III.

ÎNTRE TIMP, ÎMPĂRATUL Rusiei se afla de mai bine de o lună la Wilna, trecând în revistă trupele şi făcând manevre. Nu era nimic gata pentru războiul la care se aştepta toată lumea şi în vederea pregătirii căruia venise de la Petersburg împăratul. De vreun plan general de acţiune nici nu se pomenea. Îndoiala asupra planului care trebuia adoptat dintre toate câte erau propuse, crescuse şi mai mult acum, după luna de zile petrecută de împărat la cartierul general. Pentru fiecare dintre cele trei armate fusese desemnat câte un comandant-şef, însă un comandant suprem, peste cele trei armate laolaltă, nu exista, iar împăratul nu voia să-şi ia acest titlu.

Cu cât împăratul îşi prelungea şederea la Wilna, cu atât mai puţine erau pregătirile de război ale celor obosiţi să-l tot aştepte. S-ar fi zis că toate eforturile celor ce-l înconjurau pe împărat erau îndreptate doar spre scopul de a-l face ca, petrecându-şi plăcut timpul, să uite de războiul care bătea la uşă.

După o mulţime de baluri şi banchete prin casele magnaţilor polonezi, ale curtenilor, ori chiar la împărat, unuia dintre generalii polonezi aghiotanţi ai împăratului îi veni în luna iunie ideea să dea o masă şi un bal în cinstea suveranului, din partea generalilor-aghiotanţi. Ideea aceasta fu primită cu bucurie de toată lumea. Împăratul îşi dădu încuviinţarea. Generalii-aghiotanţi făcură o listă de subscripţie şi adunară bani. Persoana care se ştia că putea face mai multă plăcere împăratului fu aleasă să joace rolul de gazdă. Contele Benigsen, moşier din gubernia Wilna, îşi puse la dispoziţie casa pentru această serbare, aflată afară din oraş, aşa că pentru 13 iunie fu anunţat balul, banchetul, plimbările cu barca şi iluminaţia cu focuri de artificii la Zakret, în vila de pe moşia contelui Benigsen.

În aceeaşi zi în care Napoleon dăduse ordinul de trecerea Nemanului şi avangardele armatelor sale, respingând cazacii, treceau graniţa rusească, Alexandru îşi petrecea seara în vila contelui Benigsen, la balul dat de generalii-aghiotanţi.

Era o serbare strălucită şi plină de voie bună; cunoscătorii spuneau că rareori se mai adunaseră laolaltă atâtea femei frumoase. Era la acest bal şi contesa Bezuhova, din rândul coconetului rus venit după împărat din Petersburg la Wilna, şi eclipsa cu frumuseţea ei greoaie, aşa-zisă rusească, pe delicatele doamne poloneze. Fu remarcată numaidecât şi împăratul îi făcu cinstea s-o invite la dans.

Boris Drubeţkoi, en garçon (ca burlac), cum spunea el, deoarece îşi lăsase nevasta la Moscova, lua de asemenea parte la bal, căci, cu toate că nu era general-aghiotant, subscrisese o sumă importantă pentru organizarea balului. Boris era acum om bogat, ajuns departe pe scara onorurilor; nu-şi mai căuta protectori, ci se socotea pe picior de egalitate cu cei mai sus-puşi din generaţia sa.

La douăsprezece noaptea încă se mai dansa. Hélene, care nu-şi găsise un cavaler vrednic de dânsa, îl pofti singură pe Boris la mazurcă. Erau a treia pereche. Boris se uita cu sânge rece la minunaţii umeri goi ai Hélenei, ce răsăreau din rochia diafană de voal de culoare închisă şi brodată cu aur, şi-i spunea ceva despre vechile lor cunoştinţe, dar totodată, neobservat de nimeni, nici de sine însuşi măcar, nu înceta o clipă să urmărească mişcările împăratului, care se afla în acelaşi salon. Împăratul nu dansa; sta în uşă şi oprea când pe unii, când pe alţii, spunându-le câte un cuvânt amabil, aşa cum numai el ştia să spună.

De cum începu mazurca, Boris băgă de seamă că generalul-aghiotant Balaşov, unul dintre intimii împăratului, se apropie de el şi, împotriva uzanţelor de la curte, se opreşte chiar lângă suveranul prins într-o conversaţie cu o doamnă poloneză. Continuând să discute cu doamna, suveranul se uită întrebător la aghiotant şi, înţelegând pesemne că Balaşov procedase aşa numai pentru că avea motive serioase s-o facă, înclină uşor din cap spre doamnă şi se întoarse spre Balaşov. Abia începu aghiotantul să vorbească şi pe chipul împăratului se zugrăvi mirarea. Îl luă pe Balaşov de braţ şi porni cu el de-a lungul salonului, tăindu-şi, fără să-şi dea seama, un drum larg de vreo trei stânjeni prin asistenţa care se dădea în lături dinaintea lui. Boris observă ce tulburată era faţa lui Arakceev, văzându-l pe împărat cu Balaşov. Arakceev, cu nasul lui roşu, uitându-se pe sub sprâncene la Alexandru şi pufăind, ieşi din mulţime, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l cheme împăratul. (Boris înţelegea că Arakceev îl pizmuieşte pe Balaşov şi e nemulţumit de faptul că o veste – după toate aparenţele foarte importantă – e adusă împăratului prin altcineva.)

Dar împăratul şi Balaşov trecură, fără să-l bage în seamă pe Arakceev, printre canaturile uşii deschise şi ieşiră în grădina feeric iluminată. Strângând mânerul săbiei şi uitându-se mânios împrejur, Arakceev mai merse vreo douăzeci de paşi în urma lor.

Continuând să execute figurile de mazurcă, Boris nu încetă nici un minut să-şi pună întrebarea ce veste va fi adus oare Balaşov şi în ce chip ar putea afla această veste înaintea celorlalţi.

