, prin care-i acuza solemn că au distrus căminul copiilor săi, Rastopcin care aci îşi atribuia gloria incendierii Moscovei, aci se lepăda de ea, aci ordona populaţiei să pună mâna pe toţi spionii şi să-i aducă la el, aci îşi ocăra poporenii pentru acest lucru, aci îi deporta pe toţi francezii din Moscova, aci îi dădea voie să rămână în oraş doamnei Aubert-Chalmé, care constituia punctul central al întregii populaţii franceze din Moscova, ordonând însă prinderea şi deportarea nejustificată de vreo vină vizibilă, a bătrânului şi onorabilului director-adjunct al poştelor, Kliuceariov; Rastopcin care, ba aduna poporul la Tri Gorî ca să se bată cu francezii, ba ca să scape de popor, îi dădea în mâini, să-l omoare, un om, iar el fugea de acasă pe uşa de din dos, ba spunea că nu va putea supravieţui dezastrului Moscovei, ba scria în albume, pe franţuzeşte, versuri despre rolul său în acest dezastru696 – omul acesta n-a priceput însemnătatea evenimentului care se săvârşea, dar voia să facă şi el ceva, să uimească pe cineva, să făptuiască ceva patriotic şi eroic şi, ca un copil, zburda în faţa acestui eveniment, măreţ şi de neînlăturat, care a fost părăsirea şi incendierea Moscovei, străduindu-se, cu mâna lui mică, ba să împingă înainte, ba să oprească cursul imensului torent popular, care-l lua şi pe el la vale.

VI.

HÉLENE, ÎNAPOINDU-SE CU toţi curtenii de la Wilna la Petersburg, se afla într-o situaţie foarte dificilă.

La Petersburg, Hélene se bucurase de ocrotirea deosebită a unui potentat care ocupa una dintre cele mai înalte demnităţi în stat. La Wilna însă, ea se apropiase de un tânăr principe străin. Când se întoarse la Petersburg, prinţul şi potentatul erau amândoi în capitală; fiecare dintre ei îşi revendica drepturile şi Hélene se găsi în faţa unei probleme încă noi în cariera ei: să păstreze raporturi strânse cu amândoi, fără a-l jigni pe vreunul.

Ceea ce pentru altă femeie ar fi părut foarte greu şi chiar imposibil nu-i dădu de gândit nici măcar o clipă contesei Bezuhova, care, cum se vede, nu degeaba se bucura de reputaţia unei femei inteligente. Dacă ar fi încercat să-şi ascundă faptele sau să iasă prin şiretlicuri din încurcătură, tot s-ar fi dat cândva de gol, recunoscându-se prin asta vinovată; dar Hélene, dimpotrivă, ca un om cu adevărat mare, care poate tot ce vrea, luase de la început poziţia celui care are dreptate, lucru pe care îl credea sincer, ca şi faptul că vinovaţi sunt toţi ceilalţi.

La cea dintâi ocazie când tânărul personaj străin îşi permise să-i facă reproşuri, ea îşi înălţă mândră capul frumos şi, privindu-l peste umăr, îi spuse cu tărie:

— Voila l'égoisme et la cruauté des hommes! Je ne m'attendais pas a autre chose. La femme se sacrifie pour vous, elle souffre, et voila sa récompense. Quel droit avez-vous, Monseigneur, de me demander compte de mes amitiés, de mes affections? C'est un homme qui a été plus qu'un pere pour moi.697

Personajul dădu să spună ceva. Hélene îl întrerupse:

— Eh bien, oui, zise ea, peut-etre qu'il a pour moi d'autres sentiments que ceux d'un pere, mais ce n'est pas une raison pour que je lui ferme ma porte. Je ne suis pas un homme, pour etre ingrate. Sachez, Monseigneur: pour tout ce qui a rapport a mes sentiments intimes, je ne rends compte qu'a Dieu et a ma conscience698, sfârşi ea, ducându-şi mâna la frumosul ei piept, care i se ridica peste măsură, şi înălţându-şi ochii la cer.

— Mais écoutez-moi, au nom de Dieu!

— Epousez-moi et je serai votre esclave!

— Mais c'est impossible!

— Vous ne daignez pas descendre jusqu'a moi, vous!699 spuse ea, izbucnind în plâns.

Personajul încercă s-o liniştească; Hélene, însă, spunea printre lacrimi (ca şi când şi-ar fi uitat de sine însăşi, ieşită din fire cum era) că nimic n-o poate opri să se mai căsătorească o dată, că mai sunt asemenea exemple (pe atunci erau încă prea puţine exemple, dar ea-l numi pe Napoleon şi alte feţe înalte), că ea n-a fost niciodată soţia bărbatului ei, că a fost o victimă.

— Dar legile, religia… spuse personajul, dându-se aproape bătut.

— Legile, religia… De ce-ar mai fi fost născocite, dacă n-ar putea face lucrul acesta! Zise Hélene.

Personajul important rămase uimit că nu-i trecuse prin minte o judecată atât de simplă şi se adresă pentru sfat sfinţilor fraţi din Comunitatea Iezuiţilor, cu care se afla în strânse relaţii.

