VIII.

SCOBORÂND IN FUGĂ DE PE movila bateriei lui Raevski, pentru a doua oară spre sfârşitul bătăliei, Pierre se îndreptă, odată cu grupurile masive de soldaţi, printr-o râpă spre Kneazkovo, ajunse până în dreptul punctului de prim-ajutor şi, auzind strigăte şi gemete şi văzând sânge, porni în fugă mai departe, amestecându-se cu grupurile de soldaţi.

Tot ce mai dorea acum Pierre, cu toate fibrele sufletului său, era să scape cât mai repede de îngrozitoarele impresii trăite în ziua aceea, să se întoarcă la modul lui obişnuit de viaţă şi să se culce liniştit în patul lui, acasă. Simţea că numai în condiţiuni de viaţă normală ar fi în stare să se înţeleagă pe sine şi toate cele văzute şi trăite. Dar condiţiunile acestea obişnuite de viaţă nu erau de găsit nicăieri.

Cu toate că aici, pe drumul pe care mergea acum, ghiulelele şi gloanţele nu mai şuierau, oriunde-ţi roteai privirile era acelaşi lucru ca acolo, pe câmpul de luptă. Erau aceleaşi chipuri suferinde, chinuite, şi uneori ciudat de indiferente, acelaşi sânge, aceleaşi mantale soldăţeşti, aceleaşi focuri de armă care, deşi mai îndepărtate acum, provocau aceeaşi groază; pe lângă toate astea, mai era şi zăduful şi praful.

După ce bătuse ca la trei verste pe şoseaua principală a Mojaiskului, Pierre se aşeză jos, pe marginea drumului.

Amurgul învăluise pământul şi bubuitul tunurilor încetase. Pierre se sprijini într-un cot, se lungi la pământ şi şezu aşa multă vreme, privind la umbrele care se perindau prin întuneric, pe lângă el, trecând înainte. I se părea tot timpul că vine spre el o ghiulea, cu un şuierat îngrozitor; tresărea şi se ridica brusc. Nu mai ştia de când şedea acolo. Pe la miezul nopţii, trei soldaţi poposiră lângă el, aduseră vreascuri şi se apucară să facă foc.

Soldaţii, uitându-se cu coada ochiului la Pierre, aţâţară focul, puseră la fiert o gamelă, în care sfărâmară pesmeţi, şi dumicară şi ceva slănină. Mirosul plăcut de mâncare grasă se amesteca cu mirosul de fum. Pierre se înălţă puţin şi oftă. Soldaţii (erau trei) mâncau fără să-i dea vreo atenţie şi vorbeau între ei.

— Dar tu, cine-oi fi fiind? Se întoarse către Pierre unul dintre soldaţi, vrând, desigur, să înţeleagă prin întrebarea aceasta ceea ce înţelese şi Pierre, şi anume: dacă ţi-e foame, ţi-om da şi ţie, numai să ne spui dacă eşti om de treabă.

— Eu? Eu? zise Pierre, simţind nevoia să-şi coboare cât mai mult situaţia socială pentru a fi mai pe înţeles şi a se putea apropia cât se poate mai mult de soldaţi. Sunt ofiţer de rezervă, miliţionar, dar detaşamentul meu nu-i aici; am luat parte la bătălie şi m-am rătăcit de ai mei.

— I-auzi! Zise unul dintre soldaţi.

Al doilea soldat dădu din cap.

— Păi, mănâncă, dacă vrei, nişte kavardaciok, zise cel dintâi şi îi întinse lui Pierre, lingând-o mai întâi, o lingură de lemn.

Pierre se dete mai aproape de foc şi începu să mănânce kavardaciok, mâncarea din gamelă, care i se păru cea mai gustoasă mâncare din câte avusese vreodată prilej să mănânce. În timp ce sta aşa, aplecat deasupra gamelei, şi înfuleca lacom, lingură după lingură, alegându-şi bucăţile cele mai mari, cu chipul luminat de foc, soldaţii se uitau tăcuţi la el.

— Şi încotro vrei s-o iei acuma? Zi-ne şi nouă! Întrebă iarăşi unul dintre ei.

— Eu? La Mojaisk.

— Eşti cumva, cum s-ar zice, boier?

— Da.

— Şi cum îţi zice?

