XXXI.

BĂTRÂNUL VALET, INTRÂND ÎN casă, raportă contelui că arde Moscova. Contele îşi puse halatul şi ieşi afară să vadă. Odată cu el ieşi şi Sonia, care nu se dezbrăcase încă şi madame Schoss. Nataşa şi contesa rămaseră singure în odaie. (Petea nu mai era cu ai săi: plecase înainte, cu regimentul, spre Troiţa.)

Contesa izbucni în plâns, auzind vestea incendiului Moscovei. Nataşa însă, palidă, cu ochii aţintiţi în gol, stătea pe laviţa de sub icoane (pe acelaşi loc unde se aşezase de la sosire) şi nu dădu nici o atenţie cuvintelor tatălui ei. Asculta vaietul neîntrerupt al adjutantului, care se auzea peste trei case.

— Vai, ce grozăvie! Exclamă, întorcându-se din curte, Sonia înfrigurată şi înspăimântată. Cred că are să ardă toată Moscova, groaznic incendiu! Nataşa, uită-te şi tu, se vede şi de aici, pe fereastră, îi spuse ea verişoarei sale, de bună seamă cu intenţia de a-i schimba prin ceva firul gândurilor.

Dar Nataşa se uită la ea, ca şi când n-ar fi înţeles ce i se spune, şi rămase iarăşi cu ochii aţintiţi înspre colţul cuptorului. În această stare de împietrire se afla de dimineaţă, din clipa când Sonia, spre uimirea şi supărarea contesei, găsise de cuviinţă, dintr-un motiv de neînţeles, să o înştiinţeze pe Nataşa că prinţul Andrei, rănit, se afla în convoiul ce era cu ei. Contesa se supărase pe Sonia aşa cum numai arareori se supăra ea. Sonia plânsese şi îşi ceruse iertare, şi acuma, ca şi cum ar fi vrut să-şi ispăşească vina, nu mai contenea cu atenţiile pentru verişoara sa.

— Uită-te, Nataşa, ce tare arde, zise Sonia.

— Ce arde? Întrebă Nataşa. Ah, da, Moscova.

Şi, parcă din dorinţa de a nu o jigni pe Sonia cu refuzul său şi a o îndepărta de ea, îşi lungi gâtul spre fereastră şi se uită, în aşa fel, încât era vădit că nu putea vedea nimic, apoi îşi reluă locul în poziţia în care stătuse până atunci.

— Dar n-ai văzut nimic!

— Ba da, am văzut, spuse Nataşa cu o voce care implora parcă linişte.

Şi contesa şi Sonia înţelegeau că Moscova, incendierea Moscovei, sau orice ar fi fost să fie, nu puteau avea, cu siguranţă, nici o însemnătate pentru Nataşa.

Contele se retrase iarăşi după peretele despărţitor făcut din scânduri şi se culcă. Contesa se apropie de Nataşa, îşi lipi dosul mâinii de tâmpla ei aşa cum făcea când se întâmpla să-i fie bolnavă fiica, apoi îi atinse cu buzele fruntea ca şi când ar fi vrut să vadă dacă are febră şi o sărută.

— Ţi-e frig? Tremuri toată! Ai face bine să te culci, îi spuse ea.

— Să mă culc? Da, bine, mă culc. Mă culc chiar acuma, zise Nataşa.

În clipa în care, în aceeaşi zi, dimineaţa, i se spusese că prinţul Andrei e grav rănit şi călătoreşte împreună cu ei, Nataşa doar întrebase: unde? Când? E în primejdie? Îi este permis să-l vadă? După ce i se răspunse însă că nu avea voie să-l vadă, că era rănit grav, dar că viaţa nu-i era în pericol, Nataşa, care se vedea că nu crede ce i se spunea, dându-şi seama că oricât i-ar trage ea de limbă îi vor răspunde tot unul şi acelaşi lucru, încetase de a mai vorbi şi de a pune vreo întrebare. Tot drumul stătuse ghemuită într-un colţ al cupeului, cu ochii ei mari pe care-i cunoştea atât de bine contesa şi de a căror expresie îi era atât de teamă; şi tot aşa stătea şi acuma pe laviţa pe care se aşezase. Plănuia ceva în mintea ei, hotărâse ceva, sau lua acum o hotărâre, de asta era sigură contesa, dar ce anume nu ştia, şi faptul acesta o înspăimânta şi o chinuia.

