XII.

ROSTOVII RĂMASERĂ ÎN ORAŞ până la 1 septembrie, adică până în preziua intrării inamicului în Moscova.

După înrolarea lui Petea în regimentul de cazaci al lui Obolenski şi plecarea lui la Belaia-Ţerkov, unde se forma acest regiment, pe contesă o cuprinse frica. Gândul că amândoi băieţii ei erau la război, că nu-i mai avea pe niciunul sub aripa ei, că azi-mâine oricare dintre ei, sau poate chiar amândoi deodată, puteau muri, aşa cum muriseră cei trei feciori ai unei cunoscute, gândul acesta îi veni pentru întâia oară limpede şi crud, în vara aceea, în minte. Se gândea să-l cheme pe Nikolai acasă, voia să plece chiar ea la Petea, să-l repartizeze undeva la Petersburg, dar şi primul plan şi cel de-al doilea erau irealizabile. Petea nu mai putea fi adus înapoi decât odată cu regimentul sau printr-o transferare într-un alt regiment combatant. Nikolai se afla undeva pe front şi, de la ultima sa scrisoare în care descria amănunţit întâlnirea cu prinţesa Maria, nu mai dăduse semne de viaţă. Contesa nu dormea nopţile şi când aţipea îşi visa feciorii omorâţi. După multe chibzuieli şi consfătuiri, contele găsi, în sfârşit, mijlocul s-o liniştească. Îl transferă pe Petea din regimentul lui Obolenski în regimentul lui Bezuhov, care era în formare lângă Moscova. Deşi Petea rămânea tot în armată, datorită acestei mutări contesa avea mângâierea să-şi vadă măcar unul dintre feciori acasă, sub aripa ei, şi nădăjduia să-l aranjeze pe Petea al ei în aşa fel, încât să nu-i mai dea drumul de lângă ea şi să-i găsească veşnic numai însărcinări care să-l ferească de a nimeri vreodată pe câmpul de luptă. Cât timp în primejdie fusese numai Nicolas, contesei i se păruse (şi se căia chiar de lucrul acesta) că îşi iubeşte feciorul cel mare mai mult decât pe toţi ceilalţi copii, dar când mezinul ei, Petea cel neastâmpărat, care învăţa prost, care făcea numai stricăciuni prin casă, de care se săturase toată lumea până în gât, cârnul de Petea, cu ochii lui negri şi vioi, cu obrajii rumeni şi acoperiţi cu un puf de-abia mijit, fu trimis acolo, printre bărbaţii aceia, maturi, cruzi, îngrozitori, care se tot bat între ei şi găsesc în asta nu ştiu ce plăcere – atunci, mamei i se păru că pe el, pe Petea, îl iubeşte mai mult, mult mai mult decât pe oricare dintre ceilalţi copii ai ei. Cu cât se apropia sorocul întoarcerii la Moscova a mult aşteptatului Petea, cu atât sporea îngrijorarea contesei. Ajunsese să creadă că n-are să mai apuce să-şi vadă visul împlinit. Prezenţa, nu numai a Soniei, ci şi a scumpei sale Nataşa, şi chiar prezenţa soţului ei, o enerva. „Ce treabă am eu cu ei? N-am nevoie de nimeni, afară de Petea!” îşi zicea ea.

În ultimele zile ale lui august, Rostovii primiră a doua scrisoare de la Nikolai. Le scria din gubernia Voronej, unde fusese trimis după cai. Scrisoarea n-o linişti pe contesă. Ştiindu-şi unul dintre copii în afară de orice pericol, ea începu să-şi facă şi mai multe griji pentru Petea.

Cu toate că, încă de la 20 august, aproape toţi cunoscuţii Rostovilor plecaseră din Moscova, cu toate că o sfătuia toată lumea să plece cât mai repede, contesa nu voia să audă de plecare până nu se înapoia comoara ei, adoratul ei Petea. La 28 august, Petea sosi. Duioşia bolnăvicioasă şi pătimaşă, cu care îl întâmpină mama sa, nu-i plăcu ofiţerului de şaisprezece ani. Oricât îi ascunse mama sa intenţia de a nu-l mai scăpa de sub aripa ei, Petea îi înţelese gândul şi, temându-se instinctiv să nu se răsfeţe alături de maică-sa, să nu dea cumva în doaga muierilor (cum îşi zicea el, în sinea lui), se purtă cu ea rece, ocolind-o şi petrecându-şi tot timpul cât rămase la Moscova numai în tovărăşia Nataşei, pentru care avusese întotdeauna o afecţiune frăţească deosebită şi de care fusese aproape îndrăgostit.

Din cauza obişnuitei indolenţe a contelui, la 28 august nimic nu era încă gata de plecare, iar căruţele aşteptate să sosească de la ţară, din Riazan şi de lângă Moscova, ca să care lucrurile din casă, sosiră abia la 30.

