XXIX.

CÂND OFIŢERUL FRANCEZ INTRĂ în casă, cu Pierre, acesta crezu de datoria lui să-l încredinţeze încă o dată pe căpitan că nu era francez şi dădu să plece, dar ofiţerul nici nu voia să audă de aşa ceva. Îi arăta atâta politeţe, atâta bunăvoinţă pentru faptul că-i salvase viaţa, încât Pierre nu mai avu putere să-l refuze şi luă loc alături de el în salon, prima cameră în care intraseră. La afirmaţia categorică a lui Pierre că nu-i francez, căpitanul, neputând pesemne să înţeleagă cum de se putea lepăda cineva de un titlu atât de măgulitor, ridică din umeri şi spuse că, dacă vrea cu tot dinadinsul să treacă drept rus, n-are decât, dar că el, oricum, în ciuda acestui fapt, va fi legat pe vecie de dânsul printr-un sentiment de recunoştinţă, pentru că i-a salvat viaţa.

Dacă omul acesta ar fi fost înzestrat doar cu un dram de putere de înţelegere a sentimentelor altora şi i-ar fi putut trece prin minte cam ce fel de sentiment nutrea Pierre, de bună seamă că Pierre ar fi plecat de lângă el, dar flagranta lipsă de înţelegere a acestui om faţă de tot ce n-avea legătură cu sine însuşi îl făcu pe Pierre să se dea bătut.

— Français ou prince russe incognito, spuse francezul, cu ochii la lenjeria lui Pierre murdară, dar fină, şi la inelul lui de pe deget. Je vous dois la vie et je vous offre mon amitié. Un Français n'oublie jamais ni une insulte, ni un service. Je vous offre mon amitié. Je ne vous dis que ça.769

Era atâta bunătate şi nobleţe (în înţelesul francez al cuvântului) în tonul, în expresia feţei şi în gesturile acestui ofiţer, încât Pierre, răspunzând fără voia lui cu acelaşi zâmbet la zâmbetul francezului, strânse mâna pe care acesta i-o întinsese.

— Capitaine Ramball du 13-me léger, décoré pour l'affaire du Sept, se recomandă el, fără să-şi poată stăpâni zâmbetul de mulţumire de sine, care-i încreţea buzele pe sub mustaţă. Voudrez-vous bien me dire a présent a qui j'ai l'honneur de parles aussi agréablement au lieu de rester a l'ambulance avec la balle de ce fou dans le corps.770

Pierre răspunse că nu-şi poate spune numele şi, înroşindu-se, începu să caute a-şi scorni vreunul, tot vorbind de pricinile pentru care nu-l putea da pe faţă, dar francezul se grăbi să-l întrerupă:

— De grâce, spuse el. Je comprends vos raisons, vous etes officier… officier supérieur, peut-etre. Vous avez porté les armes contre nous. Ce n'est pas mon affaire. Je vous dois la vie. Cela me suffit. Je suis tout a vous. Vous etes gentilhomme? Adăugă el cu o nunaţă de întrebare. Pierre înclină capul. Votre nom de bapteme, s'il vous plaît? Je ne demande pas davantage. Monsieur Pierre, dites-vous… Parfait. C'est tout ce que je désire savoir.771