La o figură unde trebuia să-şi aleagă altă parteneră, Boris şopti Hélenei că vrea s-o ia pe contesa Potocki, care, pe cât i se păruse, ieşise pe terasă şi, lăsându-se să alunece pe parchetul lucios, se repezi spre uşa dinspre grădină, dar, dând cu ochii de suveranul ieşit cu Balaşov pe terasă, se opri. Împăratul şi Balaşov se îndreptau spre uşă. Boris, fâstâcindu-se, ca şi cum n-ar fi avut vreme să se mişte din loc, se lipi respectuos de perete şi înclină din cap.

Împăratul, tulburat ca un om ce suferise o jignire personală, îşi rostea tocmai sfârşitul frazei:

— Să atace Rusia fără declaraţie de război! Nu voi încheia pace decât atunci când nu va mai rămâne fie şi un singur inamic înarmat pe pământul meu, spuse el.

După cum i se păruse lui Boris, împăratului îi făcuse plăcere să rostească aceste cuvinte; era mulţumit de forma în care-şi exprimase gândurile, dar nu era mulţumit de faptul că Boris i le auzise.

— Să nu afle nimeni! Adăugă împăratul, încruntându-se.

Boris înţelese că aceste cuvinte i se adresau lui şi, închizând ochii, înclină uşor capul. Împăratul intră iarăşi în salon şi mai rămase la bal vreo jumătate de oră.

Boris aflase cel dintâi vestea trecerii trupelor franceze peste Neman şi, datorită acestui fapt, avu prilejul să arate câtorva feţe sus-puse că multe lucruri, ascunse pentru alţii, lui îi sunt cunoscute; şi prin asta nu lăsă să-i scape ocazia de a se ridica şi mai mult în ochii acestor personaje.

Vestea neaşteptată a trecerii trupelor franceze peste Neman căzuse ca trăsnetul, după o lună de aşteptări înşelate şi încă în toiul unui bal! Primind vestea, împăratul, în prima clipă, sub influenţa indignării şi a jignirii, găsise expresia rămasă mai târziu celebră, care-i plăcuse şi lui personal şi care exprima întru totul sentimentele sale. Înapoiat de la bal, trimise la două noaptea după secretarul său Şişkov şi îi porunci să scrie un ordin de zi către armată şi un rescript feldmareşalului prinţ Saltâkov, în care ceru să fie neapărat incluse cuvintele sale că nu va încheia pace atâta vreme cât pe pământul rusesc va mai rămâne fie şi un singur francez înarmat.

A doua zi fu redactată următoarea scrisoare către Napoleon: „Monsieur mon frere. J'ai appris hier que, malgré la loyauté avec laquelle j'ai maintenu mes engagements envers Votre Majesté, vos troupes ont franchi les frontieres de la Russie, et je reçois a l'instant de Pétersbourg une note par laquelle le comte Lauriston, pour cause de cette agression, annonce que Votre Majesté s'est considérée comme en état de guerre avec moi des le moment ou le prince Kourakine a fait la demande de ses passeports. Les motifs sur lesquels le duc de Bassano fondait son refus de les lui délivrer, n'auraient jamais pu me faire supposer que cette démarche servirait jamais de prétexte a l'agression. En effet, cet ambassadeur n'y a jamai été autorisé comme il l'a déclaré lui-meme, et aussitôt que j'en fus informé, je lui ai fait connaâtre combien je le désapprouvais, en lui donnant l'ordre de rester a son poste. şi Votre Majesté n'est pas intentionnée de verser le sang de nos peuples pour un malentendu de ce genre et qu'elle consente a retirer ses troupes du territoire russe, je regarderai ce qui s'est passé comme non avenu, et un accommodement entre nous sera possible. Dans le cas contraire, Votre Majesté, je me verrai forcé de repousser une attaque que rien n'a provoquée de ma part. Il dépend encore de Votre Majesté d'éviter a l'humanité les calamités d'une nouvelle guerre.

Je suis, etc.

(signé) Alexandre”543

IV.

LA 13 IUNIE, PE LA CEASURILE două după miezul nopţii, împăratul chemă la sine pe generalul Balaşov şi-i citi scrisoarea lui către Napoleon, ordonându-i să ia această scrisoare şi s-o predea personal împăratului francez. Trimiţându-l pe Balaşov, împăratul îi repetă o dată mai mult fraza care spunea că el nu va încheia pace, câtă vreme va mai rămâne un singur inamic înarmat pe pământul rusesc, şi-i ordonă să transmită întocmai lui Napoleon aceste cuvinte. Suveranul nu trecuse această frază în scrisoarea către Napoleon, pentru că simţea, cu tactul său, că asemenea cuvinte ar fi fost nelalocul lor, în clipa când se făcea o ultimă încercare de înţelegere; dar îi ordonă lui Balaşov să i le transmită negreşit lui Napoleon, personal.

Plecând în aceeaşi noapte de 13 spre 14 iunie, Balaşov, însoţit de un gornist şi de doi cazaci, ajunse la revărsatul zorilor în satul Rykonty, la avanposturile franceze de pe malul rusesc al Nemanului. Aici fu oprit de o patrulă de cavalerişti francezi.

Un subofiţer de husari francez, cu tunică zmeurie şi căciulă miţoasă, strigă la Balaşov care se apropia, ordonându-i să se oprească. Balaşov nu se opri chiar pe dată, ci continuă să înainteze la pas pe drum.

Subofiţerul, încruntându-se şi mormăind o înjurătură, se repezi cu calul până-n pieptul calului lui Balaşov, duse mâna la sabie şi răcni grosolan la generalul rus, întrebându-l dacă nu cumva e surd de n-aude ce i se vorbeşte. Balaşov îi spuse cine este. Subofiţerul trimise un soldat la ofiţerul său.

