XIX.

LA 1 SEPTEMBRIE, NOAPTEA, Kutuzov dădu ordinul de retragere a trupelor ruseşti prin Moscova, pe drumul Riazanului.

Primele trupe porniră chiar în noaptea aceea. Marşul de noapte fu săvârşit încet şi în ordine, fără grabă, dar când se lumină de ziuă trupele care înaintau, apropiindu-se de podul Dorogomilovski, văzură de partea cealaltă, în faţa lor, înghesuindu-se grăbite la capătul podului şi pe pod, blocând toate străzile şi ulicioarele ce urcau dincolo de pod, nesfârşite mase de trupe, împinse mereu din spate. O grabă şi o nelinişte cu totul nejustificată cuprinse atunci trupele. Toţi se repeziră înainte spre pod, spre bacuri şi spre bărci. Kutuzov dădu ordin să fie trecut, pe uliţe lăturalnice, de cealaltă parte a Moscovei.

Pe la ceasurile zece, în dimineaţa zilei de 2 septembrie, în suburbia Dorogomilovskaia nu mai rămăsese pe mal decât ariergarda. Armata trecuse toată şi era în celălalt capăt al Moscovei, ori dincolo de Moscova.

În acelaşi timp, adică pe la ceasurile zece în dimineaţa zilei de 2 septembrie, Napoleon, în mijlocul trupelor sale, stătea pe dealul de la Poklonnaia şi se uita la priveliştea ce i se deschidea în faţă. Începând de la 26 august şi până la 2 septembrie, din ziua bătăliei de la Borodino şi până la data intrării inamicului în Moscova, în toate zilele acestei zbuciumate şi memorabile săptămâni, vremea se menţinuse neobişnuit de frumoasă; era una dintre acele toamne care uimesc totdeauna, când soarele, foarte scoborât, foarte aproape de orizont, dogoreşte mai fierbinte chiar decât primăvara, când în văzduhul limpede şi pur strălucesc toate, de te dor ochii, când ţi se umflă pieptul, înviorat să respire aerul îmbălsămat al toamnei şi când până şi nopţile sunt calde, iar în nopţile acestea negre şi calde cad necontenit, spre spaima şi bucuria oamenilor, stele de aur.

La 2 septembrie, la orele zece dimineaţa, vremea era aşa. Strălucirea dimineţii avea ceva de vrajă. De pe dealul Poklonnaia, Moscova se aşternea larg cu panglica râului ei, cu grădinile şi cu bisericile ei, şi părea că-şi trăieşte viaţa obişnuită, cu turlele bisericilor sclipind ca nişte stele în razele soarelui.

La vederea acestui oraş straniu, cu forme arhitectonice neobişnuite, nemaiîntâlnite de el, Napoleon fu cuprins de curiozitatea aceea pizmaşă şi tulburătoare pe care o încearcă oamenii în faţa unor forme noi de viaţă, necunoscute lor. Se vedea bine că oraşul îşi trăia intens viaţa lui proprie. După semnele imponderabile, care te fac să cunoşti şi să distingi fără greş de la mare distanţă un trup mort de unul viu, Napoleon observă de pe dealul Poklonnaia pulsaţia vieţii în oraş şi simţi parcă respiraţia acestui mare şi frumos trup.

Orice rus, văzând Moscova, are sentimentul că ea îi este mamă; orice străin, văzând Moscova şi necunoscând însemnătatea ei maternă, nu poate să nu simtă, totuşi, caracterul feminin al acestui oraş, şi Napoleon îl simţi şi el.

— Cette ville asiatique aux innombrables églises, Moscou la sainte. La voila enfin, cette fameuse ville! Il était temps, 729 spuse Napoleon şi, descălecând, porunci să i se desfăşoare în faţă planul acestei Moscou şi să fie chemat tâlmaciul Lelorme d'Ideville. „Une ville occupée par l'ennemi ressemble a une fille qui a perdu son honneur”730, îşi zise el (aşa cum îi spusese de altfel şi lui Tucikov la Smolensk). Şi cu acest fel de a vedea lucrurile se uita el la această frumuseţe răsăriteană, pe care n-o mai văzuse încă. I se părea şi lui ciudat că, în sfârşit, i se împlinise un vis de demult, pe care îl crezuse irealizabil. În lumina vie a dimineţii se uita când la oraş, când la plan, verificând amănuntele, iar siguranţa posesiunii îl tulbura şi-l înfiora.

