XXXII.

ŞAPTE ZILE TRECUSERĂ PENTRU prinţul Andrei de când se trezise la postul de prim-ajutor de pe câmpul de luptă de la Borodino. Aproape tot timpul acesta zăcuse fără cunoştinţă. Starea febrilă şi inflamaţia intestinelor, care fuseseră vătămate, trebuiau să-i aducă, după părerea medicului care însoţea răniţii, sfârşitul. Dar în a şaptea zi el mâncă cu poftă o felie de pâine cu ceai şi doctorul observă că febra îi scăzuse. Spre dimineaţă îşi recăpătă cunoştinţa. Prima seară, după plecarea din Moscova, fusese destul de cald şi prinţul Andrei fusese lăsat să-şi petreacă noaptea în trăsură; la Mâtişci însă, rănitul ceru singur să fie dus în casă şi să i se dea ceai. Durerile pricinuite de transportarea lui în izbă îl făcură să geamă tare şi să-şi piardă iarăşi cunoştinţa. După ce-l întinseră pe patul de campanie, rămase multă vreme nemişcat, cu ochii închişi. Pe urmă îi deschise şi şopti încet: „Îmi daţi ceaiul?” Această memorie pentru amănuntele neînsemnate ale vieţii îl izbi pe doctor. El îi luă pulsul şi, spre mirarea şi nemulţumirea sa, constată că mergea spre normal. Observă cu nemulţumire lucrul acesta pentru că, din experienţa pe care o avea, doctorul era sigur că prinţul Andrei n-avea să scape cu viaţă şi că, dacă nu murea acum, trebuia să moară ceva mai târziu, numai că în chinuri mai mari. Cu prinţul Andrei fusese dus împreună în convoi şi un maior din regimentul său, Timohin cel cu năsucul roşu, ce fusese rănit la un picior în aceeaşi bătălie de la Borodino şi care i se alăturase încă de la Moscova. Cu ei mergeau: un doctor, valetul prinţului, vizitiul său şi două ordonanţe.

I se dădu prinţului Andrei ceaiul. El îl bău cu lăcomie, căutând tot timpul cu priviri febrile spre uşă, ca şi cum s-ar fi străduit să înţeleagă sau să-şi amintească ceva.

— Nu mai vreau. Timohin e aici? Întrebă el.

Timohin se târî pe laviţă până aproape de el.

— Sunt aici, luminăţie.

— Cum merge rana?

— A mea? Nici o grijă. A dumneavoastră?

Prinţul Andrei rămase iarăşi pe gânduri, ca şi când ar fi vrut să-şi amintească de ceva.

— Nu se poate găsi o carte? Spuse eL

— Ce carte?

— Evanghelia! Eu n-o am.

Doctorul făgădui să i-o găsească şi începu să-l întrebe cum se simte. Prinţul Andrei răspunse fără chef, dar cu luciditate, la toate întrebările doctorului, apoi spuse că e nevoie de încă o pernuţă sub el, fiindcă stă prost şi are dureri mari. Doctorul şi valetul dădură la o parte mantaua cu care era învelit şi, strâmbându-se din pricina mirosului greu, de carne putrezită, ce se răspândea din rană, începură să se uite la locul acesta înfiorător. Doctorul păru să fi rămas foarte nemulţumit, schimbă ceva şi îl întoarse pe rănit în aşa fel încât acesta gemu iar, şi de durere îşi pierdu din nou cunoştinţa cât dură pansamentul şi începu să delireze. Cerea întruna să i se aducă mai repede cartea şi să-i fie pusă acolo, dedesubt.

— Ce vă costă pe voi asta? Spunea el. Eu n-o am; aduceţi-mi-o, vă rog, puneţi-mi-o dedesubt numai o clipă, cerea el cu glas tânguitor.

Doctorul ieşi în tindă să se spele pe mâini.

— Ah, nemernicii, îi spunea el valetului care-i turna apă de spălat. O singură clipă l-am scăpat doar din ochi. Are dureri atât de mari, încât mă minunez cum de le poate îndura.

— Vai de mine, noi i-am pus-o, parcă, doamne Isuse-Christoase, spuse valetul.