Fără să-i acorde lui Balaşov vreo atenţie, subofiţerul începu să vorbească cu tovarăşii săi despre treburile lor cazone şi nici nu se uita la generalul rus.

Deosebit de ciudat i se păru lui Balaşov, după intimitatea lui cu autoritatea şi puterea supremă, după convorbirea pe care trei ore înainte o avusese cu însuşi împăratul, deprins cum era, prin funcţia sa, cu onorurile, deosebit de ciudat i se păru să vadă aici, pe pământul rusesc, această duşmănoasă şi, mai ales, necuviincioasă atitudine a forţei brute faţă de el.

Soarele abia începuse să se ridice din ceaţă; văzduhul era răcoros şi pământul înrourat. Dinspre sat venea pe drum o cireada mânată la păşune. Din lanuri apăreau, rând pe rând, ca băşicile la suprafaţa apei, ciripind voioase, stoluri de ciocârlii.

Balaşov se uita împrejur, aşteptând venirea ofiţerului din sat. Cei doi cazaci ruşi, ca şi gornistul şi husarii francezi, se uitau din când în când tăcuţi unul la altul.

Un colonel francez de husari care, se vedea cât de colo, fusese luat de-a dreptul din aşternut, ieşi din sat călare pe un frumos şi bine îngrijit cal sur; doi husari îl însoţeau. Şi ofiţerul, şi husarii, şi caii lor aveau un aer de mulţumire şi de eleganţă.

Era acea primă perioadă a campaniei când trupele mai au o ţinută corectă, aproape ca la paradă şi ca în perioadele de activitate paşnică, doar cu oarecare nuanţă de cochetărie ostăşească în îmbrăcăminte şi cu o reală nuanţă de voie bună şi de cutezanţă, caracteristică întotdeauna începuturilor oricărei campanii.

Colonelul francez îşi stăpânea cu greu căscatul, dar era politicos şi se vede că înţelesese toată însemnătatea rolului lui Balaşov. Îl conduse îndărătul liniilor, printre soldaţii săi din avanposturi, şi-i aduse la cunoştinţă că dorinţa sa de a fi prezentat împăratului va fi, probabil, satisfăcută pe loc, de vreme ce, după câte ştia el, cartierul general al împăratului se afla nu departe de acolo.

Străbătură satul Rykonty, trecând pe lângă santinele, pe lângă conoveţele husarilor francezi, cu soldaţi care-şi salutau comandantul şi se uitau curioşi la uniforma rusească, apoi ieşiră în partea cealaltă a satului. După spusele colonelului, la doi kilometri se afla comandantul diviziei, care avea să-l primească pe Balaşov şi să-l conducă la destinaţie.

Soarele era sus acum şi strălucea voios peste verdele crud al holdelor.

Cum ieşiră din sat, după ce trecură de crâşmă, văzură venind spre ei, din vale, un grup de călăreţi, în fruntea cărora, pe un cal negru, cu căpăstrul strălucind în soare, călărea un om înalt, cu penaj la pălărie şi cu pletele negre şi ondulate, lăsate pe spate, care, cu o mantie roşie pe umeri, îşi ţinea picioarele lungi întinse înainte, aşa cum călăresc francezii. Omul acesta o luă în galop spre Balaşov, Penele de la pălărie îi fâlfâiau în vânt, făcând să-i sticlească pietrele scumpe şi fireturile de aur, în soarele viu al dimineţii de iunie.

Între Balaşov şi călăreţul ce-i venea galopând întru întâmpinare cu o solemnitate teatrală întipărită pe figură, în sclipiri de brăţări, de penaje, salbe şi ceaprazuri, nu mai era decât distanţa a două lungimi de cal, când Julner, colonelul francez, îi şopti plin de respect: „Le roi de Naples”544. Într-adevăr, era Murat, care purta acum titlul de rege al Neapolului. Şi deşi era de neînţeles de ce era regele Neapolului, aşa-l numea toată lumea şi era până şi el convins de lucrul acesta, aşa că, de aceea îşi luase înfăţişarea de acum mult mai majestuoasă şi mai impunătoare decât înainte. Era atât de încredinţat că e într-adevăr regele Neapolului, încât atunci când, în ajunul plecării lui din Neapole, în timpul unei plimbări cu trăsura alături de soţia sa pe străzile oraşului, câţiva italieni îi strigaseră: „Viva il re!”545 el se întorsese spre soţia sa şi-i spusese zâmbind cu tristeţe: „Les malheureux, ils ne savent pas que je les quitte demain!”546

Însă, cu toată ferma sa încredinţare că este în adevăr regele Neapolului şi cu toate că era plin de compătimire pentru durerea ce le-o pricinuia supuşilor săi părăsindu-i acum, totuşi în ultimul timp, după ce i se dăduse ordinul să-şi reia locul în armată şi, mai cu seamă, după întâlnirea cu Napoleon la Danzig, când augustul său cumnat îi spusese: „Je vous ai fait Roi pour régner a ma maniere, mais pas a la vôtre”547 – se apucase iarăşi bucuros de treaba la care se pricepea bine şi, asemenea unui cal bine hrănit, fără să se fi îngrăşat însă, care, simţindu-se în puteri joacă în ham mai întâi şi abia apoi se aşterne la drum, galopa acum voios şi mulţumit, îmbrăcat cum nu se poate mai pestriţ şi mai scump, fără să ştie nici el încotro şi pentru ce, pe drumurile Poloniei.

Dând cu ochii de generalul rus, Murat, solemn, regeşte, îşi lăsă pe spate capul cu plete cârlionţate, răsfirate pe umeri, şi se uită întrebător la colonelul francez. Colonelul raportă respectuos majestăţii-sale rostul lui Balaşov, al cărui nume nu-l putea rosti cum trebuie.

