XIII.

LA 31 AUGUST, SÂMBĂTĂ, ÎN casa Rostovilor, toate păreau întoarse cu susul în jos. Toate uşile erau date de perete, toate mobilele scoase sau mişcate din loc, oglinzile şi tablourile date jos din cui. Odăile erau numai lăzi, grămezi de fân, hârtie de împachetat şi frânghii. Mujicii şi servitorii care cărau bagajele călcau cu paşi grei pe parchet. Curtea era ticsită de căruţe ţărăneşti, unele încărcate cu vârf şi legate, altele încă goale.

Glasurile şi paşii servitorilor şi ale mujicilor veniţi cu căruţele răsunau, întretăindu-se, prin curte şi prin odăi.

Contele plecase de dimineaţă cine ştie pe unde. Contesa, pe care-o durea capul de grijă şi de atâta zgomot, zăcea pe divan, cu comprese de oţet la cap. Petea nu era acasă (se dusese la un camarad al său care, ca şi el, intenţiona să se mute din trupele de miliţie în armata combatantă). Sonia supraveghea, în salon, împachetarea cristalelor şi a porţelanurilor. Nataşa, în odaia ei răvăşită, şedea pe podele, în mijlocul unui maldăr de rochii, panglici şi eşarfe şi, cu ochii ţintă în podea, ţinea în mâini vechea ei rochie albă de bal (demodată acum), aceea cu care fusese la primul ei bal, la Petersburg.

Îi era ruşine că nu făcea nimic în casă, câtă vreme toţi erau aşa de ocupaţi şi de câteva ori, încă de dimineaţă, încercase să se apuce de o treabă; dar nu punea suflet în ceea ce făcea şi ea nu putea, nu era în stare să facă ceva, orice, decât din tot sufletul şi din toate puterile. Stătuse puţin cu Sonia la împachetarea porţelanurilor şi voise să dea şi ea o mână de ajutor, dar se lăsase repede păgubaşă şi plecase la ea în cameră să-şi împacheteze lucrurile. La început, se distrase împărţind cameristelor o bună parte dintre rochiile şi panglicile ei, dar pe urmă, când văzu că ceea ce mai rămăsese tot trebuia împachetat, lucrul i se păru foarte plictisitor.

— Duniaşa, drăguţo, le împachetezi tu? Da? Da?

Şi când Duniaşa îi făgădui să facă orice, cu dragă inimă, Nataşa se aşeză pe podele, îşi luă în mâini rochia cea veche de bal şi prinse a se gândi la cu totul altceva decât ceea ce trebuia să o preocupe acum. Din gândurile ei o trezi un zgomot de paşi grăbiţi şi de glasuri venind dinspre odăile slujnicelor. Nataşa se ridică şi se uită pe fereastră. În stradă se oprise un convoi imens de căruţe cu răniţi.

Slujnicele, un lacheu, chelăriţa, dădaca, bucătarii, vizitiii, grăjdarii, ajutorii de bucătari se îmbulzeau în poartă, uitându-se la răniţi.

Nataşa, aruncându-şi o batistă albă pe creştet şi ţinându-şi-o de capete cu amândouă mâinile, ieşi în stradă.

O bătrânică, fostă chelăriţa, Mavra Kuzminişna, se desprinse din mulţimea care stătea în poartă şi, apropiindu-se de o căruţă cu coviltir de rogojină, intră în vorbă cu un tânăr ofiţer palid, care şedea lungit în căruţă. Nataşa făcu şi ea câţiva paşi şi se opri, sfioasă, ţinându-şi tot aşa, cu mâinile, batista pe cap şi ascultând ce spunea chelăriţa.

— Şi cum, n-aveţi adică pe nimeni aici, în Moscova? Spunea Mavra Kuzminişna. V-ar fi mai bine dacă aţi trage la cineva… Iaca, bunăoară, chiar şi la noi. Stăpânii şi aşa pleacă.

— Nu ştiu, dacă ne-or da voie, spuse cu voce stinsă ofiţerul. Uite-l pe comandant… întreabă-l dumneata! Şi el arătă spre un maior gras, care venea pe uliţă înapoi, mergând de-a lungul şirului de căruţe.

Nataşa se uită cu ochi speriaţi la chipul ofiţerului rănit şi plecă, în aceeaşi clipă, în întâmpinarea maiorului.

— Pot să rămână câţiva răniţi la noi în casă? Întrebă ea.

Maiorul duse, zâmbind, mâna la cozoroc.

— Pe cine aţi prefera, mamzel? Întrebă el, făcând ochii mici şi zâmbindu-i.

Nataşa îşi repetă, liniştită, întrebarea; chipul şi toată ţinuta ei, deşi tot îşi mai ţinea de capete batista de pe creştet, erau atât de serioase, încât maiorul încetă să zâmbească şi, gândindu-se o clipă, ca şi când s-ar fi întrebat în ce măsură e posibil, îi răspunse afirmativ.