Când fu adusă pulpa friptă de berbec, scrobul, samovarul, votca şi vinul cărat de franţuji cu ei din cine ştie ce pivniţă rusească, Ramball îl pofti pe Pierre să ia parte la acest ospăţ şi în aceeaşi clipă începu să mănânce el însuşi grăbit şi lacom, ca un om sănătos şi înfometat, mestecând pe întrecute cu dinţii lui puternici, plescăind din buze şi spunând mereu: excellent, exquis! 772 Se roşi şi se îmbrobonă tot la faţă. Pierre era şi el flămând, aşa că luă parte cu plăcere la ospăţ. Morel, ordonanţa, aduse un castron cu apă caldă şi puse în el o sticlă de vin roşu. Afară de aceasta, mai aduse şi o sticlă de cvas pe care o luase de probă din bucătărie. Cu băutura aceasta francezii făcuseră mai demult cunoştinţă şi o botezaseră limonade de cochon (limonada porcească) şi Morel lăuda această limonade de cochon pe care o dibuise în bucătărie. Dar cum căpitanul avea vinul pe care-l dobândise trecând prin Moscova, îi lăsă lui Morel cvasul şi îşi păstră pentru el sticla de Bordeaux, înfăşură sticla într-un şervet şi îşi turnă lui şi apoi lui Pierre vin. Foamea astâmpărată şi vinul îl însufleţiră şi mai mult pe căpitan şi nu-i mai tăcu gura tot timpul mesei.

— Oui, mon cher monsieur Pierre, je vous dois une fiere chandelle de m'avoir sauvé… de cet enragé… J'en ai assez, voyez-vous, de balles dans le corps. En voila une (arătă sub coastă) a Wagram et de deux a Smolensk (arătă cicatricea de pe obraz). Et cette jambe, comme vous voyez, qui ne veut pas marcher. C'est a la grande bataille du 7 a la Moskwa que j'ai reçu ça. Sacre Dieu, c'était beau. Il fallait voir ça, c'était un déluge de feu. Vous nous avez taillé une rude besogne; vous pouvez vous en vanter, nom d'un petit bonhomme. Et, ma parole, malgré l'atout que j'y ai gagné, je serai pret a recommencer. Je plains ceux qui n'on pas vu ça.773

— J'y ai été774 zise Pierre.

— Bah, vraiment! Eh bien, tant mieux, continuă francezul. Vous etes de fiers ennemis, tout de meme. La grande redoute a été tenace, nom d'une pipe. Et vous nous l'avez fait crânement payer. J'y suis allé trois fois, tel qus vous me voyez. Trois fois nous étions sur le canons et trois fois on nous a culbutés comme des capucins de cartes. Oh! C'était beau, monsieur Pierre. Vos grenadiers ont été superbes, tonnerre de Dieu. Je les ai vus six fois de suite serrer les rangs et marcher comme a une revue. Les beaux hommes! Notre roi de Naples qui s'y connaât a crié: bravo! Ah, ah! Soldat comme nous autres! Spuse el, după o clipă de tăcere. Tant mieux, tant mieux, monsieur Pierre. Terribles en batailles… galants… şi făcu cu ochiul, zâmbind, avec les belles, voila les Français, monsieur Pierre, n'est-ce pas? 775

Căpitanul era în aşa hal de naiv şi de voios în bunăvoinţa lui, atât de plin de sine şi de mulţumit de el însuşi, încât Pierre numai cât nu-i făcu şi el cu ochiul, privindu-l înveselit. Cuvântul „galant” îi adusese, probabil, căpitanului Ramball aminte de situaţia Moscovei.

— A propos, dites donc, est-ce-vrai que toutes les femmes ont quitté Moscou? Une drôle d'idée! Qu'avaient-elles a craindre? 776

— Est-ce que les dames françaises ne quitteraient pas Paris şi les Russes y entraient? 777 întrebă Pierre.

— Ah, ah, ah! Francezul izbucni în hohote de râs vesel, de om sanguin, şi îl bătu pe Pierre pe umăr. Ah, elle est forte, celle-la, spuse el. Paris? Mais Paris… Paris…778

— Paris, la capitale du monde…779 rosti Pierre, ducând la capăt gândul francezului.

Căpitanul se uită la el. Avea obiceiul să se oprească în mijlocul unei discuţii şi să se uite ţintă, cu ochi zâmbitori şi prieteneşti.

— Eh bien, şi vous ne m'aviez pas dit que vous etes Russe, j'aurais parié que vous etes Parisien. Vous avez ce je ne sais quoi, ce…780 şi după ce-i făcu acest compliment, iarăşi tăcu şi iarăşi începu să se uite la Pierre.