— Piotr Kirillovici.

— Păi, Piotr Kirillovici, hai ş-om merge; te-om duce noi.

Prin bezna grea, soldaţii o porniră împreună cu Pierre spre Mojaisk.

Cântau cocoşii când ajunseră la Mojaisk şi începură să urce panta abruptă. Pierre mergea în rând cu soldaţii, uitând cu totul că hanul la care trăsese era jos, sub deal, şi că trecuse de el. Nici nu şi-ar fi adus aminte de lucrul acesta (atât era de zăpăcit), dacă nu s-ar fi întâlnit la mijlocul dealului cu gromul său care, după ce umblase să-l caute prin tot târgul, se întorcea înapoi la han. Gromul îl recunoscu după pălărie, care se vedea albă în întuneric.

— Luminăţie, zise el, ce spaimă am mai tras! De ce umblaţi pe jos? Unde vă duceţi? Poftiţi!

— Ah, da, zise Pierre.

Soldaţii stătură locului.

— Ei, ce-i, te-ai găsit cu ai tăi? Zise unul dintre ei.

— Păi, rămâi sănătos, Piotr Kirillovici, parcă aşa-ţi zice, nu? Rămâi sănătos, Piotr Kirillovici! Se auziră şi vocile celorlalţi.

— Mergeţi sănătoşi! Spuse Pierre şi porni împreună cu gromul spre han.

„Trebuie să le dau ceva!” se gândi Pierre, ducând mâna la buzunar. „Nu, nu trebuie!” îi şopti parcă o voce.

În odăile hanului nu mai era loc. Pierre ieşi în curte şi se culcă în trăsura lui, trăgându-şi mantaua peste cap.

IX.

NICI NU PUSESE BINE PIERRE capul pe perna trăsurii, că şi simţi cum îl fură somnul, dar, deodată, i se păru că aude, aproape, cu claritatea realităţii însăşi, bubuituri de tun, gemete, strigăte, explozii de obuze şi simţi în nări mirosul sângelui şi al prafului de puşcă; groaza şi spaima morţii îl năpădiră. Deschise ochii speriat şi scoase capul de sub manta. Era linişte în toată curtea. Doar lângă poartă, lipăind prin noroi şi discutând ceva cu rândaşul, umbla ordonanţa cuiva. Deasupra capului lui Pierre, sub streaşină întunecată a şopronului de lemn, porumbeii se zburătăciră speriaţi de mişcarea pe care o făcuse ridicându-se. În toată curtea se răspândise un iz puternic de fân, bălegar şi catran, caracteristic hanurilor, evocând în aceste clipe, în sufletul lui Pierre, pacea şi bucuria. Între cele două streşini negre, se vedea cerul limpede, înstelat.

„Slavă Domnului că s-a isprăvit! Îşi zise Pierre, vârându-şi capul la loc, sub manta. O, îngrozitor lucru e frica şi ce ruşinos m-am lăsat cuprins de ea! Iar ei… ei… au fost tot timpul, până la sfârşit, tari şi liniştiţi…” îşi zise el. Ei, în mintea lui Pierre, erau soldaţii – cei pe care-i văzuse în baterie, cei care-l hrăniseră şi cei care se închinaseră la icoană. Ei, oamenii aceştia ciudaţi, pe care nu-i cunoscuse până acum, ei erau în mintea lui Pierre limpede şi izbitor deosebiţi de toţi ceilalţi oameni.

