XXI.

TRUPELE RUSEŞTI SE SCURSERĂ prin Moscova de la două noaptea şi până pe la ceasurile două din ziua următoare, luând cu ele şi pe ultimii locuitori şi ultimii răniţi care voiau să părăsească oraşul.

Cea mai mare îmbulzeală în tot timpul mişcării de trupe se produse la podurile Kamennâi, Moskvoreţki şi Iauzski.

În timp ce trupele se împărţiră în două coloane în jurul Kremlinului şi se îndesară pe podurile Moskvoreţki şi Kamennâi, o mulţime de soldaţi, profitând de popas şi de înghesuială, se întoarseră pe tăcute de la pod îndărăt, pe lângă biserica Vasili Blajennâi şi pe sub poarta Boroviţkie în sus, spre Piaţa Roşie, pe unde simţiseră ei, nu se ştie cum, că pot pune fără nici o greutate mâna pe tot felul de lucruri străine. O altă ceată asemănătoare umpluse Gostinâi-Dvorî, ca la o desfacere cu hurta, cotrobăind prin toate gangurile şi pasajele. Dar prin hale nu se mai auzeau glasurile îmbietoare şi ademenitoare ale negustorilor, nu se mai vedeau vânzători ambulanţi, nici mulţimea pestriţă de femei venite după cumpărături; se vedeau numai vestoanele şi mantalele soldaţilor care, fără arme, intrau tăcuţi prin prăvălii cu mâinile goale şi ieşeau încărcaţi. Negustorii şi băieţii de prăvălie (puţini la număr) rătăceau ca pierduţi printre soldaţi, îşi deschideau şi închideau prăvăliile şi îşi cărau ei singuri marfa care încotro, cot la cot cu flăcăii aceştia. În mijlocul târgului, toboşarii băteau toba pentru adunare. Dar bătăile tobei îi făceau pe soldaţii care umblau după jafuri, nu să se adune în grabă ca altădată, ci dimpotrivă, să se îndepărteze. Printre soldaţi, prin dughene şi ganguri se vedeau oameni în caftane cenuşii şi cu capetele rase. Doi ofiţeri, unul numai în tunică şi cu eşarfă, călare pe un cal sur şi slăbănog, altul în manta, pe jos, şedeau în colţ la Ilinka vorbind ceva între ei. Un al treilea ofiţer, călare, se opri din fugă lângă ei.

— A dat ordin generalul să-i alungăm îndată pe toţi, fie ce-o fi. E mai mare ruşinea! Jumătate dintre oameni au fugit.

— Încotro? Încotro? răcni el la trei soldaţi de infanterie care se strecurau spre târg, fără arme, şi cu poalele mantalelor ridicate. Stai, canalie!

— Iaca poftim şi încearcă de-i adună, spuse celălalt ofiţer. N-ai cum să-i mai aduni! Mai bine să ne grăbim să nu ne fugă şi cei care ne-au mai rămas.

— Cum să ne grăbim? Haidem toţi grămadă acolo la pod, că nu se mai urnesc. Sau să punem cordoane, să nu se împrăştie toţi până la unul?

— Dar duceţi-vă într-acolo! Daţi-i odată afară, strigă ofiţerul superior.

Ofiţerul cu eşarfă descălecă, îl chemă pe toboşar şi intră cu el sub arcade. Câţiva soldaţi o rupseră de fugă care încotro. Un negustor cu obrazul punctat de coşuri roşii împrejurul nasului, cu o faţă plină, calmă, neclintită, de om calculat, se apropie de ofiţer, grăbit şi gesticulând.

— Măria-ta, spuse el, faceţi-vă milă, nu mă lăsaţi. N-avem nimic împotrivă, dacă putem da ceva, dar de bunăvoie! Poftiţi dacă doriţi stofă, aduc pe loc, chiar şi două bucăţi de stofă, pentru o persoană nobilă ca dumneavoastră, cu cea mai mare plăcere. Înţelegem doar şi noi să dăm, dar nu aşa; ăsta-i adevărat jaf! Vă rugăm! Poate puneţi nişte santinele, ceva, măcar să avem timp să închidem…

Câţiva negustori se îngrămădiră în jurul ofiţerului.

— Ei! Vorbe de clacă., spuse unul dintre ei, un om uscăţiv şi cu faţa aspră. Când îţi cade capul, ce să mai plângi după păr. N-are decât să ia cine ce vrea!

Şi, dând energic din mâini, se întoarse cu spatele la ofiţer.

— Uşor îţi vine ţie să vorbeşti, Ivan Sidorâci, rosti cu obidă primul negustor. Vă rugăm, domnule ofiţer nu ne lăsaţi.

— Ce să vorbesc! Strigă uscăţivul. Am aici, în trei prăvălii, marfă de o sută de mii de ruble. Am s-o mai pot eu păzi când armata pleacă? Ei, oameni buni, voia Domnului nu stă în mâna omului!

— Fă-ţi pomană, măria-ta, repetă primul negustor, înclinându-se.

Ofiţerul era nedumerit. Chipul lui trăda nehotărâre.

— Dar ce amestec am eu? Strigă el deodată şi se depărtă cu paşi repezi.

Într-o prăvălie deschisă se auziră lovituri şi înjurături, iar în clipa când ofiţerul ajunse în dreptul ei, din uşă îi sări în faţă, îmbrâncit, un om cu caftan sur şi cu capul ras.

Omul se strecură cu fereală pe lângă negustori şi ofiţeri. Ofiţerul se repezi la soldaţii din prăvălie. Dar, în timpul acesta, dinspre podul Moskvoreţki tunară strigătele puternice ale mulţimii, şi ofiţerul dete fuga în piaţă.

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Îşi întrebă el tovarăşul, care şi pornise în galop prin dreptul bisericii Vasili Blajennâi, spre locul de unde veneau ţipetele.

Ofiţerul sări şi el pe cal şi porni după tovarăşul său. Ajungând aproape de pod văzu două tunuri în poziţie de tragere, infanterişti mergând pe pod, câteva căruţe răsturnate şi chipuri de oameni îngroziţi alături de chipurile soldaţilor care râdeau. Lângă tunuri se oprise o căruţă cu doi cai. Sub osia de dinapoi a căruţei stau vârâţi unul într-altul patru ogari cu zgărzile la gât. În căruţă era un munte de bagaje şi, chiar în vârf, alături de un scăunel de copil întors cu picioarele în sus, stătea o femeie care ţipa cât o ţinea gura. Tovarăşii ofiţerului îi spuseră motivul strigătelor mulţimii şi ţipetelor femeii: generalul Ermolov, care dăduse peste această mulţime, aflând că soldaţii se împrăştiaseră prin dughene şi că populaţia blochează trecerea pe pod, poruncise tunarilor să pună tunurile în poziţie de tragere şi să se prefacă gata de a trage asupra podului.

Mulţimea, ţipând, înghesuindu-se şi răsturnând căruţele, o rupsese la fugă, îngrozită. Astfel, podul se goli şi trupele se putură mişca înainte.