XXIV.

ÎN SEARA ZILEI DE 1 SEPTEMBRIE, după întrevederea sa cu Kutuzov, contele Rastopcin, mâhnit şi jignit că nu fusese invitat la consiliul de război, că generalissimul nu da nici o atenţie propunerii sale de participare la apărarea capitalei şi uimit de noul punct de vedere ce i se revelase în tabără, în virtutea căruia sângele rece şi patriotismul cu care capitala înfrunta primejdia erau privite ca nişte lucruri nu de mâna a doua, ci cu totul neînsemnate şi de prisos – mâhnit, jignit şi uluit de toate acestea, contele Rastopcin făcu drumul înapoi la Moscova şi, după ce cină, se trânti pe o canapea fără să se mai dezbrace. Către orele unu noaptea fu deşteptat de un curier care-i aducea o scrisoare din partea lui Kutuzov. În scrisoare se spunea că, întrucât trupele se retrag dincolo de Moscova pe drumul Riazanului, contele este rugat a binevoi să trimită personalul său poliţienesc pentru a conduce trupele în timpul trecerii lor prin oraş. Vestea nu era o noutate pentru Rastopcin. Contele n-avusese nevoie să se vadă în ajun cu generalissimul ca să priceapă că Moscova urma să fie predată, ci ştiuse aceasta chiar din zilele ce urmaseră bătăliei de la Borodino, de când, ajunşi la Moscova, toţi generalii într-un glas spuneau că o nouă bătălie nu va mai putea fi dată şi de când bunurile publice erau evacuate noapte de noapte, din însuşi ordinul său, iar jumătate din populaţie părăsise oraşul; totuşi ştirea aceasta, adusă sub forma unui simplu bileţel cu caracter de ordin din partea lui Kutuzov şi primită de el noaptea, la vremea întâiului somn, îl uimi şi îl supără pe Rastopcin.

Mai târziu, explicându-şi în notele sale memorialistice activitatea din vremea aceea, contele Rastopcin a scris în mai multe rânduri că pe atunci urmărise două mari scopuri: De maintenir la tranquillité a Moscou et d'en faire partir le habitants742. Dacă am admite că avea într-adevăr acest scop dublu, atunci oricare dintre acţiunile lui Rastopcin apare ca ireproşabilă. De ce n-au fost evacuate odoarele Moscovei, armele, cartuşele, praful de puşcă, rezervele de grâne, de ce au fost înşelaţi mii de locuitori că Moscova nu va fi predată şi s-au trezit astfel ruinaţi? Pentru a se păstra liniştea în capitală, răspunde contele Rastopcin în notele sale. Pentru ce au fost evacuate teancuri întregi de hârtii fără valoare de prin instituţii, balonul lui Leppich şi alte lucruri? Pentru a lăsa oraşul pustiu, răspund notele contelui Rastopcin. E de ajuns să admiţi că a existat ceva care ameninţa liniştea oraşului şi orice acţiune devine justificată.

Toate grozăviile teroarei lui se bazau numai pe grija ca populaţia să fie liniştită.

Dar pe ce se întemeiau temerile contelui Rastopcin, cu privire la anumite tulburări în Moscova anului 1812? Ce motiv avea să presupună existenţa vreunui gând de răscoală în oraş? Populaţia pleca, iar trupele, retrăgându-se, înţesaseră Moscova. De ce, prin urmare, s-ar fi răsculat populaţia?

Nu numai la Moscova, dar nicăieri în întreaga Rusie, în tot timpul înaintării inamicului, nu s-a produs nimic care să semene cu o răscoală. La 1 şi 2 septembrie, mai bine de zece mii de oameni rămăseseră încă în Moscova şi, în afară de mulţimea adunată în curtea comandantului suprem al oraşului, adunare provocată chiar de el, nimic altceva nu s-a întâmplat în oraş. Ar fi fost cu siguranţă şi mai puţin de aşteptat tulburări în sânul populaţiei dacă, după bătălia de la Borodino, când părăsirea Moscovei devenise un lucru evident, sau măcar probabil, dacă după această dată, în loc să tulbure poporul cu împărţirea armelor şi afişelor, Rastopcin ar fi luat măsuri de evacuare a odoarelor, a rezervelor de praf de puşcă, a muniţiilor şi banilor, şi ar fi făcut cunoscut tuturor că oraşul va fi predat.

Rastopcin, temperament aprins şi sanguin, om care o viaţă întreagă se învârtise în cercurile superioare ale administraţiei, deşi plin de simţăminte patriotice, n-avea nici cea mai mică idee de ce înseamnă populaţia pe care credea că o conduce. Încă de la intrarea inamicului la Smolensk, Rastopcin îşi alesese în închipuirea lui rolul de îndrumător al sentimentelor poporului, rolul de inimă a Rusiei. Nu numai că i se părea (aşa cum i se pare oricărui administrator) că el era acela care conducea activitatea exterioară a locuitorilor Moscovei, dar avea credinţa că el le dirijează şi starea de spirit, cu ajutorul apelurilor şi afişelor sale scrise în limba aceea de actor de bâlci, pe care poporul o dispreţuieşte chiar în mediul ei firesc şi pe care n-o înţelege când o aude la cei de sus. Lui Rastopcin îi plăcuse atât de mult frumosul rol de conducător al spiritului poporului, se obişnuise atât de mult cu el, încât necesitatea de a-l abandona, necesitatea de a părăsi Moscova fără nici un act de eroism, care să fie de efect, îl luă prin surprindere, îl făcu să simtă că pământul îi fuge de sub picioare şi, hotărât lucru, nu mai ştia ce are de făcut. Deşi ştiuse că Moscova va fi părăsită, în sufletul lui nu putuse totuşi crede până în ultima clipă lucrul acesta şi nu făcuse nimic în acest scop. Populaţia pleca împotriva voinţei sale. Şi dacă instituţiile se evacuau, aceasta se făcea la insistenţele funcţionarilor, la care contele consimţea doar călcându-şi pe inimă, căci el personal era preocupat exclusiv cu rolul pe care şi-l făurise. Aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii care au o imaginaţie înflăcărată, Rastopcin ştia demult că Moscova va fi predată, dar ştia numai raţional lucrul acesta, căci în adâncul sufletului el nu-l credea şi nu se putea transpune, cu imaginaţia, în această nouă situaţie.

Toată activitatea lui desfăşurată cu multă stăruinţă şi energie (în ce măsură însă această activitate era de vreun folos sau avea vreo influenţă asupra populaţiei, e altă întrebare), toată activitatea lui avea doar scopul de a deştepta în sufletul populaţiei sentimentul pe care-l încerca şi el: ură patriotică împotriva francezilor şi încredere în sine.

Când însă evenimentele ajunseră la adevăratele lor proporţii istorice, când se constată că nu-i de ajuns să-ţi exprimi numai prin vorbe ura faţă de francezi, când nu se mai putu exprima această ură nici măcar prin luptă, când încrederea în sine însuşi, raportată exclusiv la problema Moscovei, se dovedi nefolositoare, când toţi locuitorii ca un singur om începuseră să părăsească oraşul, lăsându-şi la voia întâmplării avutul şi demonstrând, prin această acţiune negativă, toată forţa sentimentului popular, atunci rolul pe care şi-l alesese Rastopcin se dovedi deodată absurd şi el se simţi dintr-o dată singur, slab şi caraghios, cu pământul fugindu-i de sub picioare.

Primind, năuc de somn, bileţelul acela rece şi poruncitor de la Kutuzov, Rastopcin se simţi cu atât mai înfuriat cu cât se ştia vinovat. Rămâneau la Moscova toate bunurile publice care îi fuseseră încredinţate şi pe care ar fi trebuit să le evacueze. Să le evacueze în întregime acum nu mai era cu putinţă.

„Dar cine-i vinovat de toate astea? Cine ne-a adus până aici? Se întreba el. Se înţelege că nu eu. Eu am fost pregătit, am ţinut Moscova uite-aşa! Iar ei, iată unde ne-au adus! Mişeii, trădătorii!”, gândea el, fără să hotărască prea bine cine erau acei mişei şi trădători, din a căror vină se găsea el în această situaţie falsă şi ridicolă; simţea totuşi nevoia să-i urască pe aceşti trădători.

Toată noaptea aceea, contele Rastopcin nu făcu decât să dea ordinele după care veneau la el oamenii din toate părţile Moscovei. Cei din anturajul său nu-l văzuseră niciodată pe conte atât de posomorât şi de furios.

„Excelenţă, directorul departamentului bunurilor a trimis după instrucţiuni… De la consistoriu, de la senat, de la universitate, de la azilul de copii, vicarul a trimis… întreabă… Cu privire la corpul de pompieri, ce ordine aveţi de dat? A venit directorul închisorii… directorul casei de nebuni…” i se raportă contelui toată noaptea, fără încetare.