— J'ai été a Paris j'y ai passé des années.781 spuse Pierre.

— Oh, ça se voit bien. Paris! Un homme qui ne connaât pas Paris est un sauvage. Un Parisien, ça se sent a deux lieues… Paris c'est Talma, la Duchesnois, Potier, la Sorbonne, les boulevards, şi, înţelegând că încheierea era mai slabă decât introducerea, se grăbi să adauge: il n'y a qu'un Paris au monde. Vous avez été a Paris et vous etes resté Russe. Eh bien, je ne vous en estime pas moins.782

Sub influenţa vinului băut şi după zilele petrecute în izolare, doar cu gândurile lui triste, Pierre, fără să vrea, încerca o deosebită plăcere să stea de vorbă cu acest om voios şi blajin.

— Pour en revenir a vos dames, on les dit bien belles. Quelle fichue idée d'aller s'enterrer dans les steppes, quand l'armée française est a Moscou. Quelle chance elles ont manquée, celles-la! Vos moujiks, c'est autre chose, mais vous autres gens civilisés vous devriez nous connaâtre mieux que ça. Nous avons pris Vienne, Berlin, Madrid, Naples, Rome, Varsovie, toutes les capitales du monde… On nous craint, mais on nous aime. Nous sommes bons a connaâtre. Et puis l'Empereur783, începu el, dar Pierre îl întrerupse:

— L'Empereur.

— Repetă Pierre, şi chipul lui luă dintr-o dată o înfăţişare tulbure şi încurcată.

— Est-ce que l'Empereur…784

— L'Empereur? C'est la générosité, la clémence, la justice, l'ordre, le génie, voila l'Empereur! C'est moi, Ramball, qui vous le dis. Tel que vous me voyez, j'étais son ennemi, il y a encore huit ans. Mon pere a été comte émigré… Mais il m'a vaincu, cet homme. Il m'a empoigné. Je n'ai pas pu résister au spectacle de grandeur et de gloire dont il couvrait la France. Quand j'ai compris ce qu'il voulait, quand j'ai vu qu'il nous faisait une litiere de lauriers, voyez-vous, je me suis dit: voila un souverain, et je me suis donné a lui. Eh voila! Oh, oui, mon cher, c'est le plus grand homme des siecles passés et a venir.785

— Est-il a Moscou? 786 întrebă şovăind Pierre, cu o figură de răufăcător.

Francezul privi chipul de răufăcător al lui Pierre şi zâmbi ironic.

— Non, il fera son entrée demain787, spuse el şi îşi continuă povestirea.

Convorbirea lor fu întreruptă de strigătele mai multor glasuri, care se auziră dinspre poartă, şi de intrarea lui Morel, care veni să raporteze căpitanului că nişte husari würtemberghezi voiau să-şi lase caii tot în curtea unde se aflau caii lui. Neînţelegerea venea mai mult din faptul că husarii nu pricepeau nimic din ce li se spunea.

Căpitanul ordonă să fie chemat subofiţerul cel mai mare în grad şi îl întrebă, cu glas sever, din ce regiment făcea parte, cine le era comandant şi cu ce drept îşi permite să ocupe o locuinţă care e gata ocupată. La primele două întrebări, neamţul, care înţelegea prost franţuzeşte, dădu numele regimentului din care făcea parte şi al comandantului său; dar, la întrebarea din urmă, neînţelegând-o şi împănându-şi cu frânturi de fraze franţuzeşti vorbirea lui nemţească, răspunse că el e însărcinat cu încazarmarea regimentului şi că i s-a dat ordin să ocupe toate casele la rând. Pierre, care ştia nemţeşte, îi traduse căpitanului ce spunea neamţul şi transmise în limba germană husarului würtemberghez răspunsul căpitanului. Înţelegând ce i se spunea, neamţul cedă şi îşi scoase oamenii din curte. Căpitanul ieşi în cerdacul casei şi dădu cu glas puternic câteva ordine.

