XIV.

MADAME SCHOSS, CARE SE dusese să-şi vadă fiica, o vârî şi mai tare în sperieţi pe contesă cu povestirea ei despre ceea ce văzuse lângă depozitul de băuturi din strada Miasniţkaia. Întorcându-se pe drum, nu putuse să treacă spre casă din pricina unei cete de beţivani care se înghesuiau lângă depozit. Luase o birjă şi ajunsese acasă pe o stradelă lăturalnică, iar birjarul îi povestise pe drum că poporul spărgea butoaiele de rachiu din depozitul de băuturi şi că aşa era porunca.

După-amiază toţi ai casei începură să împacheteze şi să facă pregătiri de plecare, cu grabă plină de însufleţire. Bătrânul conte, care se pusese deodată pe treabă, alergă fără întrerupere toată după-amiaza din curte în casă şi iar în curte, strigând fără nici un rost la oamenii zăpăciţi de atâta pripeală şi făcându-i să se grăbească şi mai mult. Petea dădea dispoziţii în curte. Sonia nu mai ştia ce să facă, sub influenţa ordinelor date de conte care se băteau cap în cap, şi se zăpăcise cu totul. Oamenii alergau strigând, certându-se şi făcând gălăgie, prin curte şi prin odăi. Nataşa se apucase şi ea de treabă, brusc, cu pasiunea pe care o punea în orice făcea. La început, amestecul ei în treburile împachetatului fu privit cu neîncredere. De la ea, toţi se aşteptau doar la glume şi de aceea nu sta nimeni să-i asculte ordinele; ea, însă, cerea cu îndărătnicie şi pasiune să i se supună toţi, se supără şi numai cât nu plânse că n-o ascultă nimeni, până când, în sfârşit, ajunse să fie luată în serios. Prima ei ispravă, care-i ceru eforturi foarte mari, dar cu care prilej dădu dovadă de energie şi îşi câştigă autoritatea, fu împachetatul covoarelor. În casa contelui erau goblinuri de mare preţ şi covoare persane. Când se apucă Nataşa de lucru, în salon erau două lăzi deschise: una plină aproape până sus cu porţelanuri, alta cu covoare. Porţelanuri mai rămăseseră încă o mulţime pe mese, şi tot se mai cărau mereu altele, din cămară. Trebuia încărcată o nouă ladă, a treia, şi oamenii plecaseră s-o aducă.

— Sonia, stai puţin, le punem aici pe toate, spuse Nataşa.

— Nu se poate, domnişoară, doar am încercat, zise sufragiul.

— Nu, stai, te rog!

Şi Nataşa începu să scoată din ladă tot felul de talere şi de farfurii, învelite în hârtie.

— Talerele trebuiesc puse aici, între covoare, zise ea.

— Păi, mai avem şi covoare; măcar de-ar da Dumnezeu să încapă şi în trei lăzi, spuse sufragiul.

— Dar stai un pic, te rog. Şi Nataşa începu să aleagă repede, cu dibăcie. Astea nu trebuiesc, spuse ea despre nişte farfurii de Kiev. Astea da, astea trebuiesc puse între covoare, spuse ea despre porţelanurile de Saxa.

— De ajuns, Nataşa, opreşte-te! Am înţeles. Acum, le punem noi, spuse, cu reproş în glas, Sonia.

— Vai, domnişoară! Zise şi intendentul.

Dar Nataşa nu se dădu bătută; scoase toate lucrurile şi începu să le pună la loc cu repeziciune, hotărând că scoarţele proaste, de casă, şi vesela de toate zilele nu trebuiau luate deloc. Când toate fură scoase, începură iar să le pună la loc. Şi, într-adevăr, dând deoparte tot ce nu era de valoare şi lucrurile care nu făcea să fie luate, putură pune tot ce era de preţ în două lăzi. Numai că nu se închidea capacul lăzii cu covoarele. Se puteau scoate ceva lucruri; dar Nataşa voi să facă după capul ei. Ea scoase unele lucruri, le vârî iar la loc, apăsă, îl puse pe sufragiu, ca şi pe Petea pe care-l târâse după ea la împachetat, să apese capacul, făcând ea însăşi sforţări deznădăjduite.

— Ajunge, Nataşa! Îi spuse Sonia. Văd că ai dreptate, dar scoate unul de deasupra.