La toate aceste întrebări, contele nu dădea decât răspunsuri scurte şi răstite, vrând să sublinieze că dispoziţiunile lui erau acum de prisos, că tot ce pregătise el cu atâta stăruinţă era acum dărâmat de alţii şi că aceştia vor trebui să tragă consecinţele pentru tot ce avea să se întâmple de aci înainte.

— Spune-i tâmpitului ăstuia, răspunse el cu privire la instrucţiunile cerute de directorul departamentului bunurilor, să rămână de planton lângă hârţoagele lui. Ce mă mai întrebi prostii despre corpul de pompieri? Au cai, n-au decât să plece la Vladimir. Doar n-au să-i lase în mâna francezilor!

— Excelenţă, a venit directorul casei de nebuni, să întrebe ce ordine daţi.

— Ce ordine dau? Să plece toată lumea, asta-i tot… Iar nebunilor să le dea drumul în oraş. Când nebunii comandă la noi armatele, ăştia de ce n-ar fi liberi?

Întrebat despre puşcăriaşii de la închisoare, contele răcni supărat la director:

— Oi fi vrând, poate, să-ţi dau pentru escortarea lor cele două batalioane pe care le am? Să le dea drumul şi gata!

— Sunt deţinuţi politici, excelenţă: Meşkov, Vereşceaghin…

— Vereşceaghin! Tot n-a fost spânzurat? Urlă Rastopcin. Aduceţi-l la mine.

XXV.

PE LA NOUĂ DIMINEAŢA, CÂND trupele şi începuseră să treacă prin Moscova, nu mai veni nimeni să ceară dispoziţiuni de la contele Rastopcin. Toţi cei care puteau pleca, plecau pe socoteala lor; cei care rămâneau hotărau singuri ce aveau de făcut.

Contele poruncise să-i înhame caii la trăsură, ca să plece la Sokolniki şi, cu mâinile încrucişate pe piept, galben la faţă şi tăcut, şedea acum încruntat în cabinetul său.

Fiecărui ocârmuitor, în vremuri liniştite, fără furtună, i se pare că viaţa ocârmuiţilor săi se desfăşoară pe de-a-ntregul doar datorită sforţărilor lui; şi în conştiinţa că este indispensabil îşi vede orice ocârmuitor principala răsplată a muncii şi a sforţărilor sale. Se înţelege că, atât timp cât marea istoriei e calmă, cel ce administrează, care din luntrea lui şubredă se sprijină cu o prăjină de corabia poporului şi se mişcă doar el, trebuie să aibă impresia că numai datorită sforţărilor sale se mişcă şi corabia de care el îşi sprijină barca. Dar, de îndată ce se stârneşte furtuna, se agită marea şi corabia se urneşte singură, confuzia nu mai este posibilă. Corabia îşi descrie drumul ei uriaş, independent, prăjina nu mai ajunge până la corabia în mişcare şi ocârmuitorul, din poziţia lui de stăpânitor, izvor al tuturor forţelor, decade până la situaţia de om mărunt, nefolositor şi slab.

Rastopcin simţea lucrul acesta şi tocmai asta îl înfuria.

Poliţaiul, cel pe care-l oprise mulţimea, intră în cabinetul contelui odată cu un aghiotant care venea să raporteze că trăsura fusese pregătită de drum. Amândoi erau palizi şi poliţaiul, raportând de executarea misiunii sale, îl înştiinţă pe conte că se adunase în curte o mare mulţime de oameni, care doreau să-l vadă.

Rastopcin, fără să spună un cuvânt, se ridică, se duse cu paşi grăbiţi în salonul său luxos şi plin de lumină, se apropie de uşa balconului, puse mâna pe clanţă, apoi şi-o retrase şi trecu la fereastră, de unde se vedea mai bine toată mulţimea. Tânărul cel înalt era în primele rânduri şi, cu faţa încruntată şi gesticulând cu o mână, spunea ceva. Fierarul cu faţa însângerată, posomorât, sta lângă el. Vuietul glasurilor se auzea până în salon prin ferestrele închise.

— Gata trăsura? Întrebă Rastopcin, depărtându-se de fereastră.

— Gata, luminăţie, spuse aghiotantul.

Rastopcin se apropie din nou de uşa balconului.

— Dar ce vor? Întrebă el pe poliţai.

— Excelenţă, ei spun că s-au adunat la porunca dumneavoastră, ca să meargă împotriva francezilor; şi mai strigă ceva despre trădare. Dar e o gloată înfuriată, excelenţă. Eu abia am scăpat. Excelenţă, îndrăznesc să vă propun…

— Poţi pleca; ştiu eu şi fără dumneata ce am de făcut, strigă supărat Rastopcin.

Stătea la uşa balconului, uitându-se la mulţime. „Iată ce-au făcut din Rusia! Iată ce-au făcut din mine!” îşi zicea Rastopcin, simţind cum îi creşte în suflat o nestăpânită mânie împotriva acelui cineva, căruia i-ar fi putut pune în spinare vina celor ce se petreceau acuma. Cum se întâmplă adeseori cu oamenii iuţi, mânia şi pusese stăpânire pe el, dar nu găsise încă asupra cui s-o reverse. „La voila la populace, la lie du peuple, îşi zicea el, uitându-se la mulţime, la plebe qu'ils ont soulevée par leur sottise. Il leur faut une victime”743, îi trecu prin cap, uitându-se la tânărul cel înalt care gesticula. Şi lucrul acesta îi trecu prin minte, pentru că el însuşi simţea nevoia unei victime, asupra căreia să-şi verse mânia.

— Gata trăsura? Întrebă el pentru a doua oară.

— Gata, excelenţă. Ce ordin daţi în privinţa lui Vereşceaghin? Aşteaptă jos, răspunse aghiotantul.

— A! Exclamă Rastopcin, ca şi cum şi-ar fi amintit pe neaşteptate ceva.

Şi, deschizând repede uşa, ieşi cu paşi hotărâţi în balcon. Gălăgia se potoli dintr-o dată, căciulile şi şepcile dispărură de pe capete şi ochii tuturor se ridicară spre contele ivit în balcon.

— Bună ziua, băieţi! Spuse contele repede şi tare. Vă mulţumesc că aţi venit. Voi coborî îndată la voi, dar mai întâi trebuie să isprăvesc cu mişelul. Trebuie să-l pedepsim pe nemernicul care a dus Moscova la pierzanie. Aşteptaţi-mă puţin! Şi contele se întoarse tot atât de repede, trântind uşa cu putere.

Din mulţime se ridică un murmur de aprobare şi de satisfacţie. „Înseamnă că-i pedepseşte mai întâi pe nemernici! Şi tu spuneai că-i franţuz… Are să te facă să pricepi tot!” spuneau oamenii, imputându-şi, oarecum, unii altora neîncrederea de care se lăsaseră cuprinşi.

După câteva minute, pe uşa principală ieşi un ofiţer, dete o comandă şi dragonii luară poziţia de drepţi. Mulţimea se repezi lacom din dreptul balconului spre intrarea principală. Apăru pe peron şi Rastopcin, călcând mânios, cu pripeală şi tot cătând ceva din ochi în jurul lui.

— Unde-i? Spuse el şi, în aceeaşi clipă în care rosti vorba asta, se şi ivi de după colţul casei, dus între doi dragoni un tânăr înalt, cu gâtul lung şi subţire, cu creştetul ras, pe care părul începuse să-i crească din nou. Tânărul era îmbrăcat cu un cojocel de vulpe cu faţa de postav albastru învechit, care fusese cândva elegant, cu pantaloni slinoşi de puşcăriaş, vârâţi în nişte cizme subţiri, murdare şi scâlciate. De picioarele lui subţiri şi slăbite atârnau lanţuri grele care-i stinghereau şi mai mult mersul şovăielnic.

— A! Făcu Rastopcin, întorcându-şi grăbit privirile de la tânărul cu cojocel de vulpe şi arătând spre treapta cea mai de jos a peronului. Aşezaţi-l aici!

Lanţurile zăngăniră şi tânărul păşi greoi pe treapta arătată, răsucindu-şi în două rânduri gâtul lung, ca să-şi potrivească gulerul, şi îşi împreună pe pântece, cu un gest supus, oftând, mâinile subţiri, de om nedeprins cu munca.

Câteva secunde, până se instală tânărul pe scară, domni o tăcere desăvârşită. Numai în rândurile din spate se auzeau paşii celor care se înghesuiau către acelaşi loc, gâfâieli, ghionturi şi murmure.

Rastopcin, aşteptând ca tânărul să ajungă la locul indicat, îşi ştergea faţa cu mâna, încruntându-se.

