XXIII.

DINTR-O CLĂDIRE NETERMINATA de pe Varvarka, în subsolul căreia era o crâşmă, se auzeau strigăte şi cântece de oameni beţi. Pe bănci, în faţa meselor, şedeau într-o cameră mică şi murdară vreo zece lucrători de fabrică. Toţi beţi, asudaţi, cu ochii tulburi, se forţau să caşte cât mai tare gura, cântând ceva. Cântau fiecare de capul lui, căznit, în silă, de bună seamă nu pentru că aveau chef să cânte, ci doar ca să ştie lumea că ei s-au îmbătat şi chefuiesc. Unul dintre ei, înalt, blond şi tinerel, îmbrăcat cu un caftan lung foarte curat, albastru-închis, sta în picioare. Faţa lui, cu nas drept şi fin, ar fi fost frumoasă dacă n-ar fi avut buze subţiri şi strânse, ce-i tremurau necontenit, şi ochi tulburi, încruntaţi şi neclintiţi. Stătea în spatele celor ce cântau şi, închipuindu-şi probabil cine ştie ce, dădea solemn şi neîndemânatic din braţul alb, dezgolit până la cot, silindu-şi mâna să-şi resfire în chip nefiresc degetele murdare. Mâneca îi aluneca mereu în jos şi el o sufleca grijuliu la loc, ca şi cum ar fi fost un lucru de mare importanţă ca braţul acesta alb şi vânjos să-i fie tot timpul dezgolit. Pe la mijlocul cântecului, din tindă şi de afară, din cerdac, se auziră strigăte şi bufnituri ca de încăierare. Tânărul cel înalt făcu un semn din mână.

— Drepţi! Strigă el poruncitor. Păruială, băieţi! Şi se repezi în tindă, suflecându-şi mereu mâneca.

Ceilalţi lucrători se luară după el. Lucrătorii care beau în dimineaţa aceasta aici, sub conducerea tânărului aceluia înalt, aduseseră crâşmarului nişte piei de la fabrică, încă de dimineaţă, şi pentru asta li se dăduse de băut. Nişte fierari de la covăliile din vecinătate, auzind chiolhanul dinăuntru şi crezând că au spart alţii cârciuma, voiseră să intre în ea cu de-a sila. Pe treptele casei se încinsese bătaia.

Crâşmarul se bătea în uşă cu un fierar şi, când apărură lucrătorii, fierarul se smuci din mâinile birtaşului şi căzu, izbindu-se cu faţa de trotuar.

Un al doilea fierar se năpusti în uşă, aruncându-se cu toată greutatea asupra crâşmarului.

Tânărul cel cu mâneca suflecată îl izbi pe fierar în faţă încă din mers şi strigă:

— Băieţi! Îi bat pe ai noştri!

În timpul acesta, primul fierar se ridică de jos şi, cum degetele cu care-şi pipăia obrazul stâlcit i se umpluseră de sânge, începu să strige, tânguindu-se:

— Ajutor! Săriţi! Mă omoară… săriţi, fraţilor! Moarte de om, fraţilor!

— Of, mamă, l-au omorât de tot, începu să strige o femeie care se ivise dintr-o curte vecină. Moarte de om!

O grămadă de oameni se adunară în jurul fierarului cel cu faţa însângerată.

— N-ai jefuit lumea de ajuns, când luai şi cămaşa de pe om! Spuse unul, răstindu-se la crâşmar, vrei să mai şi omori oamenii acuma? Tâlharule!

Tânărul cel înalt, stând pe scară, se uita cu ochi tulburi când la cârciumar, când la fierar, chibzuind parcă la care să se repeadă.

— Ucigaşule! Răcni el deodată la cârciumar. Legaţi-l, băieţi!

— Aşa? Pe mulţi ai mai legat în viaţa ta? Strigă cârciumarul, ferindu-se de cei care se repeziră la el şi, scoţându-şi căciula din cap, o trânti de pământ.

Ca şi cum gestul acesta ar fi avut vreun înţeles misterios de ameninţare, cei de la fabrică se retraseră din preajma lui şi rămaseră nehotărâţi.

— Vă învăţ eu ce-i rânduiala, fraţilor. De-ar fi s-ajung şi până la poliţai. Ce, crezi că n-ajung? Adică, v-a poruncit cineva să tâlhăriţi? Mai strigă cârciumarul, ridicându-şi căciula de jos.

— Păi, să mergem, iote colo, ce, crezi că mă sperii? Să mergem… ia uite la el! Se îngânau unul pe altul cârciumarul şi tânărul cel înalt şi o porniră împreună, pe stradă, înainte.

Fierarul cel cu faţa însângerată se ţinea în rând cu ei. Lucrătorii şi norodul adunat veneau după ei, făcând larmă şi ţipând.

În colţul străzii Maroseica, în dreptul unei case mari cu obloanele închise, pe peretele căreia atârna o firmă de cizmărie, stăteau abătuţi vreo douăzeci de cizmari, oameni cu chipurile trase, cu şorţuri şi caftane rupte.

— Să ne facă socoteala cinstit! Spunea o calfă, un om slab, cu barba rară şi sprâncenele încruntate. Ne-a supt sângele şi alt nimic. Ne-a dus cu vorba toată săptămână. Şi acum, când nu mai e nimic de făcut, p-aci ţi-e drumul!

Văzând mulţimea de oameni cu unul însângerat printre ei, calfa care cuvânta tăcu şi toţi cizmarii se luară grăbiţi, mânaţi de curiozitate, după dânşii.

În mulţime se auzi:

— Unde s-o fi ducând lumea asta?

— La poliţie, unde să se ducă!

— Păi, cum adică, nu i-au dovedit ai noştri?