Prinţul Andrei înţelegea azi pentru prima oară unde era şi ce se petrecuse cu el şi îşi aminti că era rănit şi că, în clipa când trăsura se oprise la Mâtişci, el ceruse să fie dus în casă. Pierzându-şi de durere din nou cunoştinţa, el se trezi pentru a doua oară în casă, bând ceai, şi din nou, recapitulând aici în mintea lui tot ce se petrecuse, îşi aminti mai limpede ca orice clipa când, în încăperea postului de prim-ajutor, la vederea chinurilor celui pe care-l ura, îl năpădiseră gânduri noi şi promiţătoare de fericire. Şi gândurile acestea, deşi vagi şi nelămurite, puseseră acum din nou stăpânire pe sufletul său. Îşi aminti că încercase o nouă fericire şi că fericirea aceasta avea ceva comun cu Evanghelia. De aceea ceru Evanghelia. Dar poziţia greşită în care-l aşezaseră la început neconvenind rănii sale, faptul că îl răsuciseră din nou îl făcuseră să-şi piardă încă odată cunoştinţa; îşi veni în fire pentru a treia oară abia mai târziu, în liniştea desăvârşită a nopţii. Toţi în jurul său dormeau. Un greier ţârâia dincolo de tindă, cineva pe uliţă striga şi cânta, gândacii foşneau pe masă, pe icoane şi pe pereţi, iar o muscă grasă se tot ciocnea de câte ceva prin jurul capului său şi prin preajma lumânării care abia mai ardea din pricina ţurţurilor de seu strânşi împrejurul mucului.

Starea lui sufletească nu era normală. Omul sănătos de obicei gândeşte, simte şi îşi aminteşte în acelaşi timp de nenumărate lucruri, dar are putinţa şi forţa să-şi aleagă un şir de idei sau de fenomene şi să-şi oprească atenţia asupra lor. Omul sănătos poate să se smulgă din cea mai adâncă meditaţie, pentru a spune un cuvânt celui ce a intrat la el, şi poate să-şi reia apoi şirul gândurilor. În privinţa aceasta însă, sufletul prinţului Andrei era într-o stare anormală. Toate forţele sufletului său erau mai active, mai limpezi ca oricând, dar lucrau independent de voinţa lui. Cele mai felurite gânduri şi reprezentări îl stăpâneau în acelaşi timp. În răstimpuri, mintea începea să-i lucreze brusc, cu o putere, o limpezime şi o adâncime cum niciodată când era sănătos nu-i mai funcţionase; dar, deodată, în mijlocul activităţii, se întrerupea; o reprezentare oarecare, neaşteptată, îi schimba cursul şi nu mai avea puterea să revină la gândul de la început.

„Da, mi s-a revelat o nouă fericire, pe care nu-i e dat omului să mi-o răpească, îşi zicea el, zăcând în liniştea şi semiîntunericul izbei şi uitându-se ţintă înainte cu ochi măriţi de febră. O fericire care se află în afara forţelor Materiei, în afara influenţelor exterioare ale materiei asupra omului, o fericire care e numai a sufletului, fericirea iubirii. O poate înţelege orice om, dar s-o conceapă şi s-o descrie poate numai unul Dumnezeu. Dar cum a dat Dumnezeu această poruncă? De ce fiul?”… Şi deodată, şirul acestor idei se rupse şi prinţul Andrei auzi (fără să ştie dacă aiurează sau o aude în realitate) o voce lină, şoptită, care-i repeta fără încetare, în tact: „Î-piti-piti-piti”, şi apoi „Î-ti-ti” şi iarăşi: „I-piti-piti-piti” şi iar „I-ti-ti”. Totodată, în sunetul acestei muzici şoptite, prinţul Andrei simţea că deasupra feţei sale, chiar de la mijloc, se înalţă un fel de straniu edificiu aerian din ace subţiri sau din aşchii. Simţea (deşi îi era greu) că de el însuşi depindea să ţină cu atenţie echilibrul, pentru ca edificiul acesta, care se tot înălţa, să nu se năruie; edificiul se năruia totuşi şi iarăşi se înălţa lin, în sunetele ritmice ale muzicii şoptite. „Creşte! Creşte! Se întinde şi tot creşte”, îşi spunea prinţul Andrei. Odată cu această senzaţie a creşterii edificiului mişcător de ace, cu auzul muzicii şoptite, vedea în răstimpuri şi cearcănul roşiatic al feştilei şi auzea foşnetul gândacilor şi bâzâitul muştei care i se izbea de pernă şi de faţă. Şi, de fiecare dată când musca se atingea de obrazul lui, îi dădea o senzaţie de usturime; dar, odată cu senzaţia aceasta, îl mira faptul că, izbindu-se chiar de locul unde i se înălţa pe chip edificiul, musca nu-l dărâma. În afară de aceasta mai era ceva important. Era albul acela de la uşă, era statuia albă de sfinx, care de asemenea îl apăsa.