— Băieţi! Spuse el cu o voce metalică, răsunătoare, acest om e Vereşceaghin, mişelul care a dus la pierzanie Moscova.

Tânărul cu cojocel de vulpe stătea umil, cu mâinile împreunate pe pântece şi cu trupul puţin încovoiat. Pe faţa lui slăbită, cu capul ras, urâţit, aplecat în jos, era o expresie de deznădejde. La primele cuvinte ale contelui, el îşi înălţă încet capul şi privi, de jos, spre conte, ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva, sau cel puţin să-i întâlnească privirea. Dar Rastopcin nu se uita la el. Pe după urechea tânărului, de-a lungul gâtului subţire, se umflă şi se învineţi o vână ca o funie şi faţa i se înroşi deodată.

Toate privirile erau aţintite asupra lui. El se uită la mulţime şi, încurajat parcă de expresia pe care o citi pe feţele oamenilor, zâmbi trist şi sfios, apoi îşi plecă iarăşi capul, îndreptându-şi picioarele pe treapta peronului.

— Şi-a trădat ţarul şi patria; s-a vândut lui Bonaparte; el singur, dintre toţi ruşii, ne-a făcut de ruşine numele de ruşi; el a adus pierzania Moscovei, rosti Rastopcin cu o voce egală şi aspră, dar, dintr-o dată, îşi aruncă privirile jos asupra lui Vereşceaghin, care păstra aceeaşi atitudine de supunere. Ca şi cum lucrul acesta l-ar fi îndârjit şi mai mult, el, ridicând o mână, se întoarse din nou către mulţime, aproape strigând: Judecaţi-l voi cum ştiţi! Îl las în seama voastră!

Mulţimea tăcea şi doar îşi strângea rândurile din ce în ce mai mult. Aşteptarea acelui ceva necunoscut, neînţeles şi groaznic, devenea insuportabilă, în atmosfera aceasta încinsă de atâtea respiraţii şi în înghesuiala, în care fiecare îl ţinea, parcă, în cârcă pe celălalt. Îngroziţi, cu ochii larg deschişi şi cu gurile căscate, cei din faţă, care văzuseră şi auziseră tot ce se petrecuse în faţa lor, îşi încordau toate puterile ca să reziste opintelilor celor din spate.

— Daţi în el… Să piară trădătorul, ca să nu mai facă de ruşine numele de rus! Strigă Rastopcin. Nimiciţi-l! Vă ordon eu!

Mulţimea, care auzise nu cuvântul, ci doar sunetul înfuriat al vocii lui Rastopcin, icni şi se împinse înainte, dar se opri iarăşi.

— Conte! se auzi într-o clipă de tăcere vocea sfioasă şi totodată teatrală a lui Vereşceaghin. Conte, este un Dumnezeu deasupra noastră… şi vâna groasă i se umflă iarăşi pe gâtul subţire, iar roşeaţa îi năvăli iar în obraz şi repede se retrase.

Nu sfârşi însă ce voia să spună.

— Nimiciţi-l! O poruncesc eu! strigă iarăşi Rastopcin, pălind dintr-odată cum pălise şi Vereşceaghin.

— Trageţi săbiile! Strigă ofiţerul către dragoni, scoţând el însuşi sabia.

Alt val şi mai puternic străbătu mulţimea şi, ajungând la primele rânduri, îi urni din loc pe cei din faţă şi îi apropie, legănându-i, de treptele scării. Tânărul cel înalt, cu faţa împietrită şi cu braţul ridicat, era acum alături de Vereşceaghin.

— Loveşte! Porunci aproape în şoaptă ofiţerul, şi unul dintre dragoni, cu faţa schimonosită, lovi deodată cu muchia săbiei în capul lui Vereşceaghin.

„A!” strigă scurt, cu uimire, Vereşceaghin, uitându-se speriat împrejur, ca şi când n-ar fi înţeles de ce se purtau aşa cu el. Acelaşi geamăt de uimire şi de groază străbătu mulţimea.

„O, Doamne!” se auzi de undeva tânguindu-se o voce.

Îndată după exclamaţia lui de uimire, Vereşceaghin scoase un ţipăt jalnic de durere şi ţipătul acesta îi aduse pieirea. Împinsă până la limita extremă, bariera sentimentelor omeneşti care mai ţinea încă pe loc mulţimea, se rupse într-o clipă. Crima fusese începută şi trebuia dusă la capăt. Geamătul jalnic, de imputare, fu înăbuşit de urletul ameninţător şi furios al mulţimii. Aşa cum ultimul val – al şaptelea – sfărâmă corabia, pornit năvalnic din rândurile ultime ale mulţimii, acest ultim val ajunsese până în primele rânduri, le sfărâmă şi înghiţi totul cu o furie care nu mai putea fi oprită. Dragonul care lovise voi să repete lovitura. Vereşceaghin scoase un ţipăt de groază, ridică mâinile ca să se apere şi se repezi spre mulţime. Tânărul cel înalt, de care el se împiedicase, îşi înfipse mâinile în gâtul subţire al lui Vereşceaghin şi, scoţând un ţipăt sălbatic, căzu cu el de-a valma sub picioarele mulţimii care năvălea urlând.

Unii îl loveau şi îl sfâşiau pe Vereşceaghin, alţii pe tânărul cel înalt. Şi ţipetele celor călcaţi în picioare şi ale celor care încercau să-l salveze pe tânărul cel înalt nu făcură decât să îndârjească şi mai tare mulţimea. Le trebui mult timp dragonilor până să-l salveze pe muncitorul cel tânăr, plin de sânge şi mai mult mort decât viu. Şi, cu toată febrila grabă cu care se străduia mulţimea să-şi sfârşească opera începută, oamenii care îl loveau, îl sugrumau şi îl sfâşiau pe Vereşceaghin, multă vreme nu izbutiră să-l omoare; mulţimea îi înghesuia din toate părţile, se legăna dintr-o parte într-alta cu ei în centru – ca o singură masă, şi nu le dădea răgaz nici să-l ucidă, nici să-l lase.

„Cu toporul, dă-i, ce mai aştepţi? L-au sugrumat? Trădătorul! L-a vândut pe Christos! E viu… Trăieşte… Aşa-i trebuie tâlharului! Cu barda! Tot mai e viu?”

Numai când victima încetă să se mai zbată şi când, în locul ţipetelor sale, se auziră doar horcăituri prelungi şi ritmice, numai atunci mulţimea începu să se îndepărteze grăbită din preajma cadavrului însângerat. Se apropiau, unul câte unul, se uitau la ceea ce făptuiseră şi se îmbulzeau înapoi îngroziţi, cu uimire şi cu părere de rău.

„O, Doamne, ce fiară mai e şi gloata asta; cum putea să scape cu viaţă! Se auzeau voci din mulţime. Şi-i tânăr, tinerel… trebuie să fie neam de negustor. Da' aşa-i norodul! Zice lumea că nu-i acela… Cum adică, să nu fie acela? O, Doamne… L-au snopit pe altul, zic că-i gata să-şi dea duhul… O, norodul ăsta… Cui nu-i e frică de păcat…” spuneau acum aceiaşi oameni, uitându-se cu milă şi durere la trupul fără viaţă, vânăt la chip, mânjit de sânge şi de praf, şi cu gâtul lung şi subţire sfârtecat.

Un slujbaş grijuliu al poliţiei, găsind că nu se cuvine să zacă un cadavru în curtea luminăţiei-sale, dădu dragonilor ordin să scoată trupul în stradă. Doi dragoni îl apucară de picioarele stâlcite şi scoaseră cadavrul târâş. Capul ras, plin de sânge închegat şi de ţărână, atârnând de gâtul lung al leşului, se bălăbănea, răsucindu-se pe caldarâm. Mulţimea se dădu înapoi în faţa cadavrului.

În momentul când Vereşceaghin căzuse, iar mulţimea se aruncase asupra lui, urlând sălbatic, înghesuindu-se şi tălăzuind, Rastopcin păli brusc şi, în loc să se îndrepte spre scara de din dos unde îl aştepta echipajul, porni grăbit, fără să ştie nici el încotro şi pentru ce, cu capul în pământ, pe coridorul ce ducea spre odăile de la parter. Faţa contelui era palidă şi nu-şi putea stăpâni tremurul fălcii de jos, care-i clănţănea ca de friguri.

— Excelenţă, pe aici… încotro aţi apucat-o? Pe aici, vă rog, se auzi în spatele lui o voce speriată şi tremurătoare.