Câteva zile după această convorbire, la una dintre fermecătoarele serbări pe care Hélene le dădea în vila sa de la Kamennâi Ostrov, îi fu prezentat un om în vârstă, cu părul alb ca zăpada şi ochi negri, strălucitori – fascinantul monsieur de Jobert – un jésuite a robe courte700 care stătu mult timp de vorbă cu Hélene, în grădină, sub lumina feerică şi în sunetele muzicii, despre dragostea de Dumnezeu, de Christ, de sfânta inimă a Maicii Domnului şi despre mângâierile pe care le dă credincioşilor, în această viaţă şi în viaţa viitoare, singura religie adevărată, cea catolică. Hélene fu mişcată şi de câteva ori le dădură lacrimile, şi ei şi lui monsieur Jobert, iar vocea le tremură. Dansul, la care un cavaler veni să o poftească pe Hélene, îi tulbură convorbirea cu viitorul ei directeur de conscience701, dar a doua zi, monsieur de Jobert se prezentă singur, seara, la Hélene şi de atunci începu să o viziteze foarte des.

Într-o zi, el o conduse pe contesă la biserica catolică, unde ea îngenunche în faţa altarului la care fusese dusă. Francezul cel tomnatic şi fascinant îi puse mâinile pe creştet şi ea, cum singură povestea mai târziu, simţi ceva ca un suflu înviorător pogorându-i-se în suflet. I se explică apoi că aceasta fusese la grâce702.

Pe urmă, veni la ea un abate, a robe longue703, o spovedi şi o dezlegă de toate păcatele. A doua zi îi aduseră o cutiuţă în care se afla cuminecătura şi i-o lăsară acasă, ca să se poată împărtăşi. După câteva zile, spre marea ei mulţumire, Hélene află că fusese primită în sânul bisericii adevărate, catolice, şi că despre asta va afla în curând însuşi papa, care-i va trimite un document.

Tot ce se petrecea în vremea aceasta în jurul ei şi cu ea, toată atenţia ce i se acorda din partea atâtor oameni inteligenţi, într-o formă atât de plăcută şi de rafinată, ca şi puritatea de porumbiţă în care se afla (purta acum tot timpul numai rochii albe cu panglicuţe albe) – toate acestea îi făceau plăcere; dar din satisfacţia aceasta nu lipsea nici o clipă imaginea ţelului urmărit şi, cum se întâmplă întotdeauna în materie de vicleşuguri, unde prostul se descurcă mai bine decât cei deştepţi, pricepând ea că toate aceste vorbe frumoase şi toate aceste stăruinţe n-aveau alt scop decât ca, îndată după convertirea ei la catolicism, să i se stoarcă bani în folosul instituţiilor iezuite (lucru cu privire la care i se şi făcuse aluzie), Hélene, înainte de a da bani, stărui să se facă mai grabnic diferitele formalităţi care să o libereze de cel care-i era soţ. După părerile ei, rostul oricărei religii consta doar în a satisface dorinţele omeneşti, în schimbul respectării anumitor convenienţe. Şi, fără să-şi piardă din vedere ţelul, într-una dintre convorbirile cu duhovnicul ei, ea îi ceru insistent să-i răspundă în ce măsură căsătoria o lega de bărbatul ei.

Erau amândoi în salon, la fereastră, pe înserate. Pe fereastră venea miros de flori. Hélene era în rochie albă, transparentă la piept şi umeri. Abatele, bine hrănit, cu bărbia plinuţă, proaspăt rasă, cu gura frumoasă, cărnoasă, cu mâinile albe puse blând pe genunchi, şedea foarte aproape de Hélene şi, cu un zâmbet fin pe buze, cu privirea calm-fermecată de frumuseţea ei, se uita din când în când la chipul ei şi îi expunea punctul său de vedere cu privire la chestiunea care-i preocupa pe amândoi. Hélene, zâmbind neliniştită, se uita la părul lui buclat şi la obrajii lui oacheşi, plini şi bine raşi, şi din clipă în clipă se aştepta ca discuţia să ia altă întorsătură. Abatele, însă, deşi se desfăta vădit cu frumuseţea interlocutoarei sale, era preocupat doar de propria-i iscusinţă în susţinerea argumentelor.

Teza susţinută de apărătorul conştiinţei era următoarea.

— Necunoscând însemnătatea pasului întreprins, dumneavoastră aţi făcut legământ de credinţă conjugală unui bărbat care, la rândul său, primind taina cununiei fără să creadă în valoarea ei religioasă, a săvârşit un sacrilegiu. Căsătoria aceasta n-a avut importanţa dublă pe care trebuia să o aibă. Dar, cu toate acestea, făgăduinţa dată v-a legat. Aţi călcat-o. Ce aţi săvârşit prin asta? Péché véniel sau péché mortel? 704 Péché véniel, pentru că dumneavoastră aţi greşit fără intenţie rea. Dacă aţi face o nouă căsătorie acum, cu scopul de a avea copii, păcatul v-ar putea fi iertat. Dar chestiunea prezintă iarăşi un dublu aspect. Întâi…

— Dar eu cred, zise deodată, cu zâmbetul ei fermecător, Hélene, pe care toate astea o plictiseau, că eu, odată ce am trecut la religia cea adevărată, nu mai pot fi legată de obligaţiile pe care mi le-a impus o religie falsă.

Le directeur de conscience fu uimit de felul în care-i fusese prezentat, cu atâta simplitate, oul lui Columb. Era încântat de repeziciunea neaşteptată a progreselor elevei sale, dar nu putu să se lepede de edificiul argumentelor pe care şi-l clădise cu atâta trudă.

— Entendons-nous, comtesse! 705 zise el zâmbind şi începu să combată raţionamentul fiicei lui spirituale.