„Poate că nu-i decât cămaşa mea pe masă, îşi zicea prinţul Andrei, iar acestea sunt picioarele mele şi asta-i uşa; dar ce se tot întinde şi se depărtează şi piti-piti-piti – şi ti-ti şi piti-piti-piti… Ajunge, încetează, te rog, lasă-mă”, se rugă din suflet prinţul Andrei de cineva. Şi deodată gândul şi sentimentul acela de la început îl invadă din nou, cu neobişnuită limpezime şi forţă.

„Da, iubirea (se gândi el iarăşi cu o luciditate perfectă), dar nu iubirea care te face să iubeşti pentru ceva, într-un scop oarecare sau pentru un motiv oarecare, ci iubirea pe care am simţit-o prima oară atunci când, murind, mi-am văzut vrăjmaşul şi totuşi l-am iubit. Am încercat atunci simţământul acela al iubirii care este însăşi esenţa sufletului şi care renunţă la obiect. Încerc şi acum fericirea dragostei. Să-ţi iubeşti aproapele, să-ţi iubeşti vrăjmaşii; să iubeşti totul, să-l iubeşti pe Dumnezeu în toate manifestările lui. Pe un om care ţi-e drag îl poţi iubi omeneşte, dar numai pe un vrăjmaş îl poţi iubi cu dragoste dumnezeiască. Şi de aceea m-a năpădit atâta fericire când am simţit că-l iubesc pe omul acela. Ce-o fi făcând? Mai trăieşte oare? Iubind omeneşte, iubirea se poate preschimba în ură, dar dragostea dumnezeiască nu se poate schimba. Nimic, nici moartea chiar, n-o poate distruge. Ea este esenţa însăşi a sufletului. Şi câţi oameni n-am urât eu în viaţă. Şi dintre toţi oamenii, pe nimeni n-am iubit şi n-am urât atât cât am iubit-o şi am urât-o pe ea.” Şi deodată şi-o închipui aievea pe Nataşa; dar nu aşa cum şi-o închipuia înainte, numai cu farmecul ei, care-l bucura; îşi închipui pentru prima oară sufletul ei. Şi îi înţelese sentimentele, suferinţa, ruşinea şi căinţa. Acum înţelese întâia dată toată cruzimea refuzului său, văzu toată cruzimea ruperii legăturii cu ea. „Dacă aş putea s-o mai văd o dată măcar! O singură dată, să mă uit în ochii ei şi să-i spun…”

Şi piti-piti-piti şi ti-ti, piti-piti, bum, se izbi musca… Şi atenţia i se strămută brusc în altă lume, amestec de realitate şi de vis, în care se întâmpla ceva deosebit. Totul creştea la fel în această lume, fără să se năruie, edificiul părea că se întinde, feştila continua să ardă cu cearcăn roşu împrejur şi aceeaşi cămaşă-sfinx străjuia uşa; dar pe lângă toate acestea, ceva scârţâi, în odaie răbufni o undă de aer proaspăt şi un alt sfinx alb, în picioare, se ivi în prag. Capul acestui sfinx avea obrajii palizi şi chiar ochii strălucitori ai Nataşei, la care se gândea acum.