Contele Rastopcin nu fu în stare să răspundă nimic şi, întorcându-se supus, o porni în direcţia în care i se arătase. La scara de din dos aştepta trăsura. Urletul îndepărtat al mulţimii întărâtate se auzea până aici. Contele Rastopcin se urcă grăbit în trăsură şi porunci vizitiului să mâne spre vila lui câmpenească din Sokolniki. Ajuns pe strada Miasniţkaia şi nemai auzind strigătele mulţimii, începu să aibă remuşcări. Îşi aminti acum, cu nemulţumire, cât de fricos şi de tulburat se arătase faţă de subalternii săi. „La populace est terrible, elle est hideuse, gândea el în franţuzeşte. Ils sont comme les loups qu'on ne peut apaiser qu'avec de la chair”744 „Conte, este un Dumnezeu deasupra noastră!” îi veniră brusc în minte cuvintele lui Vereşceaghin şi simţi fiori reci în spate. Dar senzaţia asta nu ţinu decât o clipă şi contele râse cu dispreţ de el însuşi. „J'avais d'autres devoirs, îşi zicea el. Il fallait apaiser le peuple. Bien d'autres victimes ont péri et péris-sent pour le bien public.”745 Şi începu să se gândească la obligaţiile obşteşti pe care le avea faţă de familia sa, faţă de capitala sa, care-i fusese încredinţată, şi faţă de sine însuşi, nu în calitate de Feodor Vasilievici Rastopcin (el considera că Feodor Vasilievici Rastopcin se sacrifică pe sine pentru le bien public, ci faţă de sine însuşi în calitate de comandant suprem al oraşului, de reprezentant al stăpânirii şi de împuternicit al ţarului. „Dacă eu aş fi fost numai Feodor Vasilievici, ma ligne de conduite aurait été tout autrement tracée746, eu, însă, am avut datoria să apăr şi viaţa şi demnitatea comandantului suprem al oraşului.”

Legănat uşor de arcurile moi ale trăsurii şi nemaiauzind zgomotul îngrozitor al mulţimii, Rastopcin se linişti fiziceşte şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna, odată cu redobândirea liniştii fizice, mintea lui scorni şi puncte de sprijin pentru împăcarea morală. Gândul care-i împăca lui Rastopcin remuşcările nu era nou. De când există lumea şi oamenii se omoară unii pe alţii, niciodată vreun om n-a săvârşit o crimă faţă de semenii săi fără să-şi liniştească mustrările de conştiinţă cu gândul acesta. Gândul acesta este le bien public, binele celorlalţi oameni.

Pentru omul nestăpânit de nici o patimă, binele acesta e întotdeauna necunoscut; însă omul care săvârşeşte crima ştie întotdeauna cu certitudine în ce constă acest bine. Şi Rastopcin ştia acum aceasta.

Nu numai că nu-şi făcea mustrări pentru ceea ce săvârşise, dar găsea motive să se felicite că se folosise cu atât succes de acest a propos747 ca să pedepsească un vinovat şi, totodată, să liniştească populaţia.

„Vereşceaghin a fost judecat şi condamnat la pedeapsa cu moartea, îşi zicea Rastopcin (deşi senatul îl condamnase pe Vereşceaghin numai la muncă silnică). A fost un trădător şi un vânzător de ţară; eu nu-l puteam lăsa nepedepsit şi, apoi, je faisais d'une pierre deux coups748; am dat poporului o victimă ca să-l liniştesc şi am pedepsit un criminal.”

Ajungând la vila sa şi ocupându-se cu de-ale casei, Rastopcin se linişti de-a binelea.

Peste o jumătate de ceas contele străbătea, într-o trăsură cu cai iuţi, câmpia de la Sokolniki şi nici nu se mai gândea la cele petrecute, închipuindu-şi tot timpul numai ceea ce avea să fie. Se îndrepta acum spre podul Iauzski, unde se afla, după cum i se spusese, Kutuzov. Contele Rastopcin îşi pregătea în minte imputările usturătoare şi furioase pe care avea să i le adreseze lui Kutuzov, pentru că-l păcălise. Avea să-l facă pe acest bătrân vulpoi de curte imperială să simtă că răspunderea pentru toate nenorocirile care se vor abate, ca urmare a părăsirii capitalei, asupra Rusiei duse la pierzanie (cum credea Rastopcin), cade în întregime asupra capului lui de bătrân fără minte. Chibzuind cele ce avea să-i spună, Rastopcin se tot vânzolea furios în trăsură şi se uita încruntat, când într-o parte, când în cealaltă.

Câmpia de la Sokolniki era pustie. Doar la capătul ei, prin preajma azilului şi a ospiciului de nebuni, se vedeau pâlcuri de oameni îmbrăcaţi în alb şi câţiva oameni tot în alb umblând care încotro şi strigând ceva şi dând din mâini.

Unul dintre ei alergă să taie drumul trăsurii lui Rastopcin. Şi contele, ca şi vizitiul şi dragonii se uitau cu un amestec de spaimă şi de curiozitate la aceşti nebuni lăsaţi în libertate şi, mai cu seamă, la cel care venea în fugă spre trăsură. Legănându-se pe picioarele lui lungi şi slabe, cu halatul fluturând în vânt, nebunul alerga din răsputeri şi nu-şi mai lua ochii de la Rastopcin, strigându-i ceva cu voce răguşită şi făcându-i semne să oprească. Chipul posomorât şi solemn al nebunului, cu barba neîngrijită, era slab şi galben. Pupilele negre ca agata îi jucau, tulburi, în globul ochilor holbaţi, galbeni ca şofranul.

— Stai! Opreşte îţi spun! Striga nebunul, cu voce ascuţită şi cu intonaţii şi gesturi poruncitoare.

Ajunsese în dreptul trăsurii şi alerga acum alături de ea.

— Am fost ucis de trei ori şi de trei ori am înviat din morţi. M-au lovit cu pietre, m-au răstignit… Voi învia… voi învia… voi învia. Mi-aţi sfârtecat trupul. Împărăţia lui Dumnezeu se va prăbuşi… De trei ori o voi dărâma şi de trei ori o voi zidi din nou, striga el, ridicând din ce în ce mai tare glasul.

Contele Rastopcin se îngălbeni deodată, aşa cum se îngălbenise atunci când gloata se năpustise asupra lui Vereşceaghin. Îşi întoarse faţa.

— Mâ… mână mai repede! Strigă el la vizitiu cu voce tremurată.

Trăsura zbura, caii goneau cât îi ţineau picioarele. Dar contele Rastopcin auzi încă multă vreme în urma lui strigătele deznădăjduite ale nebunului şi nu vedea în faţa ochilor decât expresia de uimire de pe chipul îngrozit şi însângerat al trădătorului cu cojocelul de vulpe.

Oricât de proaspătă era, Rastopcin simţea acum că amintirea aceasta i se înfipsese adânc, până la sânge, în inimă. Simţea bine acum că urma însângerată a acestei îngrozitoare amintiri n-avea să se mai şteargă niciodată şi că, dimpotrivă, cu cât va trece timpul, cu atât ea îi va trăi mai chinuitor în inimă, până la capătul zilelor sale. Îşi auzea acum, parcă, răsunetul propriilor sale cuvinte: „Nimiciţi-l, altfel îmi veţi răspunde cu capul!” „De ce-am rostit eu cuvintele acestea? Nu le-am spus cu tot dinadinsul… Aş fi putut să nici nu le spun (îşi zicea el) şi atunci nu s-ar fi întâmplat nimic.” Vedea faţa speriată şi apoi îndârjită a dragonului care lovise şi privirea de tăcută, sfioasă mustrare, pe care i-o aruncase băiatul acela cu cojocel de vulpe… „Dar n-am făcut-o pentru mine. Am fost dator să procedez aşa. La plebe, le traâtre… le bien public749 îşi spunea el.

La podul de peste Iauza, trupele tot se mai îmbulzeau. Era cald. Kutuzov, trist şi posomorât, şedea pe o bancă lângă pod şi se juca cu cravaşa în nisip, când o trăsură se opri cu zgomot lângă el. Un bărbat în uniformă de general, purtând pălărie cu plumaj, fixându-l cu nişte ochi neastâmpăraţi, când furioşi, când speriaţi, se apropie de Kutuzov şi începu să-i spună ceva pe franţuzeşte. Era contele Rastopcin. Îi spuse lui Kutuzov că se află aici pentru că de Moscova şi de capitală nu se mai putea vorbi; tot ce mai exista era armata.

— Ar fi fost cu totul altceva dacă excelenţa-voastră nu mi-ar fi spus că nu va preda Moscova fără a mai da o luptă: toate acestea nu s-ar fi întâmplat! Zise el.