— Nu vreau! Strigă Nataşa, ţinându-şi cu o mână părul, care i se despletise şi îi cădea pe faţa asudată, şi apăsând cu cealaltă covoarele. Hai, Petka, presează, presează! Vasilici, apasă! Strigă ea.

Covoarele se mai presară şi capacul se închise. Nataşa, bătând din palme, chiui de bucurie şi îi dădură lacrimile. Dar asta nu dură decât o clipă. Pe dată, se şi apucă de altă treabă. Îşi câştigase încrederea tuturor, iar contele nu se mai supăra când i se spunea că Natalia Ilinişna schimbase dispoziţiile date de el şi când servitorii veneau la Nataşa să o întrebe dacă trebuia sau nu trebuia încă să lege o căruţă, dacă era de ajuns bagaj în ea ori nu. Lucrul mergea strună; datorită dispoziţiunilor Nataşei, lucrurile netrebuincioase erau lăsate şi se încărcau, cât mai înghesuit posibil, numai lucrurile cele mai de preţ.

Dar oricât se străduiră toţi oamenii, până noaptea târziu încă nu fusese încărcat tot ce trebuia. Contesa adormise, iar contele, amânând plecarea pe a doua zi dimineaţa, se duse şi el la culcare.

Sonia şi Nataşa se culcară în salonaş, fără să se dezbrace.

În noaptea aceea, un nou rănit trecu într-o trăsură pe strada Povarskaia şi Mavra Kuzminişna îl pofti în casa Rostovilor. Rănitul acesta, după cât se pricepea ea, era un om foarte însemnat. Era dus într-o caleaşcă complet închisă şi cu poditul ridicat. Pe capră, alături de vizitiu, şedea un bătrân şi respectabil valet. În urmă, într-o căruţă, veneau un doctor şi doi soldaţi.

— Poftiţi la noi, poftiţi! Boierii pleacă. Toată casa e goală! Spuse bătrânica, adresându-se bătrânului servitor.

— Ce să facem? Zise bătrânul valet, oftând. Nu ştiu nici dacă mai trăieşte până acasă! Avem şi noi casa noastră, aici în Moscova, dar e departe şi nu mai e nimeni în ea.

— Poftiţi, vă rog, la noi! Boierii noştri au de toate, din belşug, poftiţi, spuse Mavra Kuzminişna. Dar ce, i-e rău tare? Adăugă ea.

Valetul dădu din mână:

— Nici nu ştiu dacă mai trăieşte până acasă! Trebuie să întrebăm doctorul.

Şi valetul sări de pe capră şi se apropie de căruţă.

— Bine! Zise doctorul.

Valetul se apropie iar de caleaşcă, se uită înăuntru, clătină din cap şi spuse vizitiului să vâre trăsura în curte, iar el se opri lângă Mavra Kuzminişna.

— Doamne, Isuse Christoase! Murmură ea.

Mavra Kuzminişna propuse să fie dus rănitul în casă.

— Stăpânii nu vor spune nimic, adăugă ea.

Dar trebuia să-i fie cruţat rănitului urcuşul scării şi de aceea fu dus în pavilionul destinat personalului şi aşezat în fosta cameră a doamnei Schoss. Rănitul nu era altul decât prinţul Andrei Bolkonski.

XV.

CEA DIN URMA ZI A MOSCOVEI sosise. Era duminică, o zi senină şi veselă de toamnă. Ca de obicei duminica, clopotele sunau de liturghie la toate bisericile. Nimeni nu pricepea, s-ar fi zis, la ce soartă trebuia să se aştepte Moscova.

Două lucruri doar, semnificative pentru starea societăţii, arătau situaţia în care se găsea Moscova: gloata, adică pătura sărăcimii, şi preţurile. Lucrători de fabrică, servitori şi puzderia de mujici, între care se amestecaseră funcţionari, seminarişti şi nobili, ieşiră dis-de-dimineaţă pe Tri Gorî. După ce-l aşteptă acolo fără nici un rezultat pe Rastopcin şi se convinse că Moscova avea să fie predată, mulţimea se răspândi prin Moscova, prin cârciumi şi ospătării. Preţurile indicau şi ele în ziua aceea adevărata stare de lucruri. Preţul armelor, aurului, căruţelor şi cailor se tot urca, pe când cursul hârtiei-monedă şi preţul obiectelor de lux scădea necontenit, aşa fel că pe la amiază se puteau vedea cazuri în care căruţaşii să transporte mărfuri scumpe, ca de pildă postavuri fine, numai dacă li se dădea şi lor jumătate, sau altele, când pentru un cal ţărănesc se plăteau cinci sute de ruble. În schimb, mobilele, oglinzile şi bronzurile se dădeau pe degeaba.