Când se întoarse îndărăt în cameră, Pierre şedea tot în locul unde stătuse şi mai înainte şi îşi ţinea capul între mâini. Chipul lui exprima suferinţă. Într-adevăr, în clipa aceea suferea. Abia după ce ieşise căpitanul şi Pierre rămăsese singur, se dezmetici brusc şi îşi dete el seama de situaţia în care se găsea. Nu faptul că Moscova fusese ocupată şi nici faptul că învingătorii aceştia norocoşi erau stăpâni în ea şi-l luaseră sub ocrotirea lor, oricât de greu ar fi resimţit Pierre această stare de lucruri, nu asta îl chinuia în clipa aceea. Îl chinuia conştiinţa slăbiciunii lui. Câteva pahare de vin băute şi conversaţia cu acest om blajin nimiciseră dispoziţia aceea încordată şi întunecată a spiritului, în care trăise de câteva zile şi care-i era neapărat trebuincioasă pentru aducerea la îndeplinire a planului său. Avea şi pistolul, şi pumnalul, şi caftanul. Napoleon sosea a doua zi. Pierre credea ca şi înainte că e o faptă necesară şi de seamă să ucizi răufăcătorul, dar simţea că acum n-o va mai putea face. De ce? Nu ştia, dar parcă presimţea că nu-şi va putea duce la îndeplinire planul. Se războia cu slăbiciunea pe care şi-o recunoştea, dar simţea vag că nu-i era dat s-o învingă, că firul întunecat al gândurilor lui de răzbunare, omorul şi jertfa de sine se împrăştiaseră ca pulberea în vânt, dinaintea primului venit.

Căpitanul, şchiopătând uşor şi fluierând ceva, intră în cameră.

Flecăreala francezului, care până mai adineauri, îl amuzase pe Pierre, acum i se părea, dimpotrivă, dezgustătoare. Şi melodia fluierată, şi mersul, şi gesturile şi răsucirea mustăţilor, toate i se păreau acum lui Pierre jignitoare.

„Plec chiar acum, nu-i mai spun o vorbă”, îşi zise Pierre. Îşi spunea aşa şi totuşi nu se clintea din loc, tot pe loc rămânea. Un simţământ ciudat de slăbiciune îl pironea locului… Voia, dar nu putea să se ridice şi să plece.

Căpitanul, dimpotrivă, părea foarte voios. Se plimbă de două ori în sus şi în jos, prin cameră. Ochii îi străluceau şi mustăţile îi tremurau uşor, ca şi cum şi-ar fi zâmbit singur, la un gând care-i făcea plăcere.

— Charmant, spuse el deodată, le colonel de ces Würtembergeois! C'est un Allemand, mais brave garçon, s'il en fut. Mais Allemand.788

Se aşeză în faţa lui Pierre.

— A propos, vous savez donc l'allemand, vous? 789

Pierre îl privea tăcut.

— Comment dites-vous asile en allemand? 790

— Asile? Repetă Pierre. Asile, en allemand? 791 Unterkunft.

— Comment dites-vous? 792 întrebă repede şi neîncrezător căpitanul.

— Unterkunft, repetă Pierre.

— Onterkoff, spuse căpitanul şi se uită câteva clipe la Pierre. Îi râdeau ochii. Les Allemands sont de fieres betes. N'est-ce pas, monsieur Pierre? 793 conchise el.

— Eh bien, encore une bouteille de ce Bordeaux moscovite, n'est-ce pas? Morel va nous chauffer encore une petite bouteille. Morel! 794 strigă înveselit căpitanul.

Morel veni cu lumânările şi cu sticla de vin. La flacăra lumânărilor, căpitanul se uită la Pierre şi îl izbi, pesemne, chipul descompus al interlocutorului său. Cu o sinceră expresie de tristeţe şi de compătimire pe faţă, se apropie de Pierre şi se aplecă deasupra lui.