Kutuzov se uita la Rastopcin şi, ca şi când n-ar fi înţeles sensul cuvintelor ce-i erau adresate, se silea din toate puterile să citească acel ceva deosebit, înscris în clipa aceea pe chipul omului care-i vorbea. Rastopcin, intimidat, tăcu. Kutuzov clătină uşor din cap şi, fără să-şi clintească privirea iscoditoare de pe chipul lui Rastopcin, zise încet:

— Da, nu voi preda Moscova fără luptă.

Să se fi gândit Kutuzov oare la cu totul altceva atunci când rostise aceste cuvinte, sau, poate, le va fi spus dinadins, ştiind cât erau de absurde? Destul că Rastopcin nu-i răspunse nimic şi se depărtă de el grăbit. Şi, lucru ciudat! Comandantul suprem al Moscovei, mândrul conte Rastopcin, puse mâna pe nagaică, se apropie de pod şi, răcnind, începu să pună rânduială printre căruţele convoaielor care se înghesuiau să treacă podul.

XXVI.

PE LA ORA PATRU DUPĂ-AMIAZĂ, trupele lui Murat intrară în Moscova. În frunte mergea un detaşament de husari din Würtemberg, iar la urmă, înconjurat de o mare suită, venea călare însuşi regele Neapolului.

Către mijlocul bulevardului Arbat, în apropiere de biserica Nikolai Iavlennâi, Murat se opri, aşteptând de la avangardă ştiri cu privire la starea în care se afla cetatea oraşului, „le Kremlin”.

În jurul lui Murat se strânsese o mică ceată de locuitori de-ai Moscovei dintre cei care rămăseseră pe loc. Toţi, cu sfială şi nedumerire, se uitau la acest ciudat comandant pletos împodobit cu pene şi cu aur.

— Ei, ăsta o fi fiind ţarul lor? Ce zici! Nu-i rău! Se auziră câteva voci domoale.

Tâlmaciul se apropie de ceata de oameni.

— Scoate căciula… căciula, începură oamenii să se îndemne unii pe alţii.

Tâlmaciul se adresă unui rândaş bătrân, întrebându-l dacă mai e mult până la Kremlin. Bătrânul ascultă, fără să se dumirească, accentul polonez, străin pentru dânsul, cu care vorbea tâlmaciul şi, nerecunoscând în graiul tâlmaciului sunetele specifice limbii ruse, nu înţelese ce i se spusese şi se ascunse în spatele celorlalţi.

Murat se apropie de tâlmaci şi îi porunci să întrebe unde sunt trupele ruseşti. Unul dintre ruşi înţelese ce-l întrebase şi câteva glasuri începură să-i răspundă de-a valma tâlmaciului. Un ofiţer francez din avangardă se apropie de Murat şi îi raportă că porţile fortăreţei sunt încuiate şi că, de bună seamă, trebuie să li se fi întins acolo o cursă.

— Bine, spuse Murat şi, adresându-se unui domn din suita sa, porunci să fie puse în bătaie patru tunuri uşoare şi să se tragă asupra porţilor cetăţii.

Artileria ieşi în trap întins din coloana care-l urma pe Murat şi o porni pe Arbat în sus. La capătul străzii Vzdvijenka, artileria se opri şi se postă în mijlocul pieţei. Gâţiva ofiţeri, după ce puseră tunurile în poziţie de tragere şi se împărţiră în baterii, începură să cerceteze Kremlinul cu ocheanul.

Din Kremlin se auzeau clopotele de vecernie şi sunetele lor îi puseră în încurcătură pe francezi. Ei crezură că era o chemare la arme. Dintre infanterişti fură trimişi câţiva oameni spre poarta Kutafievî. Poarta era baricadată cu grinzi şi scuturi de scânduri. Două focuri de armă izbucniră din dosul porţii îndată ce ofiţerul şi patrula se îndreptară spre ea. Un general ce sta lângă tunuri strigă spre ofiţerul pornit în recunoaştere un ordin şi ofiţerul se întoarse cu patrula înapoi.

Dindărătul porţii se mai auziră încă trei împuşcături.

Un glonte nimeri un soldat francez în picior şi din dosul porţii se auziră strigătele stranii ale câtorva voci. Ca la comandă, expresia de voie bună şi linişte de pe chipurile generalilor, ofiţerilor şi soldaţilor francezi făcu loc unei expresii de atenţie dârză şi concentrată, de pregătire pentru luptă, pentru suferinţă. Pentru ei toţi, începând cu mareşalul şi terminând cu ultimul soldat, aceste locuri nu erau Vzdvijenka, Mohovaia, turnul Kutafia sau poarta Troiţkie, ci un teren nou, probabil un nou câmp de luptă sângeroasă. Şi toţi se pregătiră de luptă. Strigătele de la porţile cetăţii se potoliră; fură instalate tunurile. Tunarii suflară în fitilurile cu care trebuia dat foc. Un ofiţer comandă: „feu!”750 şi două şuierături, produse parcă de nişte tinichele, se auziră una după alta. Mitraliile păcăniră în zidul porţii, în grinzi şi scânduri; pe urmă doi nouraşi de fum se ridicară în aer deasupra pieţei.

Câteva clipe de la încetarea focului deschis asupra zidurilor de piatră ale Kremlinului, un zgomot ciudat se auzi deasupra capului francezilor. Un stol mare de stăncuţe îşi luase zborul de pe zidurile cetăţii şi se rotea în văzduh, croncănind şi fâlfâind din mii de aripi. Laolaltă cu zgomotul acesta se auzi un strigăt omenesc la poartă şi din norul de fum se ivi figura unui om cu capul gol, îmbrăcat într-un caftan. Cu o armă în mână, el ţintea în francezi. Feu! Repetă ofiţerul de artilerie şi, aproape în aceeaşi clipă, răsunară un foc de armă şi două bubuituri de tun. Fumul ascunse iarăşi poarta.

Dincolo de scuturi nu mai mişca nimic şi infanteriştii francezi se îndreptară, cu ofiţerii alături, spre poartă. La intrare zăceau trei răniţi şi patru morţi. Doi oameni în caftane o luară la fugă în jos, pe sub ziduri, spre Znamenka.

— Enlevez-moi ça, zise ofiţerul, arătând spre grinzi şi spre cadavre; şi francezii, după ce le făcură răniţilor de petrecanie, aruncară cadavrele peste zid. Cine fuseseră oamenii aceştia nu ştia nimeni. Despre ei nu se spusese decât „Enlevez-moi ça”751, şi fuseseră mai întâi aruncaţi şi mai târziu ridicaţi, doar ca să nu împută aerul. Numai Thiers a dedicat memoriei acestor oameni câteva rânduri elocvente: „Ces misérables avaient envahi la citadelle sacrée, s'étaient emparés des fusils de l'arsenal et tiraient (ces misérables) sur les Français. On en sabra quelques-uns et on purgea le Kremlin de leur présence.”752

Lui Murat i se raportă că drumul a fost curăţit. Francezii pătrunseră pe poartă şi îşi întinseră tabăra în Piaţa senatului. Soldaţii aruncară pe ferestrele senatului, în piaţă, scaune şi aprinseră cu ele focuri.

Alte detaşamente trecură prin Kremlin şi cantonară pe Maroseika, Lubianka, şi Pokrovka. Se răspândiră pretutindeni prin Vzdvijenka, Znamenka, Nikolskaia şi Tverskaia; neaflându-se nimeni prin case, francezii nu fură încartiruiţi, aşa cum se obişnuieşte prin oraşe, ci poposiră ca într-o tabără, întinsă în plin oraş.

Deşi zdrenţăroşi, flămânzi, istoviţi şi reduşi la o treime din efectivul lor de altădată, soldaţii francezi intraseră în Moscova încă în ordine. Era o armată obosită, epuizată, dar încă bravă şi de temut. Şi aşa a fost armata aceasta numai până în clipa în care soldaţii ei s-au răspândit pe la case. Cum s-au împrăştiat oamenii vreunui regiment prin casele bogate şi pustii, pe loc s-a şi nimicit pe vecie trupa respectivă, transformându-se în ceva care nu mai era nici populaţie, nici oştire, ci ceva între ele: jefuitori. Când, după cinci săptămâni, aceiaşi oameni ieşiră din Moscova, ei nu mai alcătuiau o armată. Erau o bandă de tâlhari; fiecare dintre ei îşi căra cu caii sau ducea asupra sa o grămadă de lucruri, care i se păreau de preţ sau de folos. La ieşirea din Moscova, ţelul nici unuia dintre ei nu mai era, ca înainte, cuceririle, ci doar păstrarea celor agonisite. Asemenea maimuţei care îşi vâră mâna într-un vas cu gâtul îngust şi, luând un pumn de alune, nu-şi mai desface pumnul ca să nu piardă ceea ce a luat, lăsându-se prin asta prinsă, tot astfel francezii, la ieşirea din Moscova, au trebuit, se vede, să piară, deoarece cărau cu ei ceea ce prădaseră, iar să arunce lucrurile de furat li se părea la fel de imposibil ca şi maimuţei, care nu vrea să desfacă pumnul plin de alune. În zece minute de la intrarea unui regiment francez într-un cartier oarecare din Moscova, nu-i mai rămânea din el nici un soldat şi nici un ofiţer. Pe ferestrele caselor puteau fi văzuţi oameni cu mantale şi botine care se plimbau râzând prin odăi; prin pivniţe şi prin cămări aceiaşi oameni gospodăreau cu proviziile, prin curţi tot ei descuiau şi spărgeau uşile magaziilor şi ale grajdurilor; prin bucătării aprindeau focul, îşi suflecau mânecile, coceau, frământau şi găteau, glumeau cu femeile sau le speriau, se jucau cu copiii. Oameni de aceştia erau pretutindeni şi erau mulţi, şi prin case, şi prin prăvălii; dar de trupe nu mai putea fi vorba.