În casa bătrânească, solidă, a Rostovilor, prăbuşirea vechilor condiţii de viaţă se simţea prea puţin. În ce priveşte purtarea slujitorilor, doar atâta se întâmplase că dispăruseră trei dintre nenumăraţii servitori, dar nu furaseră nimic; iar în ce priveşte preţurile ieşi la iveală că cele treizeci de căruţe aduse de la moşie să care bagajele erau o comoară nepreţuită, la care râvneau mulţi şi pentru care li se oferiră Rostovilor sume imense. Dar, pe lângă că li se ofereau pentru căruţele acestea sume imense, în curtea Rostovilor începuseră să vină din partea ofiţerilor răniţi, încă din seara zilei trecute şi din zorii zilei de 1 septembrie, o mulţime de trimişi – ordonanţe şi servitori – ba chiar să se târască până la ei înşişi răniţii găzduiţi în casă şi prin vecini, cerându-le oamenilor de casă ai Rostovilor să facă în aşa fel, încât să li se dea şi lor căruţe să iasă din Moscova. Intendentul curţii, căruia i se adresau aceste cereri, cu toate că-i era milă de răniţi, îi refuza hotărât, spunând că nici nu îndrăzneşte să raporteze contelui aşa ceva. Oricâtă milă ţi-ar fi fost de răniţii care rămâneau, un singur lucru era sigur, că dacă-i dădeai unuia n-aveai nici un motiv să nu le dai şi altora, să dai tot, şi va trebui să dai chiar şi trăsurile proprii. Treizeci de căruţe nu puteau salva toţi răniţii şi într-o asemenea nenorocire generală n-aveai cum să nu te gândeşti la tine şi la familia ta. Aşa judeca intendentul, punându-se în locul stăpânului său.

În dimineaţa zilei de 1 septembrie, trezindu-se din somn, contele Ilia Andreici se strecură din dormitor, uşurel ca să n-o trezească pe contesă, care abia aţipise spre ziuă, şi ieşi în cerdac, cu halatul lui de mătase violetă. Căruţele, încărcate şi legate, aşteptau în curte. La scară erau trase trăsurile; intendentul stătea în faţa casei de vorbă cu o ordonanţă bătrână şi cu un tânăr ofiţer palid la chip, cu o mână bandajată. La vederea contelui, intendentul făcu ofiţerului şi ordonanţei un semn sever şi plin de înţeles, să se depărteze.

— Ei, cum îi, Vasilici, gata tot? Întrebă contele, frecându-şi chelia, uitându-se cu blândeţe la ofiţer şi la ordonanţă şi răspunzându-le la salut printr-o înclinare a capului. (Contelui îi plăceau chipurile noi.)

— Doar cât să înhămăm caii, luminăţie!

— Foarte bine; cum s-o scula contesa, cu Dumnezeu înainte! Dumneavoastră ce doriţi, domnilor? Se adresă el ofiţerului. Vreţi poate să rămâneţi la mine în casă?

Ofiţerul se apropie câţiva paşi. Chipul lui palid se îmbujoră dintr-o dată.

— Conte, faceţi-vă pomană şi îngăduiţi-mi… pentru Dumnezeu… să mă caţăr şi eu undeva, într-una dintre căruţele dumneavoastră. Acum n-am nimic asupra mea… Oriunde, sus pe car, mi-e totuna…

Nu-şi sfârşise bine vorba ofiţerul, că ordonanţa, care cerea favoarea asta şi pentru stăpânul său, se adresă de asemenea contelui.

— Ah! Da, da, da, spuse grăbit contele. Sunt foarte, foarte bucuros! Vasilici, ai tu grijă să se elibereze o căruţă-două, ai tu grijă… ce să-i faci… vezi tu ce-i de făcut, zise contele, folosindu-se de expresii lipsite de preciziune.

