XVII.

CĂTRE ORELE DOUĂ, CELE patru trăsuri ale Rostovilor erau aranjate, gata de plecare şi trase în faţa casei. Căruţele cu răniţi ieşeau una după alta din curte.

Caleaşca în care era transportat prinţul Andrei trecu prin faţa casei, atrăgând atenţia Soniei care, împreună cu o slujnică, aşeza nişte perne în trăsura ceva mai mică şi înaltă a contesei.

— A cui o fi caleaşca asta? Întrebă Sonia, scoţând capul pe gemuleţul cupeului.

— Cum, dumneavoastră nu ştiaţi, domnişoară? Zise slujnica. E un prinţ rănit: a poposit astă-noapte la noi şi merge cu noi împreună.

— Dar cine-i? Cum îl cheamă?

— E chiar fostul nostru logodnic, prinţul Bolkonski! Spuse oftând camerista. Se zice că-i pe moarte.

Sonia sări din trăsură şi se duse în fugă la contesă. Contesa, îmbrăcată de drum, cu pălăria şi cu şalul, se plimba obosită prin salon, aşteptându-i pe ceilalţi ai casei să vină şi să se roage toţi, cu uşile închise, înainte de plecare. Nataşa nu era în odaie.

— Maman, spuse Sonia, e aici prinţul Andrei, rănit de moarte. Merge cu noi.

Contesa făcu ochi mari, speriată, şi, luând-o de mână pe Sonia, se uită cercetător împrejur.

— Nataşa? Rosti ea.

Atât pentru Sonia, cât şi pentru contesă ştirea aceasta avea, în clipa aceea, o singură însemnătate. O cunoşteau bine pe Nataşa a lor şi groaza celor ce s-ar putea întâmpla cu ea la vestea aceasta înăbuşi în ele orice milă faţă de omul la care ţinuseră amândouă.

— Nataşa n-a aflat încă; dar el merge împreună cu noi, spuse Sonia.

— Şi zici că-i pe moarte?

Sonia dădu din cap.

Contesa îşi îmbrăţişa nepoata şi începu să plângă.

„Căile Domnului sunt de nepătruns!” gândi contesa, simţind că în toate cele ce se petreceau se vădea o mână atotputernică, ascunsă până atunci privirilor omeneşti.

— Hai, mamă, totul e gata. Ce faceţi? întrebă Nataşa, intrând de-a fuga în cameră, cu chipul înviorat.

— Nimic, spuse contesa. Dacă e gata tot, să mergem.

Şi contesa se aplecă spre poşetă, ca să-şi ascundă faţa răvăşită. Sonia o îmbrăţişa pe Nataşa şi o sărută. Nataşa se uită întrebător la ea.

— Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

— Nimic… nu-i…

— Ceva foarte rău pentru mine? Ce este? Întrebă sensibila Nataşa.

Sonia oftă şi nu răspunse nimic. Contele, Petea, madame Schoss, Mavra Kuzminişna şi Vasilici intrară în salon şi, închizând toate uşile, se aşezară pe scaune şi rămaseră aşa, tăcuţi, câteva secunde, fără să se uite unul la altul.

Contele se ridică primul şi, oftând greu, începu să se închine la icoane. Toţi făcură la fel. Pe urmă contele îi îmbrăţişă – pe Mavra Kuzminişna şi pe Vasilici, care rămâneau la Moscova – şi, în timp ce ei căutau să-i apuce mâna şi îl sărutau pe umăr, el îi bătea uşor pe spate, rostind nelămurite cuvinte de mângâiere. Contesa se duse în odaia cu icoane, unde Sonia o găsi închinându-se în genunchi în faţa icoanelor desperecheate de pe pereţi (cele mai de preţ, legate de felurite tradiţii ale familiei, fuseseră luate).

Pe scară şi în curte, oamenii care plecau, înarmaţi de Petea cu săbii şi pumnale, purtând cizme şi încinşi strâns cu centiroane şi chimire, îşi luau rămas bun de la cei care rămâneau.