Încă din prima zi, comandanţii francezi începură să dea ordine peste ordine să fie opriţi soldaţii de a se împrăştia prin oraş, de a săvârşi acte de violenţă asupra populaţiei şi de a jefui; dar cu tot ordinul de a se face chiar în prima seară un apel general şi în ciuda oricăror măsuri, oamenii care până mai ieri alcătuiseră armata împânzeau acum bogatul oraş pustiu, care le oferea confort şi îndestulare. Aşa cum o cireada flămândă poate fi mânată buluc pe câmpul gol, dar se împrăştie numaidecât fără să mai poată fi stăpânită de îndată ce dă de păşune mănoasă, la fel de cu neputinţă de stăpânit s-a împrăştiat prin bogatul oraş şi armata.

Locuitori nu mai erau în Moscova şi soldaţii se infiltraseră ca apa în nisip în tot oraşul, nestăviliţi, pornind în formă de stea din Kremlinul în care pătrunseseră mai întâi, în toate părţile. Soldaţii de cavalerie bunăoară, intrând într-o curte de negustor bogat şi găsind acolo grajduri mult mai încăpătoare decât aveau nevoie pentru caii lor, umblau, cu toate astea, să ocupe casa vecină, care li se părea şi mai bună. Mulţi ocupau câteva case de-a rândul, însemnând cu cretă de cine fuseseră ocupate şi se încingeau dispute sau chiar bătăi între unităţile armate pentru aceste case. Soldaţii n-apucau să se cuibărească bine prin case că o şi porneau pe uliţi să caşte gura prin oraş şi, auzind că totul fusese părăsit, se zoreau într-acolo unde-şi puteau însuşi lucruri mai de preţ. Comandanţii se duceau să-şi oprească soldaţii, dar se lăsau şi ei atraşi, fără să vrea, de aceleaşi îndeletniciri. În cartierul Karetnâi rămăseseră prin prăvălii trăsuri, şi generalii dăduseră buzna într-acolo ca să-şi aleagă carete şi cupeuri. Locuitorii rămaşi locului pofteau prin case comandanţi, sperând să se pună, prin aceasta, la adăpost de jaf. Era prăpăd cu atâtea bogăţii, cărora nu li se mai putea da de fund; pretutindeni, jur împrejurul locurilor ce fuseseră ocupate de francezi, se mai aflau încă tot alte locuri noi, pe care nu puseseră încă stăpânire, unde, cum li se părea francezilor, se ascundeau încă şi mai mari bogăţii. Iar Moscova îi absorbea din ce în ce mai adânc. O armată flămândă a pătruns într-un oraş părăsit şi plin de belşug şi n-a mai rămas nici armată, nici oraş îmbelşugat. Aşa cum, atunci când plouă pe un pământ uscat, nu mai rămâne nici apă, nici pământ uscat, tot aşa, în urma intrării unei armate flămânde într-un oraş prosper şi părăsit, s-a năruit şi armata, cum s-a năruit şi oraşul prosper; şi totul n-a mai fost decât noroi, n-a mai fost decât foc şi jaf.

Francezii au pus incendierea Moscovei pe seama acelui patriotisme féroce de Rostopchine753, ruşii, pe seama atrocităţii francezilor. În realitate însă, cauze certe ale incendierii Moscovei, în sensul de a se azvârli asupra unui om sau mai multor oameni răspunderea acestui incendiu, n-au existat şi nici nu puteau exista. Moscova a ars în urma faptului că a fost pusă în condiţii în care orice oraş construit din lemn trebuie să ardă, independent de faptul că existau sau nu mai existau în oraş o sută treizeci de pompe proaste de incendiu. Moscova trebuia să ardă, pentru că-i plecaseră locuitorii, trebuia să ardă tot aşa de inevitabil cum trebuie să ardă o grămadă de vreascuri, pe care timp de câteva zile în şir sar scântei de la un foc. Un oraş de lemn în care, cu toată grija locatarilor-proprietari şi a poliţiei, izbucneau vara focuri aproape în fiecare zi, nu poate să nu ardă când nu mai sunt în el locuitori, ci numai trupe, soldaţi care fumează pipă, care fac în Piaţa Senatului foc cu scaunele din clădirea senatului şi îşi gătesc mâncare de două ori pe zi. Chiar şi în vreme de pace, de-ar fi să băgăm prin sate trupe şi să încartiruim soldaţii prin case, tot am vedea că numărul incendiilor sporeşte considerabil în regiunea respectivă. Până în ce măsură trebuia, deci, să sporească numărul incendiilor într-un oraş de lemn, părăsit, în care intraseră trupe străine? Le patriotisme féroce de Rastopchine şi atrocităţile francezilor nu pot fi aici întru nimic de vină. Moscova a ars din pricina pipelor, a bucătăriilor, a vetrelor din bivuacuri, din pricina neglijenţei soldaţilor inamici – locuitori care nu erau stăpânii caselor. Şi, dacă au mai şi fost, ici-colo, cazuri de foc pus (ceea ce e foarte îndoielnic, pentru că nimeni n-a avut nici un motiv să facă lucrul acesta şi, în orice caz, pentru că era ceva complicat şi periculos), focul pus nu poate fi considerat cauză a incendiului Moscovei, fiindcă şi fără el tot acolo s-ar fi ajuns.

Oricât le-ar fi francezilor de plăcut să-l acuze pe Rastopcin şi ruşilor să-l învinovăţească pe mişelul de Bonaparte sau, mai târziu, să pună facla eroismului în mâinile poporului nu se poate să nu pricepem că Moscova n-avea cum să nu ardă, aşa cum nu poate să nu ardă orice sat, orice fabrică, orice casă, din care stăpânii pleacă şi în care sunt lăsaţi să gospodărească şi îşi pun la fiert ciorba străinii. Moscovei i-au dat foc locuitorii, e adevărat, dar nu locuitorii rămaşi în ea, ci locuitorii plecaţi din ea. Moscova ocupată de inamic n-a rămas întreagă, aşa cum au rămas Berlinul, Viena şi alte oraşe, şi asta numai din pricină că locuitorii ei n-au ieşit cu pâine şi sare în întâmpinarea francezilor să le predea cheile oraşului, ci au lăsat-o pustie.

XXVII.

INFILTRAŢIA FRANCEZILOR, răspândiţi în formă de stea prin Moscova, începută în dimineaţa zilei de 2 septembrie, ajunse abia pe seară în cartierul unde locuia acum Pierre.

După aceste două zile petrecute în izolare într-un chip cu totul neobişnuit, Pierre ajunsese într-o stare vecină cu nebunia. Pe toată fiinţa lui pusese stăpânire un singur gând. Nu ştia nici el cum şi când se întâmplase, dar gândul acesta îl stăpânea acum până într-atâta, încât nu-şi mai aducea aminte de nimic din trecut şi nici din prezent nu pricepea nimic; tot ce vedea şi auzea trecea prin faţa lui ca în vis.