Dar în aceeaşi clipă privirile aprinse de recunoştinţă ale ofiţerului îl întăriră în hotărârea luată. Contele se uită împrejur: peste tot în curte, la poartă, la ferestrele pavilionului din curte, se vedeau răniţii şi ordonanţele. Toţi erau cu ochii la conte şi înaintau încet spre cerdac.

— Vă rog, luminăţie, poftiţi în galerie: ce porunciţi să facem cu tablourile de acolo? Zise intendentul.

Şi contele intră cu el în casă, repetând ordinul să nu fie refuzaţi răniţii care cer să fie scoşi din Moscova.

— Ei, ce-i, se mai poate da jos câte ceva, adăugă el încet, pe un ton misterios, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva.

La ceasurile nouă se trezi contesa şi Matriona Timofeevna, fosta ei cameristă, care îndeplinea acum pe lângă contesă slujba de şef al jandarmeriei, veni să-i raporteze fostei ei duduci că Maria Karlovna e necăjită peste măsură şi că rochiile de vară ale domnişoarelor nu pot fi lăsate aici. Contesa, cercetând ce-o necăjise atâta pe doamna Schoss, ieşi la iveală că fusese dat jos din căruţă cufărul doamnei Schoss, că se dezlegau toate căruţele, că se descărcau de-a binelea bagajele şi că în locul lor se încărcau răniţi, cărora contele, în naivitatea lui, le făgăduise să-i ia cu el. Contesa trimise să-l poftească pe conte la dânsa.

— Ce-i asta, dragul meu, aud că iar se descarcă lucrurile?

— Ştii, ma chere, uite ce voiam să-ţi spun… ma chere, contesină… a venit la mine un ofiţer şi m-a rugat să le dau câteva căruţe pentru răniţi. Lucrurile le putem face la loc. Dar răniţii… Au şi ei suflet, cum să rămână, gândeşte-te… Avem ofiţeri şi la noi în casă, i-am chemat chiar noi… ştii, mă gândesc, zău, ma chere, uite, ma chere, să-i ducă pe ei întâi… la ce să ne grăbim?

Contele spusese toate astea sfios, aşa cum vorbea el totdeauna cu contesa când erau în joc chestiuni băneşti. Contesa era însă deprinsă demult cu tonul acesta ce prevestea întotdeauna cheltuieli menite să-i ruineze copiii, ca de pildă construirea vreunei galerii ori a unei sere, a unei săli de teatru sau de muzică pe lângă casă. Era şi deprinsă şi demult găsea că e de datoria ei să se împotrivească veşnic propunerilor lui făcute pe tonul acesta sfios.

Îşi luă pe dată înfăţişarea ei resemnată şi plângăreaţă şi îşi avertiză bărbatul:

— Ascultă, conte, după ce că ne-ai adus în situaţia de a vedea că nu ne mai dă nimeni nimic pe casă, acum mai vrei să ne pierdem şi ce ne-a mai rămas – averea copiilor. Nu spuneai chiar tu că avem în casă bunuri în valoare de o sută de mii de ruble? Eu, dragul meu, nu consimt, nu consimt şi pace! Faci cum vrei, dar răniţii au ocârmuirea care să se ocupe de ei. Ei o ştiu. Bagă de seamă ce faci: uită-te, peste drum, la Lopuhini: au cărat tot ce-au avut; şi nu de azi, de trei zile! Iată cum procedează lumea. Numai noi suntem proşti. Dacă nu ţi-e milă de mine, ai milă măcar de copii.

Contele dădu din mâini şi, fără să spună ceva, ieşi din odaie.

— Tată! Despre ce vorbeaţi? Îl întrebă Nataşa, care intrase în dormitorul maică-si pe urmele lui.

— Despre nimic! Ce-i treaba ta? Se răsti supărat contele.

— Ba, am auzit eu, spuse Nataşa. De ce adică mama nu vrea?

— Ce-i treaba ta? Strigă la ea contele.

Nataşa se retrase lângă fereastră şi căzu pe gânduri.

— Tată, a venit Berg să ne vadă, spuse ea, uitându-se pe geam.

XVI.

BERG, GINERELE ROSTOVILOR, ajunsese colonel cu ordinul Sfântul Vladimir şi ordinul Sfânta Anna şi ocupa tot acelaşi post liniştit şi plăcut, de ajutor al şefului de stat-major al secţiei întâi din statul-major al corpului al doilea de armată.