„Să fii soldat, simplu soldat! Îşi zise Pierre, gata să aţipească. Să intri în viaţa obştească aşa, cu toată fiinţa, să te pătrunzi de ceea ce-i face pe ei să fie aşa cum sunt. Dar cum să arunc de pe mine tot ce e de prisos, tot ce e diavolesc, toată povara celuilalt om, exterior? O vreme am putut fi aşa. Puteam să fug de la tatăl meu, cum voiam. Aş mai fi putut fi înrolat în armată, după duelul cu Dolohov.” Şi, în mintea lui Pierre licări o clipă masa de la club, la care el îl provocase pe Dolohov, şi chipul binefăcătorului său, atunci, la Torjok. Şi iată că se văzu apoi la şedinţa festivă a lojii masonice. Loja ţine şedinţă la Clubul englez, iar cineva cunoscut, cineva apropiat, stă în capul mesei. Da, e el! E binefăcătorul. „Bine, dar n-a murit? Se întrebă Pierre. Da, a murit; dar n-am ştiut că trăieşte iar. Şi cât de rău îmi pare că a murit şi cât de fericit sunt că-i iarăşi viu!” De o parte a mesei şedeau Anatol, Dolohov, Nesviţki, Denisov şi alţii de teapa lor (categoria aceasta de oameni era tot atât de bine delimitată în mintea lui Pierre, acum, în somn, ca şi categoria celor pe care-i numea ei). Şi aceşti oameni, Anatol, Dolohov, strigau tare, cântau. Dar pe deasupra glasurilor lor răsuna glasul binefăcătorului, şi sunetul vorbelor lui era la fel de vajnic şi de neîntrerupt ca bubuitul câmpului de luptă; doar că era plăcut şi liniştitor. Pierre nu înţelegea ce spunea binefăcătorul, dar ştia (această categorie a ideilor o avea la fel de limpede în vis) că binefăcătorul vorbeşte despre bunătate, despre posibilitatea de a deveni ceea ce erau ei. Iar ei, cu feţele lor simple, blajine şi dârze, îl înconjurau din toate părţile pe binefăcător. Însă, deşi erau buni, nu se uitau de fel la Pierre, nu voiau să ştie de el. Pierre voi să le spună ceva, să le atragă atenţia asupra sa. Se ridică. Dar, în aceeaşi clipă, simţi că-i îngheţaseră, dezgolite, picioarele.

I se făcu ruşine şi îşi acoperi, cu mâna, picioarele, de pe care, într-adevăr, mantaua lunecase. Pentru o clipă, în timp ce-şi potrivea mantaua, Pierre deschise ochii şi văzu tot aceleaşi şoproane, tot aceiaşi stâlpi, tot aceeaşi curte, dar toate erau, de data aceasta, albăstrii, luminoase şi smălţate de licăriri de rouă sau de brumă.

„Se luminează! Îşi zise Pierre. Dar nu vreau; trebuie să ascult şi să înţeleg cuvintele binefăcătorului.” Se acoperi din nou cu mantaua peste cap; dar nici localul lojii şi nici binefăcătorul nu mai erau. Rămăseseră doar idei, exprimate limpede prin cuvinte, idei pe care i le spunea parcă altcineva, sau le concepea el.

Pierre, aducându-şi mai târziu aminte de ideile acestea, era convins, cu toate că ele evocau doar impresiile zilei, că i le spusese cineva din afara lui. Niciodată în viaţă, aşa i se părea, n-ar fi fost în stare să cugete aşa şi să-şi exprime în felul acesta gândurile.

„Războiul este cea mai grea supunere a libertăţii omului faţă de legile divine, spunea vocea. Simplitatea este supunere fată de voia lui Dumnezeu; de el nu te poţi ascunde. Şi ei sunt simpli. Ei nu vorbesc, ci acţionează. Vorba-i de argint, tăcerea e de aur. Omul nu poate stăpâni nimic cât timp se teme de moarte. Iar celui ce nu se teme de ea, aceluia îi aparţine totul. Dacă n-ar fi existat suferinţa, omul nu şi-ar fi cunoscut limitele, nu s-ar fi cunoscut pe el însuşi. Lucrul cel mai greu (continua Pierre să cugete în somn, sau să audă) este să ştii să întruneşti, în sufletul tău, rosturile tuturor ideilor.” Să întruneşti totul? Îşi spuse Pierre. Nu, nu să întruneşti. N-ai cum întruni idei, trebuie să îmbini toate aceste idei. Iată ce trebuie! „Da, trebuie să le îmbini, să le îmbini!” repeta Pierre cu entuziasm lăuntric aceste cuvinte, simţind că numai şi numai prin ele se poate exprima ceea ce voia el să exprime şi îşi găsea soluţionare întrebarea ce-l chinuia.

— Da, trebuie să le îmbin, e timpul să le îmbin!