Fugise de acasă numai ca să scape de roiul cerinţelor încâlcite ale vieţii, care-l copleşiseră şi pe care, în starea lui de atunci, nu se simţea în stare să le descurce. Venise sub pretext că avea de cercetat cărţile şi actele răposatului, în casa lui Iosif Alexeevici, numai ca să se desprindă de toate frământările vieţii şi fiindcă de amintirea lui Iosif Alexeevici se lega în sufletul său lumea gândurilor veşnice, împăcate şi solemne, cu desăvârşire opuse lumii de tulburi rătăciri, în care se simţea târât. Căutase un refugiu tihnit şi îl găsise, într-adevăr, în cabinetul lui Iosif Alexeevici. Când, în liniştea de mormânt a cabinetului, se aşeză cu coatele pe masă la biroul colbăit al celui mort, prin minte începură să i se perinde domol şi semnificativ, una după alta, amintirile zilelor din urmă, îndeosebi bătălia de la Borodino, şi fu cuprins de simţământul acela de nebiruit al nimicniciei şi falsităţii lui în comparaţie cu adevărul, cu simplitatea şi forţa acelei categorii de oameni, care i se întipăriseră în conştiinţă sub denumirea de ei. Când Gherasim îl trezi din gânduri, lui Pierre îi venise în cap ideea să ia parte alături de popor la apărarea Moscovei, apărare care, după cum aflase, tocmai se plănuia. În acest scop îi ceru, pe dată, lui Gherasim să-i găsească un caftan şi un pistol şi îi împărtăşi intenţia lui de a rămâne, ascunzându-şi identitatea, în casa lui Iosif Alexeevici. Mai pe urmă, de-a lungul celei dintâi zile de izolare şi de stat degeaba (Pierre încercase de mai multe ori şi nu izbutise să-şi concentreze atenţia asupra manuscriselor masonice) îi veni în repetate rânduri gândul tulbure care-l chinuise şi înainte, în legătură cu înţelesul cabalistic al numelui său, raportat la numele lui Bonaparte, dar gândul acesta, anume că el, l'Russe Besuhof, e predestinat să pună capăt domniei fiarei, îl străbătu deocamdată doar ca una dintre acele idei fugitive care trec uneori, fără rost şi fără urme, prin capetele oamenilor.

Când însă, după ce-şi cumpărase caftanul (doar în scopul participării la apărarea populară a Moscovei), se întâlni cu Rostovii şi Nataşa îi spuse: „Dumneata rămâi? Ah, ce frumos!” îi fulgeră prin minte ideea că, într-adevăr, frumos ar fi ca el să rămână, totuşi, chiar dacă Moscova va fi ocupată, şi să-şi îndeplinească rolul care-i fusese predestinat.

A doua zi, fără alt gând decât de a nu da înapoi în faţa oricărui sacrificiu şi de a nu se lăsa întru nimic mai prejos de ei, se îndreptă spre bariera Triohgornaia. Dar când se înapoie acasă, după ce se încredinţase cu ochii lui că Moscova nu va fi nicidecum apărată, simţi dintr-o dată că ceea ce înainte i se păruse doar o simplă probabilitate devenise acum ceva absolut necesar şi de neînlăturat. Trebuia să rămână ascuns sub alt nume, la Moscova, să-l întâlnească pe Napoleon şi să-l ucidă, pentru ca, ori să piară, ori să pună capăt nenorocirilor care se abătuseră asupra întregii Europe, şi care veneau toate, cum socotea Pierre, numai de la Napoleon.

Pierre ştia până şi amănuntele atentatului la viaţa lui Napoleon săvârşit de studentul acela german, la Viena, în 1809, şi ştia că studentul fusese împuşcat. Dar primejdia în care-şi punea viaţa, prin aplicarea planului său, îl îndârjea şi mai tare.

Două sentimente deopotrivă de puternice îl îndemnau irezistibil să-şi pună planul în aplicare. Primul era sentimentul trebuinţei de a se jertfi şi de a suferi, având conştiinţa catastrofei obşteşti, sentiment care-l făcuse să plece în ziua de 25 august la Mojaisk şi să se avânte în chiar focul luptei, tot aşa cum fugea acum de acasă şi îşi schimba viaţa de huzur şi de confort cu viaţa de aici, unde dormea îmbrăcat pe o canapea tare şi mânca aceeaşi mâncare ca şi Gherasim; al doilea sentiment era dispreţul acela nedefinit, caracteristic doar ruşilor, faţă de tot ce este convenţional, artificial în societatea omenească, faţă de tot ce majoritatea oamenilor numeşte „cel mai mare bun al omenirii”. Pierre încercase pentru prima dată acest ciudat şi îmbietor sentiment la palatul Slobodskoi, când simţise dintr-o dată că şi bogăţia, şi mărirea, şi viaţa, tot ce făuresc sau apără cu atâta stăruinţă oamenii, toate acestea, chiar dacă au vreun preţ, îl au numai prin voluptatea cu care ne putem lepăda de ele.

Era sentimentul care-l face pe recrutul-voluntar să-şi bea ultima copeică, sau pe omul beat să spargă oglinzile şi geamurile fără vreo pricină vizibilă, deşi ştie că fapta aceasta are să-l coste şi ultimii bani; sentimentul de pe urma căruia omul, săvârşind fapte nebuneşti (în înţelesul vulgar al cuvântului), pare a-şi pune la încercare autoritatea şi puterea personală, dovedind prezenţa unui înalt fel de a judeca viaţa, care se situează dincolo de convenţiile omeneşti.

Din ziua când încercase pentru prima dată acest sentiment, acolo, la palatul Slobodskoi, Pierre fusese tot timpul sub influenţa lui, dar abia acum îi dăduse deplină satisfacţie. Pe deasupra, tot ce făcuse până acum pe calea aceasta îl întărea, în clipa de faţă, pe Pierre în intenţiile sale şi îl împiedica să şi le mai poată schimba. Şi fuga lui de acasă, şi caftanul, şi pistolul, şi declaraţia făcută Rostovilor că rămâne la Moscova nu numai că şi-ar fi pierdut orice sens, dar l-ar fi făcut şi de ruşine în faţa lumii (lucru la care Pierre era foarte simţitor), dacă, după toate acestea, el ar fi plecat ca şi ceilalţi din Moscova.

Starea trupească a lui Pierre corespundea, cum se întâmplă întotdeauna, cu starea lui sufletească. Mâncărurile de rând, cu care nu era deprins, votca pe care o bău în zilele acestea, lipsa vinului şi a ţigărilor de foi, rufele murdare, neprimenite, două nopţi pe jumătate nedormite, petrecute pe o canapea prea scurtă şi fără aşternut, toate acestea îl menţineau într-o stare de surescitare, vecină cu nebunia.

Era aproape două după-amiază. Francezii intraseră în Moscova. Pierre ştia asta, dar, în loc să treacă la fapte, chibzuia până în cele mai mici amănunte lucrul pe care avea de gând să-l săvârşească. În visurile lui, Pierre nu-şi reprezenta clar nici procesul însuşi al săvârşirii atentatului şi nici moartea lui Napoleon, dar îşi vedea cu o luciditate neobişnuită şi cu tristă voluptate propria-i pieire şi bărbăţia lui eroică.

„Da, unul pentru toţi, trebuie să-mi îndeplinesc misiunea sau să pier! Îşi zicea el. Da, am să mă duc… şi pe urmă, deodată… Cu pistolul sau cu pumnalul? se întreba el. De altfel, e totuna. Nu eu, ci mâna providenţei te pedepseşte… voi spune eu (chibzuia Pierre cuvintele pe care le va rosti în clipa când îl va omorî pe Napoleon). Şi acum, ce staţi, luaţi-mă, şi mă pedepsiţi”, vorbea singur mai departe Pierre, cu o expresie tristă, dar hotărâtă, întipărită pe obraz şi aplecându-şi capul.

În vreme ce Pierre, stând în mijlocul camerei, îşi făcea asemenea planuri, uşa cabinetului se deschise şi în prag se ivi chipul cu totul schimbat al lui Makar Alexeevici, care fusese întotdeauna sfios înainte. Era descheiat la halat şi avea faţa roşie şi desfigurată. Se vedea că e beat. Dând cu ochii de Pierre se sfii o clipă dar, băgând de seamă că şi Pierre era stingherit, prinse numaidecât curaj şi veni, legănându-se pe picioarele lui subţiri, până în mijlocul camerei.

— Li-i frică, spuse el răguşit, pe ton confidenţial. Dar ia aminte la ce-ţi spun eu: nu mă predau… Ia aminte! Nu-i aşa, domnule?

Stete puţin pe gânduri şi, deodată, zărind pe masă pistolul, se repezi şi-l înhaţă, cu o iuţeală la care greu s-ar fi putut aştepta cineva, apoi fugi în tindă.

Gherasim şi rândaşul, care erau tot cu ochii pe el, îl opriră în tindă, încercând să-i ia pistolul din mână. Pierre, care ieşise şi el în tindă, se uită cu milă şi dezgust la acest bătrân, pe jumătate ieşit din minţi. Makar Alexeevici, încruntându-se de atâta sforţare, strângea în mână pistolul şi striga cu glas răguşit, închipuindu-se, probabil, actor în cine ştie ce scenă măreaţă.

— La arme! La abordaj! N-ai să mi-l smulgi! Jur! Striga el.

— Gata, ajunge, gata, vă rog. Fiţi bun, faceţi bine şi lăsaţi. Hai, boierule, vă rog… spunea Gherasim, căutând să-l împingă de braţ cu grijă spre uşă.