— De Bal-macheve! Zise regele (înlăturând, cu hotărâre, dificultatea de neînvins de care se izbise colonelul), charmé de faire votre connaissance, général548, adăugă el cu un gest de regească bunăvoinţă.

Cum începu regele să vorbească tare şi repede, toată măreţia regală îl părăsi, şi Murat trecu, fără să-şi dea seama, la tonul lui natural, de familiaritate blajină. Puse mâna pe greabănul calului lui Balaşov.

— Eh bien, général, tout est a la guerre, a ce qu'il parait549, zise el, ca şi cum i-ar fi părut rău că în împrejurarea asta nu putea el hotărî.

— Sire, l'Empereur, mon maâtre, ne désire point la guerre, comme Votre Majesté le voit550, răspunse Balaşov întrebuinţând mereu, din belşug, la toate cazurile, titlul de „Votre Majesté”, adresându-se, prin această repetare afectată a titlului, unui personaj pentru care titlul constituia încă o noutate.

Faţa lui Murat strălucea de mulţumire prostească în timp ce-l asculta pe monsieur de Balachoff. Dar royauté oblige551: el se simţi obligat să stea de vorbă cu trimisul lui Alexandru despre problemele de stat ca un rege şi aliat ce era. Descălecă şi, luându-l de braţ pe Balaşov, pe care-l duse puţin mai departe de suita ce-l aştepta respectuoasă, începu să se plimbe cu el încoace şi încolo, străduindu-se să dea cuvintelor sale cât mai multă importanţă. El aminti de faptul că împăratul Napoleon fusese jignit când i se ceruse să-şi retragă trupele din Prusia, mai ales luând în considerare că cererea fusese făcută în văzul lumii întregi şi că prin aceasta fusese jignit prestigiul Franţei. Balaşov spuse că în cererea aceasta nu era nimic jignitor, întrucât… Murat îl întrerupse:

— Aşadar, dumneavoastră consideraţi că nu împăratul Alexandru este iniţiatorul războiului? Spuse el pe neaşteptate, cu un zâmbet binevoitor şi prostesc.

Balaşov îi răspunse pentru ce credea el, de fapt, că provocatorul războiului era Napoleon.

— Eh, mon cher général, îl mai întrerupse o dată Murat, je désire de tout mon coeur que les Empereurs s'arrangent entre eux, et que la guerre commencée malgré moi se termine le plus tôt possible552, zise el pe tonul cu care discută servitorii ce vor să rămână buni prieteni, cu toată cearta iscată între stăpânii lor. Şi trecu la întrebări în legătură cu marele duce şi cu sănătatea lui şi la evocarea timpului petrecut împreună la Neapole, în veselie şi distracţii. Apoi deodată, ca şi cum şi-ar fi adus pe loc aminte de demnitatea sa regală, Murat îşi umflă solemn pieptul – atitudine pe care şi-o luase la încoronare – şi, făcând un gest cu mâna dreaptă, spuse: Je ne vous retiens plus, général; je souhaite la succes de de votre mission553, apoi, fâlfâindu-şi mantia roşie cu găitane şi penajul de la pălărie, o porni, în sclipiri de nestemate, spre suita care-l aştepta cu tot respectul cuvenit.

Balaşov plecă mai departe, presupunând, după cuvintele lui Murat, că foarte curând va fi prezentat chiar lui Napoleon. Dar, în locul unei imediate întâlniri cu Napoleon, santinelele corpului de infanterie al lui Davout îl mai opriră o dată în satul următor, aşa cum îl opriseră husarii din avanposturi, până când, în sfârşit, un aghiotant al comandantului de corp de armată, care fusese chemat, îl conduse în satul în care se afla mareşalul Davout.

V.

DAVOUT ERA UN ARAKCEEV al împăratului Napoleon, un Arakceev fără laşităţi, dar tot atât de rigid, de crud şi de incapabil să-şi arate devotamentul altfel decât prin cruzime.

În mecanismul organizării statului e nevoie de acest fel de oameni, aşa cum în organizarea naturii e nevoie de lupi, şi ei nu lipsesc niciodată; apar mereu şi se menţin, oricât de nepotrivită ar părea prezenţa şi apropierea lor de căpetenia ocârmuirii. Numai prin această necesitate se poate explica faptul că un bărbat crud ca Arakceev – care smulgea cu mâna lui mustăţile grenadierilor, dar nu era în stare, din cauza nervilor slabi, să înfrunte nici un pericol, om incult şi lipsit de manierele curţii – izbutea totuşi să se menţină la putere pe lângă Alexandru, caracter delicat, de o nobleţe cavalerească.

Balaşov îl găsi pe mareşalul Davout, în şura unei case ţărăneşti, stând pe un butoi şi ocupat cu nişte scripte (controla nişte socoteli). Un aghiotant sta lângă el. Şi-ar fi putut găsi o locuinţă mai bună, dar mareşalul Davout era unul dintre oamenii care-şi organizează înadins viaţa în cele mai sumbre condiţii, tocmai ca să aibă dreptul de a fi încruntaţi. De aceea şi sunt ei totdeauna grăbiţi şi extrem de ocupaţi. „Mă mai pot oare gândi la latura plăcută a vieţii omeneşti când, vedeţi bine, stau aici pe un butoi, într-o şură murdară, şi lucrez?” – părea să spună expresia feţei sale. Cea mai mare plăcere şi nevoia de căpetenie a acestor oameni este ca, atunci când întâlnesc un om plin de bucuria vieţii, să-i arunce în ochi acestui entuziast trista şi îndărătnica lor hărnicie. Această plăcere şi-o permise Davout când i-l aduseră pe Balaşov. El se adânci şi mai mult în lucru când îl văzu pe generalul rus intrând şi, uitându-se de sub ochelari la chipul lui înviorat de impresia încă vie a frumuseţii acelei dimineţi şi a convorbirii cu Murat, nu se ridică şi nici măcar nu se clinti, ci se încruntă şi mai tare şi zâmbi răutăcios.