În ziua de 1 septembrie venise la Moscova de pe front.

N-avea nimic de făcut în oraş; dar, văzând că toţi ofiţerii îşi iau permisii de pe front şi pleacă la Moscova ca să se afle în treabă, găsi cu cale să facă şi el lă fel şi îşi luă permisie pentru chestiuni personale şi familiale.

Într-un docăraş foarte îngrijit şi tras de doi cai murgi bine hrăniţi, exact ca aceia pe care-i văzuse el la un prinţ, Berg trase la scara socrului său. Se uită cu atenţie prin curte la furgoane şi, urcând treptele casei, scoase o batistă curată şi îi făcu un nod. Din antreu se repezi cu paşi uşori şi domoli în salon şi îl îmbrăţişa pe conte, sărută mânuţele Nataşei şi ale Soniei şi se grăbi să se informeze despre sănătatea măicuţei.

— Cum ar putea fi sănătoasă acum? Spuse contele. Hai, spune-ne mai bine ce-i pe front? Ne retragem, sau se mai dă o bătălie?

— Numai Dumnezeu cel dinainte de toţi vecii, răspunse Berg, mai poate hotărî soarta patriei, tăicuţule. Armata arde de duhul eroismului şi tocmai acum conducătorii ei, ca să-i numim aşa, s-au adunat şi stau la sfat. Ce va fi, nu se ştie. În general însă, trebuie să-ţi spun, tăicuţule, că străvechiul eroism, bărbăţia trupelor ruseşti cu adevărat legendară, pe care ea, ele – se corectă Berg – le-au arătat sau le-au dovedit, în această luptă de la 26 ale lunii, nu se pot descrie prin cuvinte… Vă spun eu, tăicuţule (şi se lovi cu pumnul în piept, aşa cum se lovise cu pumnul în piept un general care povestise lucrul acesta faţă de el, cu singura deosebire că el făcu acest gest cam târziu, căci ar fi trebuit să se lovească în piept la cuvintele: „trupele ruseşti”), vă spun cinstit că noi, comandanţii, nu numai că n-am fost nevoiţi nici pe departe să-i îndemnăm din urmă pe soldaţi sau să facem ceva asemănător, ci, dimpotrivă, abia îi puteam tempera de la aceste… da, aceste isprăvi de legendară vitejie, spuse el repede. Generalul Barclay de Tolly, trebuie să vă spun, şi-a expus necontenit viaţa, stând în fruntea trupelor. Corpul nostru de armată a fost postat pe povârnişul dealului.

Vă puteţi închipui! Şi aici, Berg povesti tot ce-şi aducea aminte din istorisirile auzite de la alţii, în legătură cu această perioadă de timp. Nataşa, care nu-l slăbea din ochi, ceea ce îl intimida pe Berg, căuta, parcă, pe chipul lui, dezlegarea unei probleme.

— În general, un eroism ca acela de care au dat dovadă ostaşii ruşi nu poate fi imaginat şi nici lăudat îndeajuns! Spuse el, uitându-se la Nataşa şi, ca şi când ar fi vrut s-o îmbuneze, îi zâmbi cu un zâmbet care voia să fie un răspuns la privirea ei stăruitoare… „Rusia nu-i în Moscova, ea e în inimile fiilor ei!” Nu-i aşa, tăicuţule? Întrebă Berg.

Între timp, din salonaş apăru, cu faţa obosită şi nemulţumită, contesa. Berg sări grăbit, sărută mâna contesei, se informă de sănătatea ei şi, arătând printr-o mişcare a capului că-i înţelege durerea, rămase lângă dânsa.

— Da, măicuţă, vă spun drept, au venit timpuri grele şi triste pentru orice rus. Dar la ce bun să-ţi faci atâtea griji? Mai aveţi timp să plecaţi…

— Eu nu mai înţeleg ce fac oamenii, zise contesa, adresându-i-se soţului ei, mi s-a spus chiar adineauri că nu-i încă gata nimic. Ar trebui să fie cineva care să se ocupe serios. Mai că-mi vine să-l regret pe Mitenka. Aşa nu mai isprăvim niciodată.

Contele voi să spună ceva, dar îşi înghiţi, se vede, vorba. Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşă.