— Tu cine eşti? Bonaparte… strigă Makar Alexeevici.

— Nu-i frumos, stăpâne. Intraţi, vă rog, în cameră şi vă odihniţi. Daţi, vă rog, pistolul.

— Înapoi, sclav nemernic! Nu te atinge de mine! Îl vezi? Strigă Makar Alexeevici, agitând pistolul. La abordaj!

— Acuma! Pune mâna pe el! Şopti Gherasim către rândaş.

Makar Alexeevici fu prins de mâini şi târât spre uşă. Zgomote nedefinite de luptă şi horcăit de om beat umplură tinda.

Deodată răsună de pe trepte alt strigăt ascuţit, de femeie, şi bucătăreasa dădu buzna în tindă.

— Ei sunt, dragii mei! Zău că-s ei! Patru, călări! strigă ea.

Gherasim şi rândaşul îl scăpară din mâini pe Makar Alexeevici şi, în liniştea ce cuprinse coridorul, se auziră desluşit mai multe lovituri în uşa de la intrare.

XXVIII.

PIERRE, CARE HOTĂRÂSE ÎN sinea lui că până îşi va pune în aplicare planul nu trebuia să-şi dea pe faţă nici numele şi nici cunoştinţele de limbă franceză, sta în uşa întredeschisă a coridorului, cu intenţia ca, de îndată ce aveau să apară francezii, să se ascundă. Dar francezii intrară şi Pierre tot la uşă rămase: o curiozitate de neînvins îl ţintuia locului.

Erau doi. Unul, ofiţerul, era înalt, voinic şi frumos, altul – pesemne soldat sau poate ordonanţă – era un om scund, slab, cu chipul ars de soare, cu obrajii supţi şi cu expresia feţei tâmpă. Ofiţerul, sprijinindu-se într-un baston şi şchiopătând, mergea în faţă. După ce făcu doi-trei paşi, ofiţerul, ca şi când şi-ar fi spus lui însuşi că locuinţa e bună, se opri, întoarse ochii spre uşă şi strigă cu glas tare, de comandant, la soldaţii de afară să bage caii în curte. După ce-şi luă grija în privinţa asta, ofiţerul îşi ridică mâna din cot, cu un gest voinicesc, îşi netezi mustaţa şi îşi duse degetele la pălărie.

— Bonjour, la compagnie! 754 spuse el, zâmbind cu voie bună şi uitându-se împrejurul său.

Nu-i răspunse nimeni nimic.

— Vous etes le bourgeois? 755 se întoarse ofiţerul spre Gherasim.

Gherasim se uită speriat şi întrebător la ofiţer.

— Quartire, quartire, logement, zise ofiţerul, privindu-l de sus pe măruntul Gherasim şi zâmbindu-i condescendent, cu bunăvoinţă. Les Français sont de bons enfants. Que diable, voyons! Ne nous fâchons pas, mon vieux756, adăugă el, bătându-l pe umăr pe Gherasim, care, speriat, îl privea tăcut.

— Ah, ça! Dites donc, on ne parle donc pas français dans cette boutique? 757 adăugă el, uitându-se roată împrejur şi dând cu ochii de Pierre.

Pierre se dete în lături de lângă uşă.

Ofiţerul se întoarse din nou către Gherasim. Îi ceru să-i arate odăile.

— Stăpân nu, la mine nu înţelege pe dumneavoastră, spunea Gherasim, străduindu-se să-şi facă spusele înţelese prin stâlcirea cuvintelor.

Ofiţerul francez, zâmbind, îşi mişcă mâinile chiar sub nasul lui Gherasim, vrând să arate prin semne că nici el nu înţelege, şi se îndreptă şchiopătând spre uşa lângă care stătea Pierre. Pierre voi să se retragă ca să se ascundă, dar, chiar în aceeaşi clipă, văzu cum pe uşa dinspre bucătărie, care se deschise, apăru Makar Alexeevici, se uită la ofiţerul francez, ridică pistolul şi ochi.

— La abordaj! Strigă beţivul, dibuind trăgaciul pistolului.

Ofiţerul francez se întoarse spre locul de unde răsunase acest strigăt şi, în aceeaşi clipă, Pierre se repezi la beţiv, în momentul când Pierre apucă pistolul şi îl întoarse cu ţeava înspre tavan, Makar Alexeevici reuşi, în sfârşit, să nimerească cu degetul trăgaciul şi răsună o detunătură asurzitoare, care umplu de fum tot coridorul. Francezul păli şi se repezi înapoi, spre uşă.

Uitându-şi intenţia de a nu arăta că ştie limba franceză, Pierre smulse pistolul din mâna beţivului, îl aruncă şi, alergând după ofiţer, îl întrebă pe franţuzeşte:

— Vous n'etes pas blessé? 758

— Je crois que non, răspunse ofiţerul, pipăindu-se, mais je l'ai manqué belle cette fois-ci, adăugă el, arătând spre tencuiala peretelui, căzută. Quel est cet homme? 759 întrebă ofiţerul uitându-se sever la Pierre.

— Ah, je suis vraiment au désespoir de ce qui vient d'arriver, spuse repede Pierre, uitându-şi cu desăvârşire rolul. C'est un fou, un malheureux, qui ne savait pas ce qu'il faisait.760

Ofiţerul se apropie de Makar Alexeevici şi-l înşfacă de guler.

Makar Alexeevici îşi lăsă colţurile gurii în jos şi, ca şi când ar fi adormit, se rezemă, clătinându-se, de perete.

— Brigand, tu me le payeras, spuse ofiţerul, dându-i drumul. Nous autres nous sommes cléments apres la victoire: mais nous ne pardonnons pas aux traâtres761, adăugă el cu o expresie întunecată şi solemnă pe faţă, însoţită de un gest energic, studiat.

Pierre continuă să vorbească în franţuzeşte, încercând a-l convinge pe ofiţer că nu trebuie să-i ceară socoteală acestui nebun beat. Francezul îl ascultă în tăcere, privind la fel de întunecat; apoi, deodată, se întoarse cu zâmbetul pe buze spre Pierre şi îl privi aşa, tăcut, câteva secunde. Chipul său frumos luă o expresie de tragică duioşie şi îi întinse mâna.

— Vous m'avez sauvé la vie! Vous etes Français, rosti el. Pentru un francez, concluzia aceasta era neîndoielnică. Numai un francez putea să facă o faptă mare şi a-i salva lui viaţa, viaţa lui monsieur Ramball, capitaine du 13-me léger762 era, fără îndoială, cea mai măreaţă faptă.

Dar, oricât de neîndoielnică era atât concluzia aceasta, cât şi convingerea francezului bazată pe ea, Pierre găsi de cuviinţă să o răstoarne.

— Je suis russe763, spuse el repede.

— Na, na, na, a d'autres, spuse francezul mişcându-şi un deget prin dreptul nasului şi zâmbind. Tout a l'heure vous allez me conter tout ça, zise el. Charmé de rencontrer un compatriote. Eh bien! Qu'allons nous faire de cet homme? 764 adăugă el, adresându-i-se lui Pierre ca unui frate.

Chiar dacă Pierre nu era francez, odată ce i se dăduse acest titlu, cel mai înalt din lume, nu se mai putu lepăda de el; aşa părea că vrea să spună expresia feţei şi tonul ofiţerului francez. La ultima întrebare, Pierre îi mai explică o dată cine era Makar Alexeevici, îi explică şi că, numai cu câteva clipe înainte de sosirea lor, acest beţiv cu mintea rătăcită şterpelise un pistol ce-i căzuse sub ochi, pe care nu avuseseră timp să i-l ia din mână, şi îl rugă pe ofiţer să lase fapta aceasta nepedepsită.

Francezul îşi umflă pieptul şi schiţă un gest regesc cu mâna.

— Vous m'avez sauvé la vie. Vous etes Français. Vous me demandez sa grâce? Je vous l'accorde. Qu'on emmene cet homme765, rosti repede şi cu energie ofiţerul francez, luându-l de braţ pe salvatorul vieţii sale, decretat francez, şi intrând cu el în casă.

Soldaţii din curte, auzind detunătura, năvăliră în tindă, căutând să afle ce s-a întâmplat şi arătându-se gata de a-l pedepsi pe cel vinovat; ofiţerul însă îi opri sever:

— On vous demandera quand on aura besoin de vous766, zise el.

Soldaţii ieşiră. Ordonanţa, care între timp izbutise să iscodească prin bucătărie, se apropie de ofiţer.

— Capitaine, ils ont de la soupe et du gigot de mouton dans la cuisine, zise el. Faut-il vous l'apporter? 767

— Oui, et le vin768, spuse căpitanul.