Ca întotdeauna înainte de a porni la drum, multe lucruri fuseseră uitate, altele erau prost aşezate, şi ce doi lachei aşteptau cam de multă vreme unul de o parte şi celălalt de alta a scării, la uşa cupeului, pregătindu-se să-i ajute contesei să se urce, în timp ce cameristele alergau cu perne şi boccele din casă afară, la trăsură, la brişcă sau la caleaşca şi înapoi:

— Îţi treci o viaţă cu ele să le înveţi şi tot nimic nu ştiu! Spuse contesa. Ştii doar că eu nu pot şedea aşa.

Duniaşa strânse din dinţi şi, fără să răspundă, se repezi în cupeu cu o expresie de imputare pe faţă, ca să aşeze altfel perna.

— Uf, ce oameni! Spuse contele, clătinând din cap.

Bătrânul vizitiu, Efim, singurul cu care se hotăra să plece la drum contesa, şedea sus pe capră, fără să se uite la cele ce se petreceau în spatele lui. Cu îndelunga lui experienţă de treizeci de ani, ştia că nu i se va spune aşa de curând: „Hai, cu Dumnezeu înainte!” şi că avea să mai fie oprit de vreo două ori, chiar şi după ce i se va spune, ca să se mai trimită oamenii după niscai lucruri uitate, şi de-abia după asta va mai fi oprit o dată, când însăşi contesa va scoate capul pe fereastra trăsurii şi îl va ruga, pentru numele lui Christos-Dumnezeu, să ţină bine caii la vale. El ştia toate acestea şi de aceea aştepta mai răbdător decât caii săi (mai cu seamă Sokol, roibul din stânga, îşi muşca zăbala şi bătea într-una cu copita în pământ). În sfârşit, toţi se urcară, scara fu ridicată, uşa fu închisă cu zgomot, mai trimiseră după o casetă uitată, contesa scoase capul şi spuse ceea ce trebuia. Atunci Efim îşi scoase încetişor căciula din cap şi începu să-şi facă semnul crucii. Călăreţul din faţă şi ceilalţi oameni făcură la fel.

— Doamne-ajută! Spuse Efim, punându-şi căciula. Dă-i drumul.

Călăreţul din faţă se urni din loc. Rotaşul din dreapta oiştii se opinti în ham, arcurile înalte scârţâită şi caroseria începu să se legene. Un lacheu sări din mers pe capră. În urma cupeului, porniră şi celelalte trăsuri, huruind şi hurducându-se de jocul bârnelor cu care era podită strada, şi convoiul se înşiră pe drum în sus. În dreptul bisericii toţi cei din cupeu, din trăsură şi din brişcă îşi făcură semnul crucii. Cei care rămâneau la Moscova mergeau pe lângă trăsuri, pe amândouă părţile străzii, petrecându-i pe cei care plecau.

Rar încercase Nataşa un sentiment de bucurie ca acel pe care-l încerca acum, stând în cupeu, lângă mamă-sa, şi uitându-se la zidurile părăsitei şi agitatei Moscove, ce i se perindau încet prin faţa ochilor. Din când în când, îşi scotea capul pe fereastra cupeului şi se uita înainte şi înapoi, la convoiul lung de răniţi care mergea în faţa lor. Cam în capul convoiului se vedea caleaşca cu poditul ridicat, a prinţului Andrei. Ea nu ştia cine era înăuntru, dar de câte ori voia să-şi reconstituie convoiul ei, căuta din ochi trăsura aceea. Ştia că merge înaintea tuturor celorlalte.

La Kudrino se întâlniră cu alte convoaie, care veneau de pe Nikitskaia, din Presnia şi din Podnovinskoe, iar când ajunseră pe Sadovaia, trăsurile şi căruţele se înşirară pe două rânduri.

În timp ce ocoleau turnul Suhareva, Nataşa, care măsura curioasă, din fugă, mulţimea de oameni care mergeau pe jos şi cu trăsurile, strigă deodată cu bucurie şi mirare:

— Doamne! Mamă, Sonia, uitaţi-vă, el este!

— Cine? Cine?