„Dar putea fi oare altfel? Îşi zicea el… Iată, în sfârşit, această capitală; stă la picioarele mele, aşteptându-şi soarta. Unde-o fi acum Alexandru şi ce-o fi gândind? Ciudat, frumos şi măreţ oraş! Ciudată şi măreaţă clipă! În ce lumină mă văd ei acum! (Se gândea la oştenii lui.) Iată răsplata tuturor acestor sceptici, îşi zise el, uitându-se la trupele dimprejurul său şi la cele care veneau şi se aliniau. Un singur cuvânt al meu, o singură mişcare a mâinii şi această străveche capitală des Tzars731 e pierdută. Mais ma clémence est toujours prompte a descendre sur les vaincus.732 Trebuie să fiu mărinimos şi cu adevărat mare… Dar nu, nu-i adevărat că am ajuns la Moscova, îi trecu deodată prin minte. Şi totuşi, iat-o, e la picioarele mele, sclipeşte şi tremură în soare, cu crucile şi turlele ei de aur. Iar eu o voi cruţa. Pe fostele monumente ale barbariei şi despotismului voi grava inscripţii măreţe, cuvinte de dreptate şi îndurare… Pe Alexandru, lucrul acesta are să-l doară mai mult decât orice; îl cunosc (lui Napoleon i se părea că importanţa evenimentului care se producea acum se reducea la lupta personală dintre el şi împăratul Alexandru). Din înălţimea Kremlinului, da, acesta-i Kremlinul, da, le voi dărui legile dreptăţii, le voi arăta însemnătatea adevăratei civilizaţii, voi face ca generaţii întregi de boieri să-şi amintească cu drag numele cuceritorului. Voi spune deputăţiei de boieri, care va veni la mine, că n-am voit şi nu vreau războiul; că am dus războiul numai din cauza politicii mincinoase a curţii lor, că eu îl iubesc şi îl stimez pe Alexandru şi că voi primi aici, la Moscova, condiţiuni de pace vrednice de mine şi de popoarele mele. Nu vreau să mă folosesc de un război norocos pentru a umili un împărat pe care-l stimez. Boieri, le voi spune, eu nu vreau războiul, eu vreau pacea şi bunăstarea tuturor supuşilor mei. De altfel, ştiu că prezenţa lor mă va însufleţi şi că le voi vorbi aşa cum vorbesc eu întotdeauna: clar, solemn şi măreţ. Dar e oare adevărat că sunt la Moscova? Da, iat-o!”

— Qu'on m'amene les boyards733, se întoarse el să spună suitei. Un general, urmat de o strălucită suită, porni în galop să-i aducă boierii.

Trecură două ceasuri. Napoleon îşi luă dejunul şi veni iarăşi în acelaşi loc pe dealul Poklonnaia, aşteptând deputăţia boierilor. Avea gata închegat în minte cuvântul lui către boieri. Cuvântarea aceasta era plină de demnitate şi de măreţie, cum înţelegea el măreţia.

Mărinimia pe care voia s-o pună în tot ce avea să facă la Moscova îl încântase până şi pe el însuşi. În închipuirea lui stabilise nişte zile de réunion dans le palais des Tzars734, unde trebuiau să se întâlnească demnitarii ruşi cu demnitarii împăratului francez. Tot în gând numise şi un guvernator care să ştie să atragă de partea lui locuitorii. Şi, aflând că în Moscova sunt multe instituţii de binefacere, îşi făcu în închipuirea lui planul să le copleşească cu dărnicia. Credea că, tot aşa cum în Africa fusese nevoit să-şi pună burnuz în moschee, tot aşa aici, la Moscova, trebuia să fie mărinimos ca ţarii. Şi, pentru a face să vibreze până la refuz inimile ruşilor, Napoleon, ca orice francez de altfel, neputându-şi închipui nimic mai mişcător decât pomenirea acelei ma chere, ma tendre, ma pauvre mere735, hotărî că va da ordin să se graveze pe frontispiciile tuturor acestor instituţiuni, cu litere mari: Établissement dédié a ma chere Mere. Ba nu, mai simplu: Maison de ma Mere.736 „Dar sunt eu oare la Moscova? Da, iat-o în faţa mea; dar de ce întârzie oare atâta deputăţia oraşului?” se întreba el.