— Eh bien, nous sommes tristes, spuse el, atingându-i mâna. Vous aurai-je fait de la peine? Non, vrai, avez-vous quelque chose contre moi? Îl tot întreba el. Peut-etre par rapport a le situation? 795

Pierre nu răspunse nimic, dar se uită cu duioşie în ochii francezului. Expresia aceasta de compătimire îi făcea plăcere.

— Parole d'honneur, sans parler de ce que je vous dois, j'ai de l'amitié pour vous. Puis-je faire quelque chose pour vous? Disposez de moi. C'est a la vie et a la mort. C'est la main sur le coeur que je vous le dis, 796 spuse el, bătându-se în piept…

— Merçi, zise Pierre.

Căpitanul se uită insistent la Pierre, întocmai cum se uitase atunci când aflase cum se spune azil pe nemţeşte, şi faţa i se lumină deodată.

— Ah! Dans ce cas je bois a notre amitié! 797 strigă el vesel şi umplu cu vin două pahare. Pierre îşi luă paharul plin şi îl bău. Ramball îl bău pe al său, îi mai atinse o dată mâna lui Pierre şi se aşeză, într-o poză melancolică şi gânditoare, cu coatele pe masă.

— Oui, mon cher ami, voila les caprices de la fortune, începu el. Qui m'aurait dit que je serai soldat et capitaine de dragons au service de Bonaparte, comme nous l'appelions jadis. Et cependant me voila a Moscou avec lui. Il faut vous dire, mon cher, continuă el cu vocea tristă şi măsurată a omului care se pregăteşte să spună o poveste lungă, que notre nom est l'un des plus anciens de la France.798

Şi, cu francheţea naivă a francezului, căpitanul povesti istoria strămoşilor săi, vorbi de copilăria, adolescenţa şi maturitatea lui, de toate legăturile sale de rudenie, de situaţia lui materială. „Ma pauvre mere”799 juca, bineînţeles, un rol de seamă în toată povestirea.

— Mais tout ça ce n'est que la mise en scene de la vie, le fond c'est l'amour. L'amour! N'est-ce pas, monsieur Pierre? Zise el, însufleţindu-se. Encore un verre! 800

Pierre îşi bău iarăşi până la fund paharul şi îşi turnă un al treilea.

— Oh! Les femmes, les femmes! 801 şi căpitanul, uitându-se la Pierre cu ochi languroşi, începu să vorbească despre iubire şi despre aventurile sale amoroase.

Avusese foarte multe, ceea ce puteai crede uşor, judecând după chipul mulţumit de sine şi frumos al ofiţerului şi după entuziasmul care-l însufleţea când vorbea despre femei. Cu toate că din orice istorie amoroasă de-a lui Ramball nu lipsea acel libertinaj, în care văd francezii farmecul exclusiv şi întreaga poezie a iubirii, căpitanul îşi istorisea aventurile atât de sincer convins că numai el gustase şi cunoscuse toate desfătările iubirii şi atât de atrăgător zugrăvea femeile, încât Pierre îl asculta cu interes.

Era vădit că l'amour, după care se da în vânt francezul, nu era nici iubirea comună de calitate inferioară, pe care Pierre o simţise cândva pentru soţia sa, nici iubirea aceea romantică pe care o încerca el pentru Nataşa, mai exagerând-o (Ramball dispreţuia deopotrivă amândouă aceste feluri de a iubi – unul era l'amour des charretiers, celălalt l'amour des nigauds802); l'amour căruia i se închina acest francez consta mai ales în raporturi nefireşti cu femeile şi în combinaţii monstruoase, care, după părerea lui, dădeau sentimentului tot farmecul.