Zărind pe faţa lui Balaşov semnele impresiei neplăcute ce-i produsese primirea aceasta, Davout înălţă capul şi-l întrebă cu răceală ce doreşte.

Presupunând că asemenea primire nu-i putea fi făcută decât pentru că Davout nu ştie că el e generalul-aghiotant al împăratului Alexandru, ba chiar reprezentantul acestuia faţă de Napoleon, Balaşov se grăbi să-şi decline titlul şi misiunea. Dar, împotriva aşteptărilor sale, Davout, ascultându-l, deveni şi mai aspru şi mai grosolan.

— Unde ţi-e plicul? Zise el. Donnez-le moi, je renverrai a l'Empereur.554

Balaşov spuse că are dispoziţii să înmâneze el personal plicul împăratului francez.

— Dispoziţiile împăratului dumneavoastră se execută în armata dumneavoastră, dar aici, zise Davout, sunteţi dator să faceţi ceea ce vi se spune.

Şi, ca şi când ar fi vrut să-i dea şi mai mult generalului rus să înţeleagă dependenţa lui de forţa brută, Davout trimise un aghiotant după ofiţerul de serviciu.

Balaşov scoase plicul ce conţinea scrisoarea împăratului şi-l puse pe masă (masă improvizată dintr-o uşă de care atârnau balamalele smulse şi pusă pe două butoaie). Davout luă plicul şi citi adresa.

— Aveţi tot dreptul să-mi acordaţi sau să nu-mi acordaţi consideraţie, zise Balaşov. Dar binevoiţi să luaţi act, vă rog, că am cinstea de a purta titlul de general-aghiotant al majestăţii-sale…

Davout se uită la el tăcut şi uşoara tulburare, precum şi încurcătura observată pe chipul lui Balaşov, îi făcură probabil plăcere.

— Dumneavoastră vi se va acorda tot ceea ce vi se cuvine, zise el şi, băgând plicul în buzunar, ieşi din şură.

Peste o clipă intră aghiotantul mareşalului, domnul de Castre, care-l conduse pe Balaşov în locuinţa ce-i fusese pregătită.

Balaşov luă în ziua aceea masa în şură, împreună cu mareşalul, pe aceeaşi scândură pusă pe două butoaie.

A doua zi, Davout plecă dis-de-dimineaţă, după ce-l invită pe Balaşov la el şi-i spuse sugestiv că-l roagă stăruitor să rămână locului şi să nu plece decât odată cu bagajele şi numai dacă se vor da ordine în acest sens, iar de vorbit, să nu vorbească cu nimeni, afară de domnul de Castre.

După patru zile de izolare, de plictiseală şi de înjositoare conştiinţă a subordonării sale, deosebit de adânc resimţită după mediul puternicilor între care trăise până de curând, după ce parcurse mai multe etape de marş laolaltă cu bagajele mareşalului şi cu grosul trupelor franceze, care ocupau toată regiunea, Balaşov fu adus la Wilna, ocupată acum de francezi, şi intră pe aceeaşi barieră pe unde ieşise cu patru zile înainte.

A doua zi, şambelanul împăratului, monsieur de Turenne, se prezentă la Balaşov şi-i transmise dorinţa împăratului Napoleon de a-l învrednici cu o audienţă.

Cu patru zile înainte, aceeaşi casă, la care-l duceau acum pe Balaşov, fusese străjuită de gărzile regimentului Preobrajenski; acum în faţa porţii erau doi grenadieri francezi, cu tunici albastre desfăcute la piept şi cu căciuli miţoase, o escortă de husari şi ulani şi o strălucitoare suită de aghiotanţi, paji şi generali, care-l aşteptau pe Napoleon să iasă, făcând cerc la scară în jurul calului său şi a mamelucului Rustan. Napoleon îl primea pe Balaşov la Wilna, în aceeaşi casă din care îl trimisese în misiune împăratul Alexandru.

VI.

ORICÂT DE DEPRINS ERA Balaşov cu solemnitatea de la curte, luxul şi fastul curţii lui Napoleon îl uimiră.

Contele Turenne îl introduse într-o vastă antecameră unde aşteptau o mulţime de generali, şambelani şi magnaţi polonezi, dintre care pe mulţi Balaşov îi văzuse la curtea împăratului Rusiei. Duroc anunţă că împăratul Napoleon va primi pe generalul rus înainte de a-şi face plimbarea.

După câteva minute de aşteptare, un şambelan de serviciu apăru în salonul cel mare şi, înclinându-se politicos în faţa lui Balaşov, îl pofti să-l urmeze.

Balaşov intră într-un salonaş din care o uşă dădea în cabinetul de lucru, acelaşi cabinet de unde îl trimisese în misiune împăratul rus. Balaşov rămase aici, în aşteptare, cam două minute. De dincolo de uşă se auziră nişte paşi grăbiţi. Amândouă canaturile se dădură cu repeziciune în lături, totul amuţi, şi din cabinet se făcură auziţi alţi paşi energici şi hotărâţi: era Napoleon. Tocmai îşi terminase toaleta pentru plimbarea călare. Purta o tunică albastră, descheiată, deasupra unei veste albe ce se lăsa pe pântecul lui rotund şi pantaloni albi din piele de elan, întinşi pe coapsele grăsune ale picioarelor lui scurte, încălţate cu botfori. Părul, tuns scurt, se vedea că abia fusese pieptănat, dar o şuviţă îl cădea în jos, drept în mijlocul frunţii late. Ceafa albă şi grasă se revărsa peste gulerul negru al tunicii; mirosea a apă de colonie. Pe faţa lui plină şi tinerească, cu bărbia proeminentă, se citea expresia de majestoasă bunăvoinţă a suveranilor.