În timpul acesta, în spatele suitei împăratului, printre generalii şi mareşalii lui, se încinse în şoaptă o discuţie agitată. Cei trimişi după delegaţie se înapoiară cu vestea că Moscova era pustie, că toată lumea plecase, în trăsuri sau pe jos. Cei care vorbeau erau palizi şi agitaţi nu pentru faptul că Moscova fusese părăsită de locuitorii ei (oricât de important ar fi putut părea acest fapt), ci pentru că nu ştiau în ce chip să aducă acest lucru la cunoştinţa împăratului, fără să pună pe majestatea-sa în acea situaţie groaznică pe care francezii o numesc ridicule, în ce chip să-l anunţe că aşteptase zadarnic boierii vreme atât de îndelungată şi că în oraş, în afară de cetele de beţivi, nu mai rămăsese nimeni? Unii spuneau că trebuiesc adunaţi cu orice preţ măcar câţiva inşi care, chipurile, să alcătuiască o deputăţie, alţii erau împotriva acestei păreri şi susţineau că împăratul trebuie pregătit cu multă prudenţă, într-un mod inteligent, iar pe urmă să i se spună adevărul.

— Il faudra le lui dire tout-de-meme… spuneau domnii din suită. Mais, messieurs…737

Situaţia era cu atât mai grea cu cât împăratul se plimba răbdător, de colo până colo, prin faţa hărţii oraşului, gândindu-se tot mereu la planurile sale generoase şi, din când în când, făcându-şi mâna streaşină la ochi, se uita la drumul care ducea spre Moscova, zâmbind voios şi mândru.

— Mais c'est impossible…738 spuneau domnii din suită, strângând din umeri, fără să se hotărască totuşi a pronunţa cuvântul care se înţelegea de la sine, groaznicul cuvânt: le ridicule…

Între timp împăratul, obosit de atâta aşteptare zadarnică şi simţind cu simţul său actoricesc că o clipă măreaţă, dacă e prelungită din cale-afară, începe a-şi pierde din măreţie, făcu un semn din mână. Se auzi o unică bubuitură de tun – semnalul – şi trupele, postate în diferite puncte împrejurul Moscovei, înaintară în oraş prin barierele Tverskaia, Kalujskaia şi Dorogomilovskaia. Din ce în ce mai repede, întrecându-se între ele, trupele înaintau, ridicând nori de praf în vuietul strigătelor care umpleau văzduhul.

Prins şi el în iureşul trupelor, Napoleon ajunse cu ele laolaltă până la bariera Dorogomilovskaia; aici se opri din nou, descălecă şi rămase multă vreme, plimbându-se pe lângă meterezul Kamer-Kollejski în aşteptarea deputăţiei.

XX.

MOSCOVA, ÎN VREMEA ACEASTA, era pustie. Mai erau oameni în ea – rămăsese cam a cincizecea parte din locuitori – dar oricum era pustie. Era pustie, cum e pustiu un stup care, rămas fără regină, trage să moară.

În stupul rămas fără regină nu mai e viaţă, dar, privit pe dinafară, el pare tot atât de viu ca şi ceilalţi stupi.

Albinele roiesc în razele calde ale soarelui amiezii, la fel de vesel împrejurul stupului fără matcă ca şi în jurul stupilor vii; la fel de plăcut miroase de departe a miere, şi la fel intră şi ies din el albinele în zbor. Dar trebuie să te uiţi cu atenţie ca să-ţi dai seama că în stup nu mai este viaţă. Albinele zboară aici altfel decât în stupii vii, mirosul nu mai e acelaşi şi prisăcarul este izbit de un altfel de zumzet. Când prisăcarul ciocăneşte în ştiubeiul bolnav, în locul acelui obişnuit răspuns, imediat şi solidar, al câtorva zeci de mii de albine care-şi contractă ameninţător trupuşoarele şi bat nervos din aripioare, producând un zumzet viu şi sonor, îi răspund acum bâzâituri izolate de prin diferitele colţuri ale stupului gol. Urdinişul nu mai emană ca înainte parfum spirtos de miere şi venin, nu mai exală suflul cald de plinătate, ci, odată cu mirosul mierii, se revarsă un iz de gol şi de putred. La urdiniş nu se mai văd străjile stând cu codiţele în sus, gata să dea alarma şi să se sacrifice pentru apărarea stupului. Nu se mai aude acel zumzet monoton şi liniştit, freamătul muncii, asemănător clocotului apei care fierbe, ci doar nişte sunete dezordonate şi intermitente. În stup şi din stup intră şi ies timide, pe furiş, nişte albine negre, lunguieţe şi năclăite de miere; sunt albinele hoaţe; ele nu înţeapă, ci fug de primejdie. Odinioară, erau împovărate numai când intrau; când ieşeau erau uşurate. Acum sunt încărcate când ies. Prisăcarul desface partea de jos a stupului şi se uită înăuntru. În locul lanţului negru de albine îmblânzite de muncă şi care atârnau până la fundul stupului agăţate unele de picioruşele altora şi întinzând ceara în zumzetul neîntrerupt al muncii, rătăcesc acum distrate pe pereţii stupului, în toate părţile, albine somnoroase şi vlăguite. În locul podelei bine lipite cu clei şi măturate cu evantaliile aripioarelor, pe fundul stupului zac acum fărâmiţe de ceară, murdărie de albine şi albine pe jumătate moarte, care abia dacă mai dau din picioruşe, sau chiar albine moarte de-a binelea şi nescoase din stup.