De la 28 până la 31 august, toată Moscova fu numai zarvă şi forfotă. Prin bariera Dorogomilovskaia erau aduşi şi repartizaţi zilnic prin casele moscoviţilor mii de răniţi din bătălia de la Borodino şi mii de căruţe cu locuitorii şi avutul lor ieşeau pe alte bariere. În ciuda afişelor lui Rastopcin, independent de ele ori ca o urmare a lor, cele mai contradictorii şi mai ciudate zvonuri făceau înconjurul oraşului. Unii spuneau că nimeni n-are voie să părăsească oraşul; alţii, dimpotrivă, povesteau că au fost ridicate toate icoanele de prin biserici şi că toată lumea este scoasă din oraş cu forţa; alţii spuneau că după bătălia de la Borodino s-a mai dat o luptă, în care francezii au fost înfrânţi; alţii găseau cu cale să spună că, dimpotrivă, toată armata rusă e nimicită. Unii vorbeau de organizarea unei miliţii a Moscovei care avea să plece, cu clerul în frunte, spre Tri Gorî; alţii spuneau, pe şoptite, că mitropolitului Augustin nu i s-a dat voie să plece, că au fost prinşi trădătorii, că mujicii se răscoală şi jefuiesc avutul celor care pleacă, şi altele ca acestea. Dar nu erau decât vorbe goale, căci în realitate atât cei care plecau, cât şi cei care rămâneau (cu toate că nu avusese încă loc consiliul de la Fili, în care s-a hotărât părăsirea Moscovei), toţi simţeau, deşi n-o spuneau, că Moscova va fi negreşit părăsită şi că trebuia deci să fugă cât mai curând, ca să se salveze pe ei şi să-şi salveze avutul. Se simţea că totul avea să se năruie şi să se schimbe dintr-o dată, dar până la întâi ale lunii următoare nu se schimbă nimic. Aşa cum un condamnat condus la locul de execuţie ştie că e cu un picior în groapă, dar tot se mai uită de jur împrejur şi îşi îndreaptă căciula pusă strâmb pe cap, tot aşa şi Moscova continua să-şi ducă, în virtutea inerţiei, viaţa obişnuită, deşi ştia că i se apropie ceasul pieirii, când se vor nărui toate aşezările convenţionale ale vieţii, cărora toţi erau obişnuiţi să li se supună.

De-a lungul acestor trei zile care precedară ocuparea Moscovei, toţi membrii familiei Rostov îşi văzură de feluritele lor ocupaţii. Capul familiei, contele Ilia Andreici, cutreiera necontenit oraşul, aduna din toate părţile zvonurile care circulau şi, întors acasă, dădea dispoziţiuni de mântuială şi pripite cu privire la pregătirile de plecare.

Contesa supraveghea împachetarea lucrurilor, era veşnic nemulţumită de toate şi se tot ţinea de Petea, care fugea necontenit de ea, aşa că era geloasă pe Nataşa, cu care el îşi petrecea aproape tot timpul. Sonia era singura care se ocupa de partea practică a lucrurilor: împachetarea bagajelor. Dar Sonia era deosebit de tristă şi de tăcută de la o vreme. Scrisoarea în care Nicolas pomenea de prinţesa Maria stârnise, în prezenţa ei, raţionamentele bucuroase ale contesei şi o făcuse să spună că vede în întâlnirea cu prinţesa Maria voinţa lui Dumnezeu.

— Eu nu m-am bucurat niciodată, spusese contesa, pe vremea când Bolkonski era logodnicul Nataşei, dar am dorit întotdeauna ca Nikolenka să se însoare cu prinţesa şi am eu presimţirea că aşa se va întâmpla. Şi ce bine ar fi!

Sonia simţea că era adevărat, că singura putinţă de îndreptare a situaţiei familiei Rostov era însurătoarea lui Nicolas cu o fată bogată şi că prinţesa era o partidă bună. Dar lucrul acesta o durea mult. Neţinând seama de durerea ei sau, poate, chiar din pricina acestei dureri, îşi luă asupră-şi toată truda strângerii şi împachetării lucrurilor şi zile întregi avu de lucru. Atât contele, cât şi contesa i se adresau ei când aveau de luat vreo măsură. Petea şi Nataşa nu numai că nu-şi ajutau cu nimic părinţii, dar, aşa dimpotrivă, de cele mai multe ori îi încurcau pe toţi din casă şi îi stinghereau de la lucru. Toată ziulica, aproape, răsunau prin casă râsetele lor fără motiv, strigătele şi fugărelile lor. Râdeau şi se veseleau fără să aibă nici pe departe vreun motiv de râs sau de veselie; dar le erau vesele şi pline de voie bună sufletele şi, de aceea, orice li se întâmpla era pentru ei motiv de voioşie şi de haz. Petea era vesel pentru că, plecând de acasă copilandru, se înapoiase acum bărbat nu glumă (cum îi spuneau toţi cei din jur); era vesel, pentru că era acasă, pentru că, de la Belaia-Ţerkov, unde nu mai avea nădejde să intre aşa de curând în luptă, nimerise aici, la Moscova, unde într-o zi-două aveau să se dea lupte; şi era vesel mai ales pentru Nataşa, care-i transmitea întotdeauna starea ei sufletească. Iar Nataşa era veselă fiindcă prea fusese multă vreme tristă, fiindcă acum nimic nu-i mai amintea de cauza supărării ei şi fiindcă era din nou sănătoasă. Şi mai era veselă pentru că se găsise un om care să fie încântat de ea (încântarea celorlalţi era, pentru ea, ca unsoarea roţilor, de care e neapărată nevoie pentru ca o maşină să poată funcţiona bine); şi Petea era încântat de Nataşa. Dar mai cu seamă erau veseli pentru că războiul bătea la porţile Moscovei, pentru că aveau să se dea lupte la barieră, pentru că se împărţeau populaţiei arme, pentru că toată lumea fugea, plecând care-încotro, şi pentru că, în general, se petrecea ceva neobişnuit, ceea ce este întotdeauna pricină de veselie pentru oameni, mai ales pentru cei tineri.