„O, ce chinuitor e delirul acesta fără de capăt!” îşi spunea prinţul Andrei, căutând să izgonească din imaginaţia sa chipul acesta. Dar chipul rămânea dinaintea lui cu toată puterea realităţii şi, chiar mai mult, chipul se apropia de el. Prinţul Andrei dorea să se întoarcă la lumea dinainte, lumea gândurilor pure, dar nu mai putea; năluca îl trăgea pe tărâmurile ei. Vocea lină continua să-şi şoptească murmurul ei cadenţat; îl gâtuia ceva, ceva crescu şi chipul cel straniu era acum chiar în faţa lui. Prinţul Andrei îşi adună toate puterile ca să-şi vină în fire; se mişcă şi deodată urechile începură să-i vâjâie, ochii i se împăienjeniră şi, întocmai ca un om care se cufundă într-o apă, îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi reveni în simţiri, Nataşa, chiar Nataşa, aceea vie, pe care mai mult decât pe oricine în lume ar fi dorit să o iubească, cu acea iubire nouă, curată şi dumnezeiască ce i se revelase acum, stătea în genunchi lângă el. Înţelese că era chiar Nataşa cea vie şi adevărată şi nu se mai miră, ci se bucură în tăcere. Nataşa, stând în genunchi aproape de el, îl privea speriată şi înmărmurită (nu se putea mişca), abia stăpânindu-şi plânsul. Chipul îi era palid şi împietrit. Doar spre bărbie parcă i se zbătea uşor ceva.

Prinţul Andrei scoase un suspin de uşurare, zâmbi şi îi întinse mâna.

— Dumneata? Spuse el. Ce fericire!

Nataşa se apropie de el în genunchi, cu mişcări repezi, dar grijulii, şi, luându-i cu băgare de seamă mâna, începu să i-o sărute, abia lipindu-şi buzele de ea.

— Iartă-mă! Spuse ea în şoaptă, ridicându-şi capul şi privindu-l. Iartă-mă!

— Te iubesc, spuse prinţul Andrei.

— Iartă-mă…

— Ce să iert? Întrebă prinţul Andrei.

— Iartă-mă, pentru ceea ce ţi-am fă… cut, spuse Nataşa cu un şopot întretăiat, care abia se putea auzi şi începu să-i sărute mâna şi mai des, abia lipindu-şi de ea buzele.

— Te iubesc mai mult, mai frumos decât înainte, spuse prinţul Andrei, ridicându-i cu mâna capul aşa ca să se poată uita în ochii ei.

Ochii aceştia, plutind în lacrimi de fericire, îl priveau sfioşi, compătimitori şi plini de bucuria dragostei! Faţa slabă şi palidă a Nataşei, cu buzele răsfrânte şi umflate, era mai mult decât urâtă, era înspăimântătoare. Dar prinţul Andrei nu vedea faţa aceasta; el îi vedea ochii strălucitori, ochii ei minunaţi. În spatele lor se auzi vorbă.

Piotr, valetul, care se trezise de-a binelea din somn, îl deşteptase pe medic. Timohin, care din cauza durerii de la picior nu dormise deloc, văzuse de multă vreme tot ce se petrecea şi se făcuse ghem pe laviţă, trăgându-şi cu grijă cearşaful să-şi învelească trupul gol.

— Ce-i asta? Spuse doctorul, ridicându-se în capul oaselor, în aşternut. Vă rog să plecaţi, domnişoară!

În vremea aceasta, începu să bată în uşă camerista, trimisă de contesă, care observase lipsa Nataşei.

Ca o somnambulă deşteptată în mijlocul visului ei, Nataşa ieşi din odaie şi, întorcându-se în cameră, căzu, plângând cu hohote, în aşternut.

Din ziua aceea, tot timpul cât dură călătoria Rostovilor, de câte ori înnoptară sau poposiră, Nataşa nu mai plecă de lângă Bolkonski şi doctorul trebui să recunoască şi el că nu se aşteptase ca o fată să fie atât de tare şi atât de pricepută în îngrijirea unui rănit.

Contesa, oricât o înspăimânta gândul că rănitul putea muri pe drum (ceea ce, după spusele medicului, era cu totul posibil) în braţele fiicei sale, nu i se mai putea împotrivi Nataşei. Deşi în urma apropierii de acum dintre Nataşa şi prinţul Andrei le trecuse la toţi prin cap că, în caz de însănătoşire, vechile relaţii de la logodnic la logodnică vor fi reluate, nimeni, şi cu atât mai puţin Nataşa şi prinţul Andrei, nu pomeneau nimic de lucrul acesta: chestiunea nerezolvată, însă suspendată, a vieţii sau morţii, care plana nu numai deasupra lui Bolkonski, ci deasupra întregii Rusii, alunga orice alte preocupări.