— Nataşa, dezbracă-te dragă, culcă-te în aşternutul meu. (Numai contesei i se aşternuse să doarmă în pat; madame Schoss şi amândouă domnişoarele trebuiau să doarmă jos, pe nişte fân.)

— Nu, mamă, eu mă culc aici, pe jos, spuse răstit Nataşa, apoi se apropie de fereastră şi o deschise.

Vaietele aghiotantului năvăliră pe fereastra deschisă şi mai puternice. Ea scoase capul în aerul umed al nopţii şi contesa văzu cum îi zvâcnea de plâns gâtul subţire, lovindu-se de tocul ferestrei. Nataşa ştia că nu prinţul Andrei gemea. Ştia că prinţul Andrei zăcea sub acelaşi acoperiş cu ei, în odaia de dincolo de tindă; dar geamătul acesta îngrozitor ce nu se mai ostoia o făcea să plângă cu hohote. Contesa schimbă priviri cu Sonia.

— Culcă-te, sufleţelule, culcă-te, draga mamei, spuse contesa, atingând uşor cu mâna umărul Nataşei. Hai, culcă-te.

— Ah, da… Numaidecât mă culc, numaidecât, zise Nataşa, dezbrăcându-se cu grabă şi rupându-şi şireturile fustei. După ce-şi scoase rochia şi îşi puse camizolul de noapte, se aşeză cu picioarele strânse sub ea în aşternutul întins pe podele şi, trecându-şi peste umăr, în faţă, cosiţa nu tocmai lungă şi foarte moale, începu să şi-o împletească. Degetele ei fine, lungi şi îndemânatice despărţeau, alegeau şi împleteau repede şi cu uşurinţă şuviţele. Capul i se înclina când într-o parte, când într-alta, cu gestul ei obişnuit, dar ochii măriţi ca de febră priveau ţintă în gol. Când sfârşi cu toaleta de noapte, Nataşa se lăsă încet pe cearceaful întins pe fân, la marginea dinspre uşă.

— Culcă-te la mijloc, Nataşa, spuse Sonia.

— Eu vreau aici, răspunse Nataşa. Dar culcaţi-vă odată! Adăugă ea cu necaz şi îşi înfundă faţa în pernă.

Contesa, madame Schoss şi Sonia se dezbrăcară în grabă şi se culcară. Doar candela mai rămăsese aprinsă în odaie. Afară însă, incendiul din Malâie Mâtişci lumina de la două verste curtea; răsunau strigătele noptatice ale gloatei din cârciuma de la răspântia uliţei, pe care o spărseseră cazacii lui Mamonov, şi se auzea într-una geamătul neostoit al aghiotantului rănit.

Îndelung ascultă Nataşa fără să se mişte zgomotele din casă şi pe cele de afară. Auzi mai întâi rugăciunea mamei sale, suspinele ei şi trosnetele patului sub ea, sforăitul bine cunoscut, cu şuierături, al doamnei Schoss şi răsuflarea liniştită a Soniei. Pe urmă contesa o chemă. Nataşa nu-i răspunse.

— Mi se pare că a adormit, mamă, îi răspunse încet Sonia.

Contesa, după o clipă de tăcere, mai cheamă o dată, dar nimeni nu-i răspunse.

Peste puţină vreme, Nataşa auzi respiraţia regulată a mamei. Nu făcu nici o mişcare, deşi piciorul mic şi desculţ, scăpat de sub plapomă, îi îngheţa pe podeaua goală.