— Trebuie să înham, e timpul să înham720 caii, luminăţie! Luminăţie, repetă o voce, trebuie să înham, e timpul să înham caii…

Era gromul care venise să-l trezească. Soarele bătea drept în faţa lui Pierre. El îşi roti privirea prin curtea murdară a hanului, în mijlocul căreia, la fântână, câţiva soldaţi îşi adăpau caii deşelaţi; nişte căruţe ieşeau pe poartă. Pierre se întoarse cu dezgust şi, închizând ochii, se trânti la loc pe perna trăsurii. „Nu, nu vreau asta, nu asta vreau să văd şi să înţeleg, vreau să pătrund ceea ce mi s-a arătat în vis. Încă o clipă şi aş fi pătruns totul. Acuma, ce să fac? Să îmbin, dar cum să le îmbin pe toate?” Şi Pierre simţi cu groază că tot înţelesul celor văzute şi cugetate în vis se năruise.

Gromul, vizitiul şi un rândaş îi anunţară lui Pierre că un ofiţer adusese ştirea înaintării francezilor până către Mojaisk şi că ai noştri se retrăgeau.

Pierre se sculă şi, ordonându-le să înhame şi să-l ajungă din urmă, o porni prin oraş, pe jos.

Trupele se retrăgeau, lăsând în urma lor ca la vreo zece mii de răniţi. Răniţii aceştia împânziseră tot oraşul: îi vedeai prin curţile hanurilor, pe la ferestrele caselor, înghesuindu-se pe străzi; în jurul căruţelor care trebuiau să care răniţii, n-auzeai decât strigăte, înjurături şi plesnete. Pierre, ajuns din urmă de trăsură, luă cu sine pe un cunoscut de-al lui un general rănit, şi cu el împreună o porni spre Moscova. Pe drum, află despre moartea cumnatului său şi a prinţului Andrei.

X.

ÎN ZIUA DE 30, PIERRE AJUNSE din nou la Moscova. Aproape de barieră se întâlni cu aghiotantul contelui Rastopcin.

— Ce v-am mai căutat, în toate părţile! Zise aghiotantul. Contele vrea să vă vadă neapărat. Vă roagă să veniţi imediat până la el, pentru o chestiune foarte importantă.

Pierre, fără să mai treacă pe acasă, luă o trăsură de piaţă şi se duse la comandantul suprem al oraşului.

În dimineaţa aceea, contele Rastopcin abia sosise de la vila sa din Sokolniki. Camerele de primire şi coridoarele casei contelui erau pline de funcţionari chemaţi de el sau veniţi să ceară ordine. Vasilcikov şi Platov apucaseră să vorbească cu Rastopcin şi-i explicaseră că nu putea fi vorba de apărarea Moscovei şi că oraşul va fi predat. Ştirile acestea, deşi erau ţinute în ascuns faţă de locuitori, le cunoşteau totuşi funcţionarii şi şefii diverselor administraţii. Ei ştiau, aşa cum ştia şi contele Rastopcin, că Moscova va fi dată pe mâinile inamicului. Şi toţi aceştia, ca să se descarce de orice răspundere, veniseră la comandantul Moscovei cu întrebarea cum să procedeze cu instituţiile pe care le conduceau.

În timp ce Pierre intra în sala de primire, un curier venit de pe front tocmai ieşea de la conte.

Curierul dădu deznădăjduit din mâini la întrebările care plouau din toate părţile şi îşi făcu drum prin sală.

Aşteptând în antecameră, cu ochii obosiţi de drum, Pierre se uita la feluriţi oameni, bătrâni şi tineri, militari şi civili, funcţionari importanţi sau mai puţin importanţi, care se aflau acolo. Toţi păreau nemulţumiţi şi îngrijoraţi. Pierre se apropie de un grup de funcţionari, în care văzuse pe unul dintre cunoscuţii săi. După ce se salutară cu Pierre, cei din grup vorbiră mai departe între ei.

— Dacă e vorba să evacuăm şi pe urmă să cărăm înapoi totul, nu-i mare pagubă. Dar, într-o situaţie ca asta, nu mai poţi răspunde de nimic.

— Da, dar iată ce scrie aici, spuse altul, arătând foaia tipărită pe care o avea în mână.

— Asta-i altceva! De asta-i nevoie pentru gloată! Zise cel dintâi.

— Ce-i asta? Întrebă Pierre.

— Ia, un afiş nou.

Pierre i-l luă din mână şi începu să citească.