Intră, tresărind la fiecare pas şi lăsându-şi uşor capul pe spate. Întreaga lui făptură, scurtă şi îndesată, cu umeri laţi şi graşi, cu pântecul şi pieptul scoase involuntar în afară, avea înfăţişarea aceea impunătoare şi majestoasă pe care o au la patruzeci de ani oamenii trăiţi în huzur. Afară de asta, se vedea bine că în ziua aceea era cât se poate de bine dispus.

El înclină puţin capul, răspunzând la plecăciunea adâncă şi respectuoasă a lui Balaşov şi, apropiindu-se, începu imediat să-i vorbească, ca omul care preţuieşte fiecare minut din timpul lui şi nu se înjoseşte până într-atâta, încât să-şi pregătească dinainte cuvintele, ci e sigur că va spune totdeauna ceea ce e bine să spună şi numai ceea ce trebuie.

— Bună ziua, generale, zise el. Am primit scrisoarea împăratului Alexandru pe care aţi adus-o şi sunt foarte bucuros că vă văd.

Se uită întâi cu ochii lui mari drept în ochii lui Balaşov, apoi, imediat după asta, începu să se uite pe alături.

Era vădit că nu-l interesa câtuşi de puţin persoana lui Balaşov. Se vedea bine că numai ceea ce se petrecea în sufletul său prezenta pentru el interes. Tot ce era în afară, n-avea pentru el nici o importanţă, pentru că totul în lume atârna, cum i se părea lui, numai de voinţa sa.

— Nu doresc şi n-am dorit războiul, zise el, dar am fost forţat să-l fac. Sunt şi acum (el apăsă pe acest cuvânt) gata să primesc toate explicaţiile pe care mi le puteţi da.

Şi începu să expună, clar şi concis, pricinile pentru care era nemulţumit de guvernul rus.

Judecând după tonul măsurat, calm şi prietenos cu care vorbea împăratul francez, Balaşov era ferm convins că vrea pacea şi e gata să treacă la tratative.

— Sire! L'Empereur, mon maâtre555, îşi începu Balaşov discursul de mult pregătit, atunci când Napoleon, sfârşind, se uită întrebător la ambasadorul rus; însă privirea împăratului aţintită asupra sa îl încurcă.

„Sunteţi emoţionat, veniţi-vă în fire”, părea că spune Napoleon, uitându-se cu un zâmbet abia perceptibil la tunica şi sabia lui Balaşov. Balaşov îşi veni în fire şi începu să vorbească. Spuse că împăratul Alexandru nu consideră cererea lui Kurakin de a i se restitui scrisorile de acreditare ca fiind un motiv destul de puternic pentru începerea războiului, că, dacă a procedat aşa, Kurakin a făcut-o din proprie iniţiativă şi fără consimţământul suveranului, că împăratul Alexandru nu doreşte războiul şi că nu are nici un fel de legături cu Anglia.

— Nu are încă, intercală Napoleon şi, ca şi când s-ar fi temut să nu se lase pradă sentimentelor, se încruntă şi-i făcu un semn uşor din cap, dându-i să înţeleagă că poate continua.

După ce spuse tot ce avea ordin să spună, Balaşov adăugă că împăratul Alexandru doreşte pacea, dar nu va începe tratativele altfel decât cu condiţia ca… Aici Balaşov ezită: îşi aduse aminte de cuvintele pe care împăratul Alexandru nu le pusese în scrisoarea sa, dar pe care poruncise să le găsească negreşit introduse în rescriptul către Saltâkov şi pe care Balaşov avea ordin să le transmită lui Napoleon. Balaşov îşi amintea bine cuvintele: „… câtă vreme fie şi un singur inamic înarmat va mai rămâne pe pământul rusesc”, dar un sentiment nelămurit îl reţinea. Nu putea rosti aceste cuvinte, deşi voia s-o facă. Şovăi şi spuse: cu condiţia ca armatele franceze să se retragă dincolo de Neman.

Napoleon observă încurcătura lui Balaşov din clipa când pronunţă ultimele cuvinte: faţa îi zvâcni, iar pulpa piciorului stâng începu să i se zbată cadenţat. Fără să se mişte din loc, el începu să vorbească pe un ton mai ridicat şi ceva mai pripit decât la început. În timp ce Napoleon cuvântă cum urmează, Balaşov, de câte ori îşi lăsa privirile în jos, observa fără să vrea zvâcnetul pulpei piciorului stâng al împăratului, zvâcnet care se făcea din ce în ce mai puternic pe măsură ce acesta ridica tonul.

— Doresc şi eu pacea, nu mai puţin ca împăratul Alexandru, începu el. Nu sunt oare eu acela care, de optsprezece luni de zile fac totul pentru ca s-o obţin? De optsprezece luni aştept explicaţii. Dar pentru a putea începe în sfârşit tratativele, ce mi se cere? Întrebă el, încruntându-se şi făcând un gest interogativ energic cu mâna-i mică, albă şi plină.

— Retragerea trupelor dincolo de Neman, majestate, spuse Balaşov.

— Dincolo de Neman? Repetă Napoleon. Aşadar, acum vreţi să mă retrag dincolo de Neman, numai dincolo de Neman? Repetă el, uitându-se drept în ochii lui Balaşov.

Balaşov înclină respectuos capul.

De unde cu patru luni înainte i se ceruse retragerea din toată Pomerania, acum i se cerea numai retragerea dincolo de Neman. Napoleon se răsuci brusc şi începu să se plimbe prin odaie.

— Spuneţi că mi se cere să mă retrag dincolo de Neman, pentru a se putea începe tratativele; dar tot aşa mi-aţi cerut, acum două luni, retragerea dincolo de Oder şi de Vistula şi cu toate astea azi sunteţi gata să duceţi tratative cu mine.