— O da, de ce nu, se poate! Zise el.

Nataşa înclină uşor din cap şi se întoarse cu paşi grăbiţi la Mavra Kuzminişna, care şedea la căpătâiul ofiţerului şi vorbea cu el, tristă şi compătimitoare.

— Se poate, a zis că se poate! Îi spuse Nataşa în şoaptă.

Ofiţerul trase cu căruţa în curtea Rostovilor şi, la invitaţia locuitorilor, zeci de alte căruţe cu răniţi începură să tragă prin curţi şi să oprească la scara caselor de pe strada Povarskaia. Nataşei îi plăcură, se vede, aceste relaţii cu oameni noi, relaţii care ieşeau din cadrul condiţiilor obişnuite ale vieţii. Ea, împreună cu Mavra Kuzminişna, stărui să mâne în curtea lor cât mai mulţi răniţi.

— Trebuie, oricum, să-l întrebăm şi pe tatăl matale, zise Mavra Kuzminişna.

— Da' de unde, da' de unde, parcă nu-i totuna! Ne mutăm noi în salon, pentru o zi. Putem chiar să le dăm toată aripa locuită de noi.

— Dar, domnişoară, gândeşte-te! Chiar de-ar fi vorba numai de odăile din curte, de odaia flăcăilor sau a dădacei, tot ar trebui să întrebăm.

— Bine, am să întreb.

Nataşa alergă în casă şi intră în vârful picioarelor, pe uşa jumătate deschisă, în camera cu divanuri, unde mirosea a oţet şi a picături Hoffmann.

— Dormi, mamă?

— Ah, ce somn! Zise, trezindu-se, contesa, care abia aţipise.

— Mamă dragă, spuse Nataşa, îngenunchind în faţa mamei şi lipindu-şi obrazul de faţa ei. Iartă-mă, sunt vinovată, nu mai fac altă dată, te-am trezit. M-a trimis Mavra Kuzminişna, au adus aici nişte răniţi, ofiţeri, le dai voie? N-au unde să se ducă; ştiu că ai să le dai voie… spuse ea repede, într-un suflet.

— Ce ofiţeri? Pe cine au adus? Nu înţeleg nimic, zise contesa.

Nataşa râse şi contesa zâmbi şi ea uşor.

— Ştiam eu că ai să dai voie… aşa, mă duc să le spun.

Şi, sărutându-şi mama, Nataşa se ridică şi porni spre uşă.

În salon dădu de tatăl ei care se întorsese din oraş cu veşti rele.

— De ce n-am plecat şi noi mai din timp?! Zise el cu necaz involuntar. Şi clubul s-a închis, şi poliţia pleacă.

— Tată, nu-i nimic dacă am poftit răniţi în casă? Îi zise Nataşa.

— Se înţelege că nu-i nimic, răspunse contele, dus pe gânduri. Nu-i vorba de asta, dar acum te rog să laşi la o parte fleacurile şi să ajuţi şi tu la împachetat, fiindcă trebuie să plecăm, mâine trebuie să plecăm…

Şi contele le recomandă acelaşi lucru vechilului şi slujitorilor. Întorcându-se la masă, Petea povesti şi el noutăţi de-ale lui.

El spuse că la Kremlin s-au dat arme populaţiei, chiar adineauri, că, deşi în afişele lui Rastopcin se spunea că peste vreo două zile va da el sfoară-n ţară, se părea totuşi că se luaseră măsuri ca poporul să iasă chiar a doua zi la Tri Gorî înarmat şi că acolo avea să fie bătălie mare.

Contesa se uita temătoare, sfioasă la chipul aprins şi vesel al fiului ei, cât timp el povestea toate acestea. Ştia că dacă-i spune cumva o vorbă măcar, rugându-l să nu ia parte la bătălie (îşi dădea seama că această bătălie, care-i sta înainte, îl bucura), Petea avea să-i răspundă cine ştie ce despre bărbaţi, despre onoare, despre patrie, ceva atât de absurd, de îndărătnic şi de bărbătesc, încât să nu i te poţi opune, şi atunci totul ar fi fost pierdut, aşa că nădăjduia să facă ea cum e mai bine ca să plece din Moscova până a nu începe bătălia şi să-l ia şi pe Petea cu ei ca apărător şi ocrotitor; nu-i spuse deci nimic lui Petea şi îndată după masă îl chemă pe conte, implorându-l cu lacrimi în ochi să o scoată de aici cât mai curând, chiar în noaptea aceea dacă e cu putinţă. Cu involuntara viclenie feminină pe care i-o dădea dragostea, ea, care nu arătase nici cel mai mic semn de teamă până atunci, spunea că va muri de frică dacă nu pleacă chiar în noaptea aceea. Într-adevăr, nu se prefăcea; se temea acum de orice.