Berg, în timpul acesta, îşi scoase batista – ca şi când ar fi vrut să-şi şteargă nasul – şi, uitându-se la nod, stătu o clipă pe gânduri, dând din cap cu un aer trist şi semnificativ.

— Am o mare rugăminte la dumneata, tăicuţule, zise el.

— Hm? făcu, oprindu-se, contele.

— Cum treceam adineauri pe lângă casa Iusupov, spuse Berg, râzând, administratorul, care mi-e prieten, îmi iese în drum şi mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr ceva. Eu intru, ştii, din curiozitate şi dau cu ochii de un şifonier şi de o toaletă. Dumneata ştii ce mult şi-a dorit Veruşka aşa ceva şi câte discuţii au fost între noi (Berg adoptă fără voie un ton satisfăcut, gândindu-se la interiorul lui bine amenajat, când începu să vorbească despre şifonier şi toaletă). E o frumuseţe! Demontabil şi cu sertare secrete, englezeşti, ştii? De când îşi dorea Verocika aşa ceva. Aş vrea aşa de mult să-i fac o surpriză! Am văzut că aveţi o mulţime de mujici d-ăştia în curte. Daţi-mi şi mie unul, vă rog, am să-l plătesc bine şi…

Contele se încruntă şi începu să tuşească.

— Cere-i contesei, eu nu mă amestec.

— Dacă vă deranjează, vă rog, nu trebuie, spuse Berg. Mie, doar, aşa, pentru Veruşka, mi-ar fi plăcut mult…

— Of, duceţi-vă cu toţii dracului, dracului, dracului şi iarăşi dracului… începu să răcnească bătrânul conte. M-aţi năucit de cap.

Şi ieşi din odaie.

Contesa începu să plângă.

— Da, da, măicuţă, grele vremuri! Zise Berg.

Nataşa ieşi odată cu tatăl ei şi, ca şi cum ar fi chibzuit ceva, se luă întâi după el şi pe urmă o porni repede jos.

În faţa casei stătea Petea, ocupat cu înarmarea oamenilor care plecau din Moscova. În curte, căruţele aşteptau tot aşa, încărcate. Două dintre ele fuseseră golite şi într-una tocmai se urca un ofiţer rănit, ajutat de ordonanţă.

— Tu ştii pentru ce? O întrebă Petea pe Nataşa. (Nataşa înţelese ce vrea să spună Petea: pentru ce se certaseră contele şi contesa.)

Nu-i răspunse.

— Pentru că tata voia să dea toate căruţele pentru răniţi, spuse Petea. Mi-a spus Vasilici. După mine…

— După mine, se trezi Nataşa aproape strigând, întorcându-şi mânioasă faţa înspre Petea, după mine e o ticăloşie, o nemernicie… O… nu ştiu! Ce, noi suntem nişte nemţi oarecare?

Hohote de plâns spasmodic îi strângeau beregata şi, temându-se să nu-şi irosească furia în zadar, se răsuci pe loc şi porni ca o furtună pe scări. Berg şedea lângă contesă şi o liniştea respectuos, ca o rubedenie ce-i era, iar contele se plimba prin cameră cu luleaua în mână când Nataşa, cu chipul desfigurat de furie, năvăli vijelios în cameră şi se apropie de mama ei.

— Asta-i o ticăloşie! Asta-i o nemernicie! Începu ea să strige. Eu nu cred să fi dat mata asemenea ordin.

Berg şi contesa se uitau nedumeriţi şi speriaţi la ea. Contele se opri la fereastră, ascultând-o.

— Asta nu se poate, mămiţico; priveşte, te rog, ce-i în curte! Strigă ea. Ei rămân aici!

— Ce ai? De cine-i vorba? Ce vrei?

— Răniţii, cine să fie! Asta nu se poate, mămiţico, e ceva nemaipomenit… Nu, mamă dragă, sufletul meu, nu-i aşa, iartă-mă… mămico, ce folos că putem căra tot… uită-te în curte… Dragă mamă… asta nu se poate!

Contele stătea la fereastră şi, fără să întoarcă capul, asculta ce spunea Nataşa. Deodată trase cu zgomot aer pe nas şi îşi lipi fruntea de geam.

Contesa o privi pe fiică-sa, văzu expresia indignată a Nataşei, căreia îi era ruşine de mama ei, îi văzu tulburarea şi înţelese motivul pentru care bărbatul ei nu i se uita în ochi acum.