Se plimbă tăcut de la un colţ la altul al odăii, apoi se opri iarăşi în faţa lui Balaşov. Chipul îi împietrise parcă într-o expresie de severitate şi piciorul stâng îi tremura şi mai tare decât înainte. Napoleon era conştient de acest tremur al piciorului său stâng. La vibration de mon mollet gauche est un grand signe chez moi556, spunea el mai târziu.

— Propuneri, ca acelea de a curăţa locul până la Oder şi Vistula, pot fi făcute prinţului de Baden, nu mie, se răsti Napoleon cu totul pe neaşteptate chiar şi pentru sine. Dacă mi-aţi fi cedat Petersburgul şi Moscova şi tot n-aş fi primit asemenea condiţiuni. După voi, eu am început războiul acesta? Dar cine a venit mai întâi la armatele de la graniţă? Împăratul Alexandru, nu eu. Şi îmi propuneţi tratative acum, când am cheltuit milioane, acum, când aţi încheiat alianţa cu Anglia, acum, când situaţia în care vă aflaţi e o situaţie proastă – acum îmi propuneţi mie tratative! Dar ce scop urmăriţi prin alianţa cu Anglia? Ce v-a dat ea? Continuă el grăbit, căutând vădit să îndrumeze discuţia nu spre chestiunea foloaselor ce-ar urma din încheierea păcii şi spre judecarea posibilităţilor de a se ajunge la ea, ci numai spre demonstrarea faptului că şi dreptatea, şi forţa sunt de partea sa şi că vina şi greşelile sunt ale lui Alexandru.

Partea introductivă a discursului său fusese vădit făcută cu scopul de a demonstra situaţia sa favorabilă şi de a sublinia că totuşi, în ciuda ei, primea deschiderea tratativelor. Dar începuse să vorbească şi, cu cât vorbea mai mult, cu atât era mai puţin în stare să-şi stăpânească vorba.

Ţinta cuvântării sale era acum, se vedea bine, să se înalţe pe sine şi să-l înjosească pe Alexandru, adică să facă tocmai ceea ce ar fi dorit mai puţin pe lume, la începutul întrevederii.

— Se zice că aţi încheiat pace cu turcii?

Balaşov înclină capul în semn de aprobare.

— Pacea a fost încheiată… începu el.

Dar Napoleon nu-i dădu răgaz să încheie. Simţea, se vede, nevoia de a vorbi numai el, aşa încât continuă, cu elocvenţa şi îndârjirea aceea nestăpânită spre care sunt atât de înclinaţi oamenii răsfăţaţi.

— Da, ştiu, aţi încheiat pace cu turcii, fără să fi primit Moldova şi Valahia. Eu însă i-aş fi dat suveranului dumneavoastră aceste provincii tot aşa cum i-am dat şi Finlanda. Da, continuă el, am promis şi i-aş fi dat împăratului Alexandru Moldova şi Valahia, dar acum nu va mai avea parte de aceste minunate provincii. Ar fi putut cu toate astea să le alipească la imperiul său şi, în decursul unei singure domnii, ar fi lărgit graniţele Rusiei de la golful Botnik până la gurile Dunării. Nici Ecaterina cea Mare n-ar fi putut face mai mult, spuse Napoleon, înflăcărându-se din clipă în clipă, plimbându-se în jos şi în sus prin cameră şi repetându-i lui Balaşov aproape aceleaşi cuvinte pe care i le spusese chiar lui Alexandru la Tilsit. Tout cela il l'aurait du a mon amitié. Ah! Quel beau regne, quel beau regne! Repetă el de câteva ori şi, oprindu-se, scoase din buzunar o tabacheră de aur şi priză cu lăcomie din ea. Quel beau regne aurait pu etre celui de l'Empereur Alexandre! 557

Se uită compătimitor la Balaşov şi, de îndată ce acesta vru să facă o observaţie, se şi grăbi să-l întrerupă din nou.

— Ce şi-ar fi putut oare dori şi ce-avea să caute în altă parte, când prietenia cu mine i-ar fi împlinit orice dorinţă? Zise Napoleon, strângând din umeri cu nedumerire. Nu, el a găsit mai nimerit să se înconjoare numai de duşmanii mei, şi încă de cine? A oploşit tot oameni ca Stein, Armfeld, Benigsen şi Wintzingerode. Stein, un trădător izgonit din patria sa, Armfeld, un intrigant şi un stricat, Wintzingerode, un supus francez fugar, Benigsen, ceva mai oştean decât alţii, dar un incapabil totuşi, care n-a fost în stare de nimic în 1807 şi care ar trebui să-i trezească împăratului Alexandru amintiri îngrozitoare… Aş mai înţelege, dacă ar fi oameni capabili, să-i poată întrebuinţa la ceva, continuă Napoleon, abia reuşind să-şi urmărească în cuvinte sprinteneala gândurilor ce i se îmbulzeau în minte şi care toate îi dovedeau că de partea lui era dreptatea sau puterea (ceea ce, după părerea lui, era unul şi acelaşi lucru), dar nici vorbă de aşa ceva: nu sunt buni nici pentru război, nici pentru pace! Barclay, se zice, ar fi cel mai de ispravă dintre ei toţi; dar eu nu pot spune acelaşi lucru, judecând după primele lui manevre. Şi ce fac ei, ce fac toţi curtenii aceştia? Pfuel propune, Armfeld contestă, Benigsen examinează, iar Barclay, chemat să acţioneze, nu ştie la ce să se hotărască – şi timpul trece. Singur Bagration e om de arme. E un prost, dar are experienţă, ochi bun şi hotărâre… Şi ce rol joacă tânărul dumneavoastră suveran în mijlocul acestei gloate respingătoare? Ei îl compromit şi-i azvârl în spinare răspunderea pentru tot ce se face. Un souverain ne doit etre a l'armée que quand il est général558, spuse el, cu intenţia vădită de a arunca aceste cuvinte de-a dreptul ca o provocare în obrazul suveranului.