„Serenissimul principe, pentru a se uni mai curând cu trupele care-i vin întru întâmpinare, a trecut dincoace de Mojaisk şi s-a oprit într-un loc bine întărit, unde inamicul nu-l va putea ataca cu una, cu două. I s-au trimis de aici patruzeci şi opt de tunuri cu muniţia lor şi serenissimul declară că va apăra Moscova, până la ultima picătură de sânge, şi că e gata să ducă lupta chiar şi pe străzile oraşului. Voi, fraţilor, nu vă uitaţi că s-au închis localurile autorităţilor; să le punem numai la adăpost, că pe urmă ne răfuim noi cu nelegiuiţii! Când vom ajunge la asta voi avea nevoie de flăcăi de nădejde, şi dintre târgoveţi şi dintre ţărani. Dau eu sfoară în ţară cu vreo două zile înainte; acum nu-i nevoie şi de aceea şi tac. E bine să veniţi cu toporul, nu-i rău nici cu vreun par ascuţit, dar şi mai bine-i cu ţăpoiul; un franţuz nu-i mai greu decât un snop de secară. Mâine după-amiază duc sfânta icoană de la Iver la răniţii de la spitalul Sfânta Ecaterina. Facem acolo o sfeştanie, să se însănătoşească mai curând; şi eu sunt acum sănătos; m-a durut un ochi, dar acum văd cu amândoi.”

— Dar mie mi-au spus oameni de arme, zise Pierre, că în oraş nu se poate cu nici un preţ da o bătălie şi că poziţia…

— Păi, da, tocmai despre asta discutăm şi noi, spuse funcţionarul ce vorbise primul.

— Dar ce vrea să zică asta: m-a durut un ochi, dar acum văd cu amândoi? Întrebă Pierre.

— Contele a avut un ulcior, spuse un aghiotant zâmbind, şi era foarte îngrijat când i-am comunicat că poporul a început să se întrebe ce-i cu dânsul. Dar ce-i, conte, îi spuse aghiotantul deodată lui Pierre, am auzit că aveţi neplăceri în familie, că, zice-se, contesa, soţia dumneavoastră, ar…

— Eu n-am auzit nimic, zise Pierre cu nepăsare. Dar dumneata ce-ai auzit?

— Nu, ştiţi, lumea, de multe ori, scorneşte… Vă spun numai ce-am auzit.

— Dar ce-ai auzit?

— Păi, se spune, zise aghiotantul cu acelaşi zâmbet pe buze, că soţia dumneavoastră, contesa, pleacă în străinătate. Probabil, vorbe goale…

— Poate, spuse Pierre, uitându-se distrat împrejur. Dar ăsta cine-i? Întrebă el, arătând un bătrânel mic de statură, îmbrăcat într-un caftan albastru-închis, curat, cu o barbă mare, albă ca zăpada ca şi sprâncenele, şi rumen la faţă.

— Ăsta? E un negustor, adică e birtaş, Vereşceaghin. Aţi auzit, poate, istoria cu proclamaţia?

— Ah, da, aşa, ăsta-i Vereşceaghin! Spuse Pierre, uitându-se la faţa hotărâtă şi liniştită a bătrânului negustor şi căutând să descopere pe chipul lui expresia de trădător.

— Nu-i el în persoană. E tatăl celui care a scris proclamaţia, zise aghiotantul. Acela, tânărul, stă la beci şi se pare că o să i se înfunde.

Un bătrânel cu stea pe piept şi un neamţ, funcţionar şi el, cu o decoraţie la gât, se apropiară de cei care discutau.