Astfel căpitanul povesti emoţionanta istorie a dragostei sale cu o fermecătoare marchiză de treizeci şi cinci de ani şi, totodată cu o minunată codană de şaptesprezece, un copil nevinovat, fiică a fermecătoarei marchize. Conflictul dintre mamă şi fată, care se întreceau una pe alta în mărinimie, luase sfârşit prin aceea că mama, jertfindu-se, îi oferise amantului fata de soţie, ceea ce-l mai emoţiona şi acum pe căpitan, deşi azi totul era doar o îndepărtată amintire. Pe urmă povesti un episod în care soţul jucase rolul de ibovnic, iar el (amantul) rolul de soţ, şi alte câteva episoade comice dintre propriile lui souvenir d'Allemagne, unde asile înseamnă Unterkunft, unde les maris mangent de la choucroute şi unde les jeunes filles sont trop blondes803.

În sfârşit, ultimul episod din Polonia, încă proaspăt în amintirea căpitanului, pe care-l istorisi cu gesturi repezi şi aprins la faţă, consta în faptul că el salvase viaţa unui polonez (îndeobşte în povestirile căpitanului dădeai tot timpul de episodul salvării unei vieţi omeneşti), iar polonezul acesta i-o încredinţase lui pe încântătoarea sa soţie (Parisienne de coeur804), pentru timpul cât avea să slujească el în armata franceză unde se înrolase. Căpitanul era fericit; încântătoarea poloneză voia să fugă cu el; dar, dintr-un imbold de mărinimie, căpitanul îi restitui soţului nevasta, spunându-i cu prilejul acesta: „Je vous ai sauvé la vie et je sauve votre honneur!”805 După ce repetă vorbele acestea, căpitanul se frecă la ochi şi se scutură, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge slăbiciunea care-l cuprinsese la această mişcătoare amintire.

Ascultând povestirile căpitanului, Pierre urmărea, aşa cum se întâmplă adesea noaptea târziu şi sub influenţa vinului, tot ce spunea, înţelegea tot, dar urmărea totodată şi un întreg şir de amintiri personale, care-i năpădiseră dintr-o dată, fără să ştie de ce, imaginaţia. Ascultând aceste poveşti de dragoste, el îşi aminti deodată propria lui dragoste pentru Nataşa şi, depăşindu-şi în gând imaginile iubirii sale, începu să le compare în minte cu istorisirile lui Ramball. Urmărind povestirea lui despre conflictul dintre datorie şi iubire, Pierre văzu în faţa ochilor până în cele mai mici amănunte ultima lui întâlnire cu obiectul dragostei sale, lângă turnul Suhariova. Atunci întâlnirea aceasta nu-l impresionase deloc; nu-şi mai amintise nici măcar o dată de ea. Acum însă i se părea că întâlnirea aceasta avea în ea ceva de tâlc şi poetic.

„Piotr Kirilâci, vino încoace, te-am recunoscut”, auzea el acum cuvintele Nataşei, îi vedea aievea ochii, zâmbetul, boneta de voiaj, şuviţa de păr căzută… şi îi apărea, în toate acestea, ceva duios şi emoţionant.

Sfârşindu-şi de istorisit povestea cu încântătoarea poloneză, căpitanul îi puse lui Pierre întrebarea dacă a încercat vreodată asemenea sentimente de jertfire de sine din dragoste şi de gelozie pentru soţul legitim.

Provocat de această întrebare, Pierre îşi înălţă capul, simţi nevoia să-şi spună gândurile care-l preocupau şi începu să explice că el înţelegea întrucâtva altfel iubirea pentru o femeie. Spuse că toată viaţa lui n-a iubit şi nu iubeşte decât o singură femeie şi că această femeie nu-i poate aparţine niciodată.

— Tiens! 806 făcu căpitanul.