Napoleon ştia cât de fierbinte dorea împăratul Alexandru să fie comandant de oşti.

— E o săptămână de când a început campania, şi dumneavoastră n-aţi reuşit nici măcar să apăraţi Wilna. Armata v-a fost tăiată în două şi aţi fost izgoniţi din provinciile poloneze. Armata dumneavoastră murmură.

— Dimpotrivă, majestate, zise Balaşov, care abia putea reţine ceea ce i se spunea şi făcea sforţări să urmărească acest torent de cuvinte scânteietoare, armata arde de dorinţa…

— Ştiu tot, îl întrerupse Nalopeon, ştiu tot şi ştiu şi numărul batalioanelor dumneavoastră, tot atât de bine ca şi pe al batalioanelor mele. N-aveţi nici două sute de mii de oameni, iar eu am de trei ori mai mult; vă dau cuvântul meu de onoare, zise Napoleon, uitând că acest cuvânt de onoare nu avea absolut nici un rost, vă dau ma parole d'honneur que j'ai cinq cent trente mille hommes de ce côte de la Vistule.559 De la turci să nu vă aşteptaţi la vreun ajutor: nu-s buni de nimic şi au dovedit asta când au încheiat pace cu dumneavoastră. Iar în ce priveşte suedezii – soarta lor este să fie conduşi de regi nebuni. Regele lor a fost un smintit; l-au schimbat şi şi-au luat altul, pe Bernadotte, care pe dată şi-a ieşit şi el din minţi, pentru că numai nebun trebuie să fie cel care, suedez fiind, poate să încheie alianţă cu Rusia.

Napoleon zâmbi răutăcios şi duse iarăşi tabachera la nas.

La fiecare frază a lui Napoleon, Balaşov voia să răspundă şi avea ce; făcea tot timpul mişcarea omului care vrea să spună ceva, dar Napoleon îl întrerupea. Cu privire la nebunia suedezilor, el vru să spună că Suedia se preface în insulă când are Rusia de partea ei; Napoleon, însă, începu să răcnească supărat, ca să-i acopere vocea. Se afla în acea stare de surescitare în care trebuia să vorbească, să vorbească şi iarăşi să vorbească, numai pentru a-şi demonstra singur sieşi că are dreptate. Balaşov începu să se vadă pus într-o situaţie grea: ca sol, se temea să nu-şi calce demnitatea şi simţea neapărată nevoie să obiecteze; ca om, însă, suferea sufleteşte în faţa mâniei lipsite de orice îndreptăţire, în prada căreia se vedea limpede că se lăsa Napoleon, uitându-şi de sine. Balaşov ştia că orice cuvânt spus acum lui Napoleon n-avea importanţă, că el singur se va ruşina de ceea ce a spus când se va dezmetici. Balaşov stătea cu ochii în jos, uitându-se cum îi zvâcneau lui Napoleon pulpele groase şi încercând să-i ocolească privirile.

— Şi ce-mi pasă mie de toţi aceşti aliaţi ai dumneavoastră? Spunea Napoleon. Eu, am aliaţii mei, polonezii: sunt optzeci de mii şi se luptă ca leii. În curând vor fi două sute de mii.

Apoi, şi mai supărat – probabil de faptul că, spunând asta, minţise vădit şi că Balaşov, în aceeaşi poză resemnată, stătea tăcut în faţa lui – se întoarse brusc din mers, se opri chiar lângă Balaşov, dând repede şi energic din mâinile lui albe, şi începu, aproape strigând:

— Aflaţi că dacă împingeţi Prusia împotriva mea, o şterg de pe harta Europei, zise el palid, cu faţa desfigurată de mânie şi izbindu-şi cu un gest energic palmele mici una de alta. Da, vă voi azvârli dincolo de Dwina, dincolo de Nipru şi voi ridica împotriva voastră bariera aceea pe care numai o Europă criminală şi orbită v-a putut îngădui s-o sfărâmaţi. Da, iată ce vă aşteaptă, iată ce-aţi avut de câştigat, îndepărtându-vă de mine, mai spuse el şi făcu de câteva ori, tăcut, înconjurul odăii, zvâcnind din umerii lui graşi. Vârî tabachera în buzunarul vestei, apoi o scoase iar, o duse la nas de câteva ori şi se opri drept în faţa lui Balaşov. Tăcu, uitându-i-se ironic drept în ochi, şi rosti cu glas domol: Et cependant quel beau regne aurait pu avoir votre maâtre! 560

Simţind nevoia să răspundă, Balaşov spuse că, văzute din punctul de vedere al Rusiei, lucrurile nu se prezintă în culori atât de negre. Napoleon tăcea şi continua să se uite ironic la el şi se vedea că nu-l asculta. Balaşov mai spuse că în Rusia toată lumea aşteaptă numai bine de la război. Napoleon dădu indulgent din cap, ca şi când ar fi spus: „Ştiu, e obligaţia dumitale să vorbeşti aşa; dar nu crezi nici dumneata ce spui, te-am convins eu!”

Când Balaşov sfârşi de vorbit, Napoleon scoase iar tabachera, luă din ea o priză şi, ca şi cum ar fi dat un semnal, bătu de două ori cu piciorul în duşumea. Uşa se deschise; înclinându-se respectuos, un şambelan întinse împăratului pălăria şi mănuşile, iar altul dădu batista. Fără să se uite la ei, Napoleon se întoarse spre Balaşov:

— Asiguraţi-l din parte-mi pe împăratul Alexandru, spuse el, luându-şi pălăria, că-i sunt devotat ca şi mai înainte; îl cunosc foarte bine şi-i preţuiesc mult înaltele calităţi. Je ne vous retiens plus, général, vous recevrez ma lettre a l'Empereur561, şi se îndreptă grăbit spre uşă.

Toţi cei din antecameră se repeziră înaintea lui în jos, pe scări.