XXII.

ORAŞUL PROPRIU-ZIS, ÎN VREMEA asta, era pustiu; Pe străzi nu era aproape nimeni. Porţile caselor şi prăvăliilor erau toate închise; ici-colo, prin preajma vreunei cârciumi, mai auzeai câte un chiot singuratic sau un cântec de beţiv. Nu se vedea nici o căruţă şi nici o trăsură, şi rareori se auzeau paşii vreunui trecător. Pe strada Povarskaia, pustie, era o linişte desăvârşită. În curtea imensă a casei Rostovilor, plină de resturi de fân şi de bălegar de la convoiul de căruţe care plecase, nu era nici ţipenie de om. Dintre cei rămaşi să păzească întregul avut al Rostovilor, doi se aflau în salonul cel mare. Erau rândaşul Ignat şi copilul de casă Mişka, nepotul lui Vasilici, rămas la Moscova cu bunicul său. Mişka, deschizând clavicordul, zdrăngănea cu un singur deget. Rândaşul, cu mâinile în şolduri, stătea dinaintea unei oglinzi mari şi zâmbea plin de voioşie.

— I-auzi ce bine-i zic! Ai? Nu-i aşa, moş Ignat? Spunea copilul, repezindu-şi dintr-o dată amândouă mâinile pe clape.

— Ia te uită! Răspunse Ignat, minunându-se cum i se făcea din ce în ce mai zâmbitor chipul, în oglindă.

— Neobrăzaţilor! Zău, ce neobrăzare! Se auzi răstindu-se dindărătul lor vocea Mavrei Kuzminişna, care intrase pe nesimţite. Ian te uită cum îşi arată fasolele rânjitul ista. La de-alde astea vă pricepeţi! Toate stau colea vraişte şi Vasilici pică din picioare. Las'că v-arăt eu vouă!

Ignat îşi strânse cureaua fără să mai zâmbească şi, cu ochii în pământ, ieşi supus din odaie.

— Mătuşica, le-am atins cu binişorul, spuse băiatul.

— Îţi dau eu ţie cu binişorul, împieliţatule! Strigă Mavra Kuzminişna, ameninţându-l cu mâna. Fugi de-ncinge samovarul pentru bunică-tu.

Mavra Kuzminişna suflă praful de pe clape, închise clavicordul şi, oftând din greu, ieşi din salon şi încuie uşa.

În curte, Mavra Kuzminişna rămase locului câteva clipe, gândindu-se încotro să se îndrepte: la Vasilici să bea ceai, sau în cămară, să mai pună ceva rânduială în lucrurile rămase încă neorânduite.

Pe strada pustie se auziră paşi grăbiţi. Paşii se opriră la portiţă; zăvorul începu să clămpăne sub mâna care încerca să-l deschidă.

Mavra Kuzminişna se apropie de portiţă.

— Pe cine căutaţi?

— Pe conte, pe contele Ilia Andreici Rostov.

— Dar cine sunteţi dumneavoastră?

— Sunt ofiţer. Aş fi vrut să-l văd, răspunse o voce plăcută, de boier rus.

Mavra Kuzminişna deschise portiţa. În curte intră un ofiţer durduliu, rotund la faţă, de vreo optsprezece ani, asemănător, după trăsăturile figurii, cu Rostovii.

— Au plecat, maică! Ieri, pe seară, au binevoit să pornească… spuse, blajină, Mavra Kuzminişna.

Tânărul ofiţer rămase nehotărât în pragul portiţei, stând la îndoială dacă să intre sau să nu intre, apoi zise cu amărăciune:

— Ah, ce păcat! Începu el. Trebuia să fi venit de ieri… Ah, ce rău îmi pare!

Mavra Kuzminişna se uita între timp cu atenţie la trăsăturile familiare ale tânărului, care părea să fie din neamul Rostovilor, la mantaua lui ruptă şi la cizmele scâlciate pe care le avea în picioare.

— Dar de ce aveţi nevoie de conte? Întrebă ea.

— Păi acum… ce să-i faci, rosti ofiţerul cu necaz şi se prinse cu mâna de portiţă, dând parcă să plece, dar se opri din nou, şovăind.

— Vezi dumneata, spuse el deodată. Sunt o rudă de-a contelui şi el a fost totdeauna bun cu mine. Aşa că, vezi dumneata (îşi privi cu un zâmbet voios şi blând hainele şi cizmele), cele de pe mine s-au zdrenţuit de tot şi n-am nici un ban; aşa că vroiam să-l rog pe conte…

Mavra Kuzminişna nu-i dădu răgaz să sfârşească.

— Numai un minut să mai zăboveşti, maică. Numai un minut, spuse ea.

Şi de îndată ce ofiţerul îşi luă mâna de pe portiţă, ea se şi repezi, cu mersul ei de femeie bătrână, spre odaia sa din curtea de din dos.

În timp ce Mavra Kuzminişna fugea spre camera ei, ofiţerul, lăsând capul în jos şi dând cu ochii de cizmele lui rupte, zâmbi şi începu să se plimbe prin curte. „Rău îmi pare că nu l-am găsit pe unchiul! Dar ce bătrânică de ispravă! Unde o fi alergând? Şi cine-o să-mi spună mie acum pe ce străzi s-apuc ca să-mi ajung mai repede regimentul, care trebuie să fie acum aproape de Rogojskaia”, îşi zise în vremea aceasta tânărul ofiţer. Mavra Kuzminişna, speriată, dar hotărâtă, cu o batistă cadrilată în mână, apăru de după colţul casei. La câţiva paşi de ofiţer ea despături batista, scoase un bilet alb, de douăzeci şi cinci de ruble şi i-l întinse repede.

— Să fi fost luminăţia-sa acasă, se înţelege că v-ar fi primit ca pe o rudă, dar aşa, poate că… acuşica…

Mavra Kuzminişna se intimidă şi se încurcă în vorbă. Ofiţerul, însă, fără să refuze şi fără să se grăbească, luă biletul şi îi mulţumi frumos Mavrei Kuzminişna. Să fi fost contele acasă… tot spunea, dezvinovăţindu-se, Mavra Kuzminişna. Mergi sănătos, maică, şi Dumnezeu să te păzească, mai zise ea, conducându-l până la portiţă şi înclinându-se. Ofiţerul dădu din cap şi, zâmbind ca şi când ar fi râs de el însuşi, o porni aproape în fugă pe străzile pustii spre podul peste Jauza, ca să-şi ajungă din urmă regimentul.

Iar Mavra Kuzminişna rămase mult timp dinaintea portiţei zăvorite, dând din cap gânditoare, cu ochii umezi, cuprinsă pe neaşteptate de duioşie maternă şi de milă pentru ofiţeraşul acesta necunoscut.