Pe urmă, Pierre îi arătă că el a iubit această femeie încă de pe când era doar o copilă, dar că n-a îndrăznit să se gândească serios la dânsa, pentru că era prea tânără, iar el fiu nelegitim, lipsit de nume. Mai târziu însă, când i-a fost dat să capete nume şi avere, n-a îndrăznit să se gândească la ea, pentru că prea o iubea mult, prea o punea mai presus de lumea întreagă şi de aceea, cu atât mai mult, mai presus de el însuşi. Ajuns la acest punct al povestirii, Pierre îi puse căpitanului întrebarea dacă înţelegea lucrul acesta.

Căpitanul făcu un gest care vroia să spună că, şi dacă nu înţelegea, îl ruga totuşi să continue.

— L'amour platonique, les nuages…807 mormăi el.

Poate vinul băut, ori nevoia de a fi sincer, ori gândul că omul acesta nu cunoaşte şi nici n-are cum identifica nici un personaj din povestirea sa, ori toate laolaltă, îi dezlegară lui Pierre limba. Şi el îşi istorisi, cu gura încleştată şi cu ochi învăluiţi, aţintiţi undeva departe, toată povestea: şi căsătoria, şi povestea dragostei Nataşei pentru cel mai bun prieten al lui, şi trădarea ei, şi toate naivele lui relaţii cu dânsa. Provocat de întrebările lui Ramball, îi povesti şi ceea ce-i ascunsese la început: situaţia lui în societate şi îşi destăinui chiar şi numele.

Mai mult decât toate îl impresiona pe francez în povestirea lui Pierre faptul că acesta era foarte bogat, că avea două palate în Moscova şi că părăsise totul şi nu plecase din Moscova, ci rămăsese în oraş, ascunzându-şi numele şi starea.

Noaptea târziu, ieşiră împreună pe stradă. Era o noapte caldă şi luminoasă. În stânga casei, cerul era luminat de văpaia celui dintâi dintre incendiile ce începeau în Moscova, la Petrovka. Spre dreapta se ridica secera lunii noi, iar, în partea opusă lunii, atârna pe cer cometa aceea luminoasă, care se lega în sufletul lui Pierre de iubirea lui. În poartă stăteau Gherasim, bucătăreasa şi doi francezi. Se auzea râsul lor şi discuţia dintre ei dusă într-o limbă pe care celălalt n-o înţelegea. Priveau la văpaia incendiului ce se iscase în oraş.

N-avea nimic înfricoşător acest mărunt şi depărtat incendiu în imensitatea oraşului.

Privind înaltul înstelat al cerului, luna, cometa şi văpaia incendiului, Pierre se simţea înduioşat şi fericit. „Uite ce frumos e, ce-mi mai trebuie?” îşi zicea el. Dar brusc, aducându-şi aminte de planul său, începu să simtă că i se învârte capul şi i se făcu rău, aşa că se sprijini de gard ca să nu cadă.

Fără să-şi mai ia rămas bun de la noul său prieten, Pierre plecă cu paşi şovăitori de la poartă şi, întorcându-se în odaia lui, se întinse pe canapea unde adormi pe dată.

XXX.

LA VÂLVĂTAIA CELUI DINTÂI incendiu, izbucnit la 2 septembrie, priveau, de pe drumuri deosebite şi cu sentimente deosebite, locuitorii care se refugiau pe jos sau în echipaj şi armatele în retragere.

Convoiul Rostovilor făcea în noaptea aceea popas în Mâtişci, la douăzeci de verste de Moscova. Porniseră de acasă atât de târziu în ziua de 1 septembrie, drumul fusese atât de înţesat de căruţe şi de trupe, uitaseră acasă atâtea lucruri după care trebuiseră să trimită oameni înapoi, încât se hotărâră să înnopteze în ziua aceea la numai cinci verste de Moscova. A doua zi dimineaţa, se treziră târziu şi iarăşi mai avură câteva opriri, astfel încât de-abia ajunseră până la Bolşie Mâtişci. Pe la zece seara, Rostovii şi răniţii care se retrăgeau cu ei se răspândiră toţi prin curţile şi izbele satului acestuia întins. Slugile şi vizitiii Rostovilor, împreună cu ordonanţele răniţilor, după ce-şi isprăviră serviciul pe lângă stăpânii lor, cinară şi ei, apoi dădură nutreţ cailor şi ieşiră pe prispă.