— Of, da' faceţi ce-o-ţi vrea! Împiedic eu pe cineva? Spuse ea, nevoind să se dea bătută dintr-o dată.

— Mamă dragă, sufletul meu, iartă-mă!

Dar contesa o dete la o parte şi se apropie de conte.

— Mon cher, dă tu ordine cum trebuie… Eu nu mă pricep la de-astea, spuse ea, plecând ochii vinovată.

— Oul… oul dă sfaturi găinii… spuse contele printre lacrimi de fericire şi îşi îmbrăţişa nevasta, bucuroasă că-şi poate ascunde la pieptul lui faţa ruşinată.

— Tăticule, mămică! Pot să dau ordin? Se poate? întrebă Nataşa. Tot avem să luăm noi ce ne trebuie…

Contele dădu din cap în semn de aprobare şi Nataşa o porni, ca pe vremea când se juca de-a prinselea prin salon, într-o fugă prin antreu şi de aici pe scări în jos, până în curte.

Oamenii se strânseră în jurul Nataşei şi nu voiră deloc să ia în serios ordinul ciudat pe care-l transmisese, până ce nu ieşi contele însuşi şi confirmă în numele soţiei sale că în adevăr toate căruţele vor fi date răniţilor şi că lăzile trebuie descărcate şi duse în cămări. Înţelegând dispoziţiile date, oamenii se apucară voioşi şi cu mult zel de treaba aceasta nouă. Servitorilor nu numai că nu li se părea ciudat lucrul acesta, dar dimpotrivă, li se părea chiar că nici nu se putea altfel, tot aşa cum, cu un sfert de oră înainte, nu numai că nu li se păruse deloc ciudat că rămâneau răniţii în timp ce lucrurile plecau, ba li se păruse că nici nu se putea altfel.

Toţi ai casei, ca şi cum ar fi vrut să-şi răscumpere vina de a nu fi făcut acest lucru mai din vreme, se apucară acum cu sârg de această nouă operaţie a punerii răniţilor în căruţe. Răniţii se târâră de prin odăile lor şi, cu fericirea întipărită pe chipurile lor palide, înconjurară căruţele. Vestea că sunt căruţe se răspândi pe la casele vecine şi în curtea Rostovilor începură să vină şi răniţii din alte case. Mulţi dintre răniţi se rugau să nu dea jos lucrurile pentru ei, ci să fie doar aşezaţi deasupra bagajelor. Dar odată începută descărcarea – ea nu mai putea fi oprită. Era totuna dacă rămânea tot sau numai jumătate din lucruri, în toată curtea zăceau de-a valma lăzi cu porţelanuri, cu bronzuri, cu tablouri, cu oglinzi şi cu fel de fel de alte lucruri, care în cursul nopţii fuseseră împachetate cu atâta grijă. Toţi căutau şi găseau posibilitatea de a mai descărca, ba una, ba alta, de a mai goli noi şi noi căruţe.

— Mai putem lua încă patru inşi, spuse administratorul, dau eu căruţa mea: cum o să-i lăsăm?

— Daţi căruţa cu garderoba mea, zise contesa. Duniaşa merge cu mine în cupeu.

Mai fu golită şi căruţa cu garderoba contesei şi trimisă după răniţi, două case mai la vale. Toţi ai casei şi oamenii de serviciu erau acum veseli şi mulţumiţi. Nataşa era într-o stare de năvalnică fericire, aşa cum nu mai fusese demult.

— Unde să-l legăm? Spuseră câţiva oameni, care încercau să aşeze un cufăr pe seara îngustă a cupeului. Ar trebui să oprim măcar o căruţă.

— Dar cu ce-i? Întrebă Nataşa.

— Cu cărţi de-ale contelui.

— Lăsaţi-l. Vasilici are să-l pitească pe undeva. Nu-i nevoie de el.

Trăsura era înţesată cu oameni; nu se ştia unde avea să mai şadă şi Petea.

— Pe capră. Nu-i aşa că te urci pe capră, Petea? Strigă Nataşa.

Sonia, fără să stea o clipă, robotea şi ea; dar grijile ei erau cu totul altele decât ale Nataşei. Ea aduna obiectele care trebuiau să rămână pe loc, le înscria, după dorinţa contesei, pe o listă şi căuta să poată lua cât mai multe cu sine.