— Să vedeţi, povestea aghiotantul, e o istorie cam încurcată. Blestemata de proclamaţie a apărut acum două luni. S-a adus la cunoştinţa contelui. El a dat ordin să se facă cercetări. Cercetările le-a făcut Gavrilo Ivanâci, care spune că proclamaţia a trecut exact prin şaizeci şi trei de mâini. Îl ia întâi pe unul: de unde-o ai? De la cutare. Se duce la acela: dumneata de unde-o ai? Şi aşa mai departe, până s-a ajuns la Vereşceaghin… un negustoraş semidoct, un pui de lele, ştiţi, ca toţi negustoraşii, zise, zâmbind, aghiotantul. Şi îl întrebară: de la cine-o ai? Important e că noi ştiam de la cine o are. N-avea de unde să o aibă decât de la directorul poştei. Dar se vedea bine că era între ei o înţelegere. Zice: de la nimeni, am compus-o eu singur. L-au ameninţat, l-au luat cu binişorul, dar el o ţinea una şi bună că a scris-o singur. Şi aşa, i s-a raportat iar contelui. Contele a dat ordin să fie adus în faţa lui. „De la cine ai proclamaţia?” „Eu am scris-o.” Ei, îl ştiţi pe conte! Făcu înveselit aghiotantul, cu un zâmbet de mândrie. S-a făcut foc, gândiţi-vă şi dumneavoastră: atâta obrăznicie, atâta minciună şi atâta încăpăţânare!

— Ah! Contelui i-ar fi convenit să spună Vereşceaghin că o are de la Kliuceariov, înţeleg! Zise Pierre.

— Ba nu i-ar fi convenit deloc! Spuse aghiotantul, speriat. Asupra lui Kliuceariov apăsau şi aşa destule păcate; de aceea a şi fost deportat. Fapt este că contele era foarte indignat. „Cum ai putut tu să scrii asta? Zice contele, şi înşfacă de pe masă o gazetă din Hamburg. Uite-o! N-ai compus-o tu, ci ai tradus-o şi ai tradus-o prost, pentru că tu nici franţuzeşte, nătărăule, habar n-ai!” Şi, ce credeţi? „Nu, zice, n-am citit nici un fel de gazetă, am scris-o eu…” „Dacă-i aşa, eşti un trădător; te dau în judecată şi vei fi spânzurat. Vorbeşte: de la cine-o ai?” „N-am văzut nici un fel de gazetă; am compus-o singur.” Şi cu asta, a terminat. Contele l-a chemat şi pe bătrân: tânărul rămâne la ideea lui. E dat în judecată; a şi fost condamnat, mi se pare, la muncă silnică. Acum, bătrânul a venit să se roage pentru el. Al dracului băiat! Ştiţi, un fecior de bani gata, un sclivisit, un craidon; a învăţat şi el pe ici pe colo ceva legi, la universitate, şi acum nici dracu nu-i mai ajunge cu prăjina la nas. Iată cine-mi este junele! Tată-său are o cârciumă, aici, lângă podul Kamennâi şi în cârciumă, ştiţi, avea o icoană mare, reprezentând pe Dumnezeu, atotştiutorul, într-o mână cu sceptrul, iar în cealaltă cu globul; băiatul a luat icoana acasă pentru câteva zile şi ce credeţi c-a făcut? A găsit un nemernic de pictor, care…

XI.

PE LA MIJLOCUL ACESTEI NOI povestiri, pe Pierre îl chemară la comandant.

Intră în cabinetul contelui Rastopcin. Acesta, încruntat, îşi freca fruntea şi ochii cu mâna. Un ins mic de statură îi spunea ceva, dar cum intră Pierre tăcu şi ieşi.

— Ah! Fii binevenit, războinicule! Zise Rastopcin, de îndată ce omul ieşi. Am auzit şi noi de „prouesses”721-ele dumitale! Dar nu de asta e vorba. Mon cher, entre nous722, dumneata eşti mason? Întrebă contele Rastopcin pe un ton sever, ca şi când faptul acesta ar fi fost ceva foarte grav şi el era totuşi dispus să i-l ierte. Pierre tăcu. Mon cher, je suis bien informé723, dar ştiu că sunt masoni şi masoni şi nădăjduiesc că dumneata nu eşti dintre aceia care, sub pretextul salvării neamului omenesc, vor să ducă la pieire Rusia.

— Da, sunt mason, răspunse Pierre.

— Păi, iată, vezi, dragul meu! Dumneata ai aflat, cred, că domnii Speranski şi Magniţki au fost trimişi unde se cuvine; tot aşa s-a procedat şi cu domnul Kliuceariov şi cu alţii care, vrând, chipurile, să zidească din nou templul lui Solomon, căutau să dărâme altarul patriei lor. Dumneata înţelegi că am avut motive întemeiate şi că nu l-aş fi deportat eu pe directorul poştei dacă n-ar fi fost un om periculos. Am aflat acum că i-ai trimis trăsura dumitale ca să plece din oraş şi că ai primit chiar, de la el… nişte hârtii în păstrare. Eu ţin la dumneata şi nu-ţi doresc răul şi, cum eşti de două ori mai tânăr decât mine, te povăţuiesc ca un tată să rupi orice legături cu oamenii de felul acesta şi să pleci de aici cât mai curând posibil.