Sărbătorind parcă o izbândă asupra tuturor, un greiere ţârâi într-o crăpătură. Cântă undeva, departe, un cocoş, îngânat de altul de pe aproape. La cârciumă se domoliseră strigătele şi de afară nu se mai auzea acum decât geamătul aghiotantului rănit.

Nataşa se ridică din aşternut.

— Sonia, dormi? Mamă! Şopti ea.

Nu-i răspunse nimeni. Nataşa se sculă binişor şi cu multă grijă îşi făcu cruce şi păşi desculţă, cu picioarele ei subţiri şi delicate, pe podeaua murdară şi rece. Duşumelele scârţâiră. Ea, cu paşi iuţi şi uşori, dete fuga ca o pisicuţă la uşă şi apucă mânerul rece al clanţei.

I se părea că ceva greu, lovind cadenţat, izbea în toţi pereţii odăii; nu erau decât bătăile inimii ei, care zvâcnea să se spargă, de spaimă, de groază şi de dragoste.

Deschise uşa, păşi pragul şi puse piciorul pe lutul umed şi rece al tindei. Frigul ce i se strecura în oase o învioră. Atinse cu talpa desculţă un om care dormea în tindă, păşi peste el şi deschise uşa odăii unde zăcea prinţul Andrei. În odaie era întuneric. În colţul din fund, lângă patul pe care era ceva întins, ardea pe laviţă o lumânare de seu cu flacăra pâlpâind între ţurţurii groşi ce se scurseseră din ea.

Încă de dimineaţă, de când aflase de prezenţa şi de rănirea prinţului Andrei, Nataşa hotărâse că trebuia să-l vadă. Nu ştia pentru ce trebuia să-l vadă, dar ştia că revederea va fi chinuitoare şi cu atât mai mult se convingea că lucrul acesta era neapărat necesar.

Toată ziua trăise doar cu nădejdea că în timpul nopţii îl va vedea. Acum însă, când sosise clipa, o cuprinse groaza de ceea ce avea să vadă. Cât era de desfigurat? Ce mai rămăsese din el? Să fi fost oare la fel de îngrozitor ca şi geamătul neostoit al aghiotantului? Da, la fel era. În închipuirea ei, el era întruchiparea acestui geamăt cumplit. Când dădu cu ochii de o grămadă informă într-un colţ şi îi luă drept umeri picioarele ridicate sub plapumă, ea îşi reprezenta un corp monstruos şi se opri pradă groazei. Doar o forţă de neînvins o împingea înainte. Făcu cu grijă un pas, apoi altul, şi se pomeni în mijlocul unei odăi nu prea mari, ticsită de oameni. Pe laviţă, sub icoane, mai era lungit cineva (era Timohin, iar pe duşumea zăceau alţi doi (doctorul şi valetul).

Valetul se ridică şi şopti ceva. Timohin, pe care-l durea piciorul rănit, nu dormea şi se uita cu ochi mari la strania apariţie a acestei fete în cămaşă albă, camizol şi bonetă de noapte. Speriate şi somnoroase, cuvintele valetului: „Ce vreţi, de ce-aţi venit?”, nu făcură decât s-o îndemne pe Nataşa să se apropie mai iute de ceea ce zăcea în colţ. Oricât de înfricoşător era acest trup, care nu semăna deloc a om, ea trebuia să-l vadă. Trecu pe lângă valet; ţurţurii de seu ai lumânării se desprinseră şi ea îl văzu clar pe prinţul Andrei care zăcea pe spate cu mâinile întinse peste plapomă şi era aşa cum îl vedea ea mereu.

Era întocmai ca altădată: dar culoarea aprinsă a feţei, ochii strălucitori aţintiţi, ca în extaz, asupra ei, şi mai ales gâtul copilăresc, delicat, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămăşii, îi dădea un aer deosebit, nevinovat, de copil, aer pe care ea nu-l văzuse încă niciodată la prinţul Andrei. Se apropie de dânsul şi, cu o mişcare iute, sprintenă şi tinerească, se aşeză în genunchi lângă el.

El surâse şi îi întinse mâna.