În izba vecină zăcea rănit un aghiotant de-al lui Raevski, cu încheietura mâinii zdrobită, şi durerile îngrozitoare pe care le avea îl făceau să se vaiete jalnic, fără încetare; gemetele lui răsunau înfricoşător în întunericul nopţii de toamnă. În prima noapte, aghiotantul acesta poposise la aceeaşi casă unde trăseseră şi Rostovii. Contesa spunea că nu putuse închide ochii de gemetele lui şi de aceea, aici la Mâtişci, se mutase într-o izbă proastă numai ca să fie mai departe de acest rănit.

Unul dintre oameni observă, în întunericul nopţii, pe deasupra poditului înalt al unei trăsuri din faţa casei, încă o vâlvătaie de incendiu, mai mică. O pălălaie se vedea încă de multă vreme şi toţi ştiau că într-acolo e Malâie Mâtişci, căruia-i dăduseră foc cazacii lui Mamonov.

— Ia, uitaţi-vă colo, fraţilor, încă un foc, spuse o ordonanţă.

Toţi îşi îndreptară privirile spre văpăile incendiului.

— Da, cică la Malâie Mâtişci au pus foc cazacii lui Mamonov!

— Ei! Dar nu, focul nu-i la Mâtişci, e mai încolo.

— Ia te uită, parcă ar fi chiar la Moscova.

Doi dintre oameni se dădură jos de pe ceardac, ocoliră cupeul şi se aşezară pe scară.

— E mai la stânga! Da' de unde, Mâtişci uite-l încotro-i şi focu-i cu totul în altă parte.

Li se mai alăturară şi alţii.

— Ia uite cum arde, spuse unul. Ăsta, domnilor, e la Moscova, arde ori pe Suşcevskaia, ori pe Rogojskaia.

Nimeni nu răspunse la această remarcă. Destul de multă vreme, toţi oamenii aceştia stătură şi se uitară lung, tăcuţi, la flăcările îndepărtate ale noului incendiu ce se întindea tot mai mult în zare.

Un bătrânel, valetul contelui (cum îi ziceau ceilalţi), Danilo Terentici, se apropie de grup şi se răsti la Mişka.

— Tu ce ai de văzut aici, zăpăcitule? Dacă cheamă contele şi nu-i nimeni să-l servească? Fugi şi strânge hainele!

— Păi, eu numai aşa, după apă, dădusem fuga, zise Mişka.

— Dumneata cum crezi, Danilo Terentici? Oare să fie la Moscova focul ăsta? Întrebă unul dintre lachei.

Danilo Terentici nu răspunse nimic şi mult timp după aceea tăcură iarăşi toţi. Vâlvătăile se întindeau şi creşteau în sus din ce în ce.

— Mila ta, Doamne! Vânt cum e şi secetă… spuse o voce.

— Ia uite cum s-a înteţit! Doamne! Şi stăncuţele se văd cum zboară! Doamne, ai milă de noi, păcătoşii!

— Îl sting ei, nu te teme!

— Cine să-l stingă? Răsună glasul lui Danilo Terentici, care tăcuse până atunci. Vorba lui era potolită şi tărăgănată. E chiar Moscova, fraţilor, spuse el, ea e, mămuca noastră mândră…

Glasul i se frânse şi-l înecă deodată, bătrâneşte, plânsul. Şi, ca şi cum doar atâta ar fi aşteptat toţi ca să înţeleagă tâlcul pe care-l avea pentru ei vâlvătaia iscată în noapte, odată cu sughiţurile de plâns ale bătrânului valet începură să se audă acum oftaturi şi cuvinte de rugăciune.