— Dar, conte, în ce constă vina lui Kliuceariov? Întrebă Pierre.

— E treaba mea să ştiu asta şi nu-i a dumitale să mă întrebi, strigă Rastopcin.

— Dacă a fost învinuit că a răspândit proclamaţii de ale lui Napoleon, lucrul acesta nu s-a dovedit, zise Pierre (fără să se uite la Rastopcin), iar Vereşceaghin…

— Nous y voila, 724 strigă şi mai tare Rastopcin, încruntându-se şi întrerupându-l pe Pierre. Vereşceaghin e un trădător şi un ticălos, care-şi va primi pedeapsa meritată, spuse Rastopcin, cu focul omului care-şi aminteşte de o jignire. Dar nu te-am chemat aici ca să-mi judeci acţiunile, ci ca să-ţi dau un sfat sau un ordin, dacă o vrei cu tot dinadinsul. Te rog să întrerupi orice relaţii cu domni de felul lui Kliuceariov şi să pleci din Moscova. Am de gând să stârpesc răul, ori de unde ar veni. Şi, dându-şi seama – se vede – că prea strigase la Bezuhov, care încă nu se făcuse cu nimic vinovat, continuă, luându-l de mână prieteneşte: Nous sommes a la veille d'un désastre public et je n'ai pas le temps de dire des gentillesses a tous ceux qui ont affaire a moi. Mi se învârte, uneori, capul ca o morişcă! Eh bien, mon cher, qu'est-ce que vous faites, vous personnellement? 725

— Mais rien, 726 răspunse Pierre, tot fără să ridice ochii şi fără să-şi schimbe expresia de îngândurare.

Contele se încruntă.

— Un conseil d'ami, mon cher. Décampez et, au plutôt, c'est tout ce que je vous dis. A bon entendeur, salut! 727 Cu bine, dragul meu. Ah, da, îi strigă el din uşă, e adevărat că contesa a picat în ghearele des saints peres de la Société de Jésus? 728

Pierre nu răspunse nimic; încruntat şi supărat cum nu mai fusese văzut niciodată, ieşi de la Rastopcin.

Când ajunse acasă, amurgea. În seara aceea trecură pe la el vreo opt inşi. Secretarul unui comitet, colonelul care-i comanda batalionul, administratorul său, un vechil şi alţi solicitanţi diferiţi. Toţi aveau treabă cu el şi Pierre trebuia să le găsească soluţii. Dar el nu pricepea nimic, nu-l interesa nimic din toate astea şi dădea la fiecare chestiune doar răspunsurile cu care să scape de ei. În sfârşit, rămas singur, desfăcu şi citi scrisoarea pe care i-o trimisese nevastă-sa.

„Ei, soldaţii, au rămas cu bateria, prinţul Andrei e mort… bătrânul… Simplitatea este supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Trebuie să suferim… adevăratul rost al lucrurilor… trebuie să le îmbinăm pe toate… nevastă-mea se mărită… Trebuie să uit şi să înţeleg…” Şi, apropiindu-se de pat, se trânti în aşternut, fără să se mai dezbrace, şi adormi îndată.

Când se trezi a doua zi de dimineaţă, vechilul veni să-i raporteze că din partea contelui Rastopcin venise un slujbaş de la poliţie, trimis anume ca să afle dacă a plecat sau dacă pleacă în curând contele Bezuhov.

Vreo zece oameni de tot soiul, care aveau treabă cu Pierre, aşteptau în salon. Pierre se îmbrăcă în grabă şi, în loc să se ducă la cei care-l aşteptau, se strecură pe uşa de din dos, iar de acolo ieşi pe poartă.

Din momentul acela şi până la sfârşitul dezastrului Moscovei, nimeni din ai casei Bezuhov nu-l mai văzu şi nici nu-i dădu de urmă, cu toate cercetările întreprinse.