— Uitaţi-vă, zău, e Bezuhov! Spuse Nataşa, scoţând capul pe fereastra cupeului şi uitându-se după un om înalt şi gras, îmbrăcat într-un caftan de vizitiu – boier deghizat, se vedea cât de colo după ţinuta şi mişcările lui – care tocmai se apropia de arcul turnului Suhareva, alături de un bătrânel gălbejit şi spân, îmbrăcat cu un suman miţos.

— Ei, Doamne, e chiar Bezuhov cu caftan, împreună cu un băiat bătrân. Zău, spuse Nataşa, uitaţi-vă, uitaţi-vă!

— Nu se poate, nu e el! Cum poţi să spui asemenea prostii!

— Mamă, strigă Nataşa, îmi pun capul că-i el. Crede-mă! Opreşte, opreşte! Strigă ea la vizitiu, dar lucrul era cu neputinţă fiindcă de pe Meşcianskaia apăru alt convoi şi lumea striga la Rostovi să mâne mai departe, să nu-i ţină şi pe alţii în loc.

Într-adevăr, deşi între timp se îndepărtase mult, toţi Rostovii îl văzură acum pe Pierre, sau pe altcineva care-i semăna neobişnuit de mult, îmbrăcat cu caftan de vizitiu şi mergând pe stradă cu capul în piept şi chipul serios, alături de un bătrânel scund, fără barbă, cu înfăţişare de lacheu. Bătrânelul observase că cineva din cupeu se uita curios la ei şi îi şopti ceva lui Pierre, atingându-l respectuos cu cotul şi arătându-i cupeul. Pierre nu putu înţelege mult timp ce voia bătrânul, atât era de adâncit, se vede, în gândurile sale. În sfârşit, când pricepu despre ce era vorba se uită unde-i arăta el şi, recunoscând-o pe Nataşa, în aceeaşi secundă, lăsându-se în voia primului impuls, se îndreptă repede spre trăsură. Dar, după ce făcu vreo zece paşi, amintindu-şi probabil ceva, se opri.

Chipul Nataşei, la fereastra cupeului, radia de o duioasă ironie.

— Piotr Kirilâci, hai, vino încoace! Te-am recunoscut doar! Asta-i uimitor! Strigă ea, întinzându-i mâna. Ce-i cu dumneata? De ce te-ai deghizat aşa?

Pierre îi luă mâna întinsă şi, din mers (căci cupeul continua să înainteze), i-o sărută cu stângăcie.

— Ce-i cu dumneata, conte? Întrebă contesa uimită, cu glas plin de compătimire.

— Cum? Cum? De ce? Să nu mă întrebaţi, zise Pierre, aruncându-şi ochii la Nataşa, ale cărei priviri strălucitoare de bucurie (simţea lucrul acesta chiar atunci când nu se uita la ea) îl învăluiau cu farmecul lor.

— Ce-i cu dumneata, nu cumva rămâi la Moscova? Pierre tăcu un timp.

— La Moscova? Spuse el întrebător. Da, rămân. Mergeţi cu bine.

— Ah, ce-aş mai vrea să fiu şi eu bărbat; aş rămâne negreşit şi eu cu dumneata. Ah, ce bine-ar fi fost, zise Nataşa. Mamă, dă-mi voie să rămân!

Pierre se uită distrat la Nataşa şi vru să spună ceva, dar contesa îl întrerupse.

— Am auzit că ai fost şi dumneata la bătălie?

— Da, am fost şi eu, răspunse Pierre. Mâine iar se dă o bătălie… începu el să spună, dar Nataşa îl întrerupse:

— Dar ce-i cu dumneata, conte? Parcă nu mai eşti acelaşi…

— Ah, nu mă întrebaţi, nu mă întrebaţi, nici eu singur nu mai ştiu nimic, mâine… Dar nu! La revedere, la revedere… spuse el. Îngrozitoare vremuri!

Şi, rămânând în urma cupeului, trecu în lături pe trotuar.

Nataşa îl urmări multă vreme de la fereastra cupeului, luminându-l cu zâmbetul ei fericit, mângâietor şi oarecum ironic.