— Da' de unde! Ascultă colea, ce spune lumea.

Cârciumarul, folosindu-se de faptul că mulţimea sporea, rămase în urma cetei şi o luă îndărăt spre cârciuma lui.

Tânărul cel înalt, fără să prindă de veste că adversarul său, cârciumarul, dispăruse, vorbea întruna, gesticulând cu braţul dezgolit şi atrăgând astfel asupra sa atenţia tuturor. Lui începu poporul să-l spună păsurile, crezând că poate veni de la el dezlegarea tuturor chestiunilor care-i preocupau.

— Să ne facă dreptate, să ne arate legea, că doar de aceea-i stăpânire! Nu-i aşa, pravoslavnicilor? Spunea tânărul cel înalt, zâmbind de-abia perceptibil.

— Ce-or fi crezând, că n-avem stăpânire? S-ar putea să n-avem stăpânire? Am încăpea în gheara tâlharilor.

— Ce să mai vorbim degeaba? Se auzeau voci din mulţime. Cum adică, să lase ei Moscova aşa? Ţi-o fi spus cineva în bătaie de joc şi tu ai şi luat-o de bună! N-aţi văzut ce de-a trupe de-ale noastre vin? Cum au să-l lase să vină peste noi? Doar de asta avem stăpânire! Auzi ce spune lumea! Se auzeau voci din toate părţile şi oamenii arătau spre tânărul cel înalt.

La zidurile Kitai-Gorod741-ului, alt grup de oameni, mai mic, se înghesuia în jurul unui bărbat îmbrăcat într-o manta de aba, în mână cu o hârtie.

— Ukazul, se citeşte ukazul! Se auziră voci din toate părţile şi mulţimea se grămădi către cel care citea.

Omul în manta de aba citea un afiş cu data de 31 august. Când mulţimea îl înconjură, el tăcu încurcat parcă, dar, la cererea tânărului celui înalt care răzbătuse până la el, prinse a citi de la început afişul, cu un uşor tremur în glas.

„Eu, mâine dis-de-dimineaţă plec la serenissimul, citi el („Sărănisimul!„ repetă solemn tânărul cel înalt, lăţindu-şi gura într-un zâmbet şi încruntându-şi sprâncenele), pentru ca împreună să discutăm cum vom acţiona şi cum vom da ajutor armatelor ca să nimicească pe duşmanul făcător de rele; ne vine şi nouă rândul să le scoatem sufletul… urmă cititorul şi se opri („Aţi văzut? Strigă triumfător tânărul. Îi arată el…„), şi să-i trimitem mai repede la dracu pe aceşti musafiri; vin mâine spre amiază înapoi şi ne vom pune pe treabă şi vom face şi-om direge şi de duşman praful s-o alege.”

Ultimele cuvinte fură citite într-o tăcere desăvârşită. Tânărul cel înalt puse trist capul în piept. Se vedea bine că ultimele cuvinte îi nedumeriseră pe toţi. Mai cu seamă cuvintele: „vin mâine spre amiază înapoi” dezamăgiseră, se vede, şi pe cititor şi pe ascultători. Poporul se aştepta să audă cuvinte cu un înţeles mai înalt şi când colo auzea lucruri prea de tot simple şi fără de înţelesuri tainice: erau cuvinte pe care le putea spune oricare dintre ei şi de aceea n-aveau ce căuta într-un ucaz dat de înalta stăpânire.

Tăceau toţi, dezamăgiţi. Tânărul cel înalt, mişcând din buze, se tot legăna.

— Pe el ar fi bine să-l întrebăm! Chiar el îi! Cum adică, să întrebi? Păi, altfel cum? El are să ne lămurească… se auziră dintr-o dată voci în rândurile ultime ale mulţimii şi întreaga atenţie se îndreptă asupra trăsurii poliţaiului, care tocmai trecea prin piaţă urmată de doi dragoni călări.

Poliţaiul, care cutreiera oraşul în dimineaţa aceea din ordinul contelui pentru a da foc barăcilor şi care câştigase, cu prilejul acestei misiuni, o mare sumă de bani, în clipa aceea la el în buzunar, văzu gloata ce venea spre dânsul şi ordonă vizitiului să oprească.

— De ce v-aţi adunat? Strigă el la oamenii care se apropiau sfioşi de trăsură, unul câte unul. De ce v-aţi adunat? N-auziţi ce vă întreb? Repetă poliţaiul, văzând că nu i se răspunde.

— S-au adunat, înălţimea-voastră, vorbi slujbaşul cu mantaua de aba, s-au adunat după ordinul prealuminatului conte, ca să-şi facă datoria, înălţimea-voastră, şi nicidecum pentru ca să se răscoale; după porunca prealuminatului conte…

— Contele n-a plecat, e aici, cu noi; vă va da şi vouă ordine, să ştiţi ce aveţi de făcut, spuse poliţaiul. Mână! Zise el vizitiului.

Gloata rămase locului, cu ochii la trăsura care se îndepărta ori îmbulzindu-se în jurul celor care putuseră auzi ce spusese stăpânirea.

Poliţaiul se uită între timp speriat în urmă, spuse ceva vizitiului şi caii lui iuţiră pasul.

— Ne-a înşelat, fraţilor! Să mergem la ăl mare! Strigă tânărul cel înalt. Nu-l lăsaţi, băieţi! Să dea socoteală! Pe el! Se auziră din toate părţile strigăte şi mulţimea se repezi în goană după trăsură.

Pe urmele poliţaiului, gloata zgomotoasă se îndreptă spre Lubianka.

— Se poate, oameni buni, boierii şi negustorii să plece, iar noi să rămânem să pierim pe aici? Ce, noi suntem câini?! Sau ce? Se auzea din ce în ce mai des în mulţime.