Prisăcarul deschide partea de deasupra şi se uită în capul de sus al stupului. În locul rândurilor compacte de albine, care umpleau altădată fagurii şi îşi încălzeau larvele, el vede acum construcţia măiastră a fagurilor, dar într-o stare foarte departe de puritatea de altădată. Sunt numai ruină şi mizerie. Albinele prădalnice şi negre cotrobăiesc, forfotind peste tot; albinele stupului însă, vlăguite, pipernicite şi veştede ca nişte babe, rătăcesc alene, fără să se opună la nimic, fără nici o dorinţă, fără să mai aibă conştiinţa că trăiesc. Trântorii, bărzăunii, bondarii şi fluturii se izbesc din zbor prosteşte de pereţii ştiubeiului. Ici şi colo, printre fagurii cu larve moarte şi cu miere, se mai aude arareori câte un bâzâit supărat; undeva, din obişnuinţă, două albine se mai trudesc încă să-şi cureţe, cum ştiu ele să ţie curat, cuibul, şi fac sforţări peste puterile lor să târască o albină moartă sau un bondar, fără să ştie nici ele de ce mai fac lucrul acesta. În alt colţ, două albine bătrâne se bat alene, ori se curăţă sau se hrănesc una pe alta, fără să-şi dea seama dacă fac un lucru duşmănos sau prietenesc. În altă parte, o grămadă de albine s-au năpustit, dând una peste alta, asupra unei victime, şi o bat de o omoară. Iar albina slăbită sau omorâtă cade încet, uşor ca fulgul, de sus, pe muşuroiul de cadavre. Prisăcarul desface două rame de la mijloc, ca să vadă cuibul şi, în locul miilor de albine care şedeau în cercuri negre, compacte, spate la spate, să păzească marea taină a procreaţiei, vede câteva sute de albine vlăguite, amorţite, adormite, pe jumătate moarte de istovire. Aproape toate muriseră fără să prindă de veste, lângă sanctuarul pe care-l păzeau şi care nu mai există. Duhneşte din ele a putred şi a mortăciune. Numai câteva se mai mişcă, se ridică, zboară greoi şi se aşază pe mâna duşmanului, dar nu mai sunt în stare nici măcar să moară înţepându-l; celelalte moarte cad jos, uşor ca nişte solzi de peşte. Prisăcarul închide stupul, îl înseamnă cu creta pe capac şi, când îşi găseşte timp, îl curăţă şi îl pârleşte.

La fel de pustie era Moscova în momentul când Napoleon se plimba obosit, neliniştit şi încruntat de-a lungul meterezului Kamer-Kollejski, aşteptând să vină o deputăţie, chiar şi numai de formă, dar absolut necesară după părerea lui pentru păstrarea regulilor protocolului.

Prin cine ştie ce ungher al Moscovei lumea tot mai umbla fără rost, supunându-se deprinderilor vechi, fără să-şi dea seama de ce o face.

Când i se anunţă lui Napoleon, cu menajamentele cuvenite, că Moscova e pustie, el se uită supărat la cel care-i raporta aceasta şi, întorcându-i spatele, continuă să se plimbe în tăcere.

— Să mi se aducă trăsura, spuse el.

Se urcă în cupeu, alături de aghiotantul de serviciu, şi intră în suburbie.

„Moscou déserte. Quel événement invraisemblable!”739 spuse el ca pentru sine.

Nu intră în oraş, ci se opri la un han din suburbia Dorogomilovskaia.

Le coup de théâtre avait raté.740