VII.

DUPĂ TOT CEEA CE-I spusese Napoleon, după izbucnirile acestea de mânie şi după ultimele cuvinte pronunţate sec: „Je ne vous retiens plus, général, vous recevrez ma lettre”, Balaşov era convins că Napoleon nu numai că nu va mai dori să-l vadă, dar va căuta chiar să nu mai dea ochii cu el, solul jignit şi, mai cu seamă, martorul izbucnirii sale prea puţin cuviincioase. Dar, spre marea lui mirare, Balaşov primi, prin Duroc, o invitaţie pentru ziua aceea la masa împăratului.

Printre invitaţi mai erau Bessieres, Caulaincourt şi Berthier.

Napoleon îl întâmpină pe Balaşov prietenos şi plin de voie bună. Nu numai că nu se vedea pe faţa lui nici o urmă de stânjenire sau de căinţă pentru ieşirea pe care o avusese dimineaţa, dar, dimpotrivă, făcea tot ce putea ca să-l îmbărbăteze pe Balaşov. Se vedea bine că, în ce priveşte concepţia lui despre sine, Napoleon era absolut convins că nu ar putea greşi şi avea credinţa că tot ceea ce făcea el era bine, nu pentru că ar fi corespuns cu noţiunea de ce e bine şi ce e rău, ci pentru că el era cel care făptuia.

Împăratul era foarte bine dispus, după plimbarea călare pe străzile Wilnei, unde ieşise să-l întâmpine şi să-l petreacă mult norod, aclamându-l cu entuziasm. La toate ferestrele caselor de pe străzile pe unde trecuse, fuseseră scoase covoare, drapele şi cifra lui imperială, iar doamnele poloneze ieşite să-l salute îşi fluturaseră batistele la geamuri.

La masă, punându-l pe Balaşov alături de el, i se adresă nu numai cu prietenie, ci aşa ca şi cum l-ar fi socotit şi pe dânsul în rândul curtenilor săi, în rândul oamenilor care-i împărtăşeau planurile şi erau datori să se bucure de succesele sale. Între altele, el aduse vorba de Moscova şi începu să-l întrebe pe Balaşov despre capitala Rusiei, dar nu aşa cum întreabă un călător pasionat, dornic să ştie cât mai multe asupra unei noi localităţi pe care are de gând s-o viziteze, ci într-un fel care presupunea convingerea că Balaşov, ca rus, trebuie să se simtă măgulit de această dovadă de interes din partea lui.

— Câţi locuitori are Moscova şi câte case? Este adevărat că Moscovei i se zice Moscou la sainte? 562 Câte biserici sunt în Moscou? Întrebă el.

Şi la răspunsul că erau mai mult de două sute de biserici, spuse:

— La ce atâta puzderie de biserici?

— Ruşii sunt foarte evlavioşi, răspunse Balaşov.

— De fapt, existenţa unui mare număr de mânăstiri şi de biserici e totdeauna un semn că poporul e înapoiat, spuse Napoleon, uitându-se la Caulaincourt cu aerul că aşteaptă să-i fie preţuită cugetarea.

Balaşov îşi permise, cu tot respectul, să nu fie de acord cu părerea împăratului francezilor.

— Fiecare ţară cu obiceiurile ei, zise el.

— Dar nicăieri în Europa nu se mai vede aşa ceva.

— Cer iertare majestăţii-voastre, zise Balaşov, dar afară de Rusia mai este şi Spania, care are tot aşa de multe biserici şi mânăstiri.

Acest răspuns al lui Balaşov, care făcea aluzie la înfrângerea recentă a francezilor în Spania, a fost bine preţuit, cum povesteşte Balaşov, la curtea împăratului Alexandru, dar foarte puţin preţuit aici, la masa lui Napoleon, unde a trecut neluat în seamă.

După indiferenţa şi nedumerirea ce se citeau pe chipurile domnilor mareşali se vedea bine că nu erau lămuriţi în ce anume consta tăişul pe care-l sugera tonul lui Balaşov. „Şi chiar dacă va fi existat, ori n-am înţeles noi, ori n-a fost deloc spiritual”, spunea expresia de pe chipul mareşalilor. Atât de puţin fu apreciat acest răspuns, încât Napoleon îl ignoră cu desăvârşire şi continuă să întrebe cu naivitate prin ce oraşe trece drumul cel mai drept de aici la Moscova. Balaşov, care se menţinuse tot timpul mesei în gardă, răspunse că, aşa cum tout chemin mene a Rome, tout chemin mene a Moscou563, că sunt multe drumuri şi că, printre atâtea drumuri felurite, este şi drumul pe care l-a ales Carol al XII-lea, prin Poltava. Aici, Balaşov se făcu, fără să vrea, roşu de bucurie că găsise un răspuns atât de nimerit. Dar n-apucă să rostească bine cuvântul „Poltava”, şi Caulaincourt intră în vorbă ca să spună ce drum greu e de la Petersburg la Moscova şi să-şi depene amintirile din Petersburg.

După-masă, trecură să-şi bea cafeaua în cabinetul lui Napoleon, fost până acum patru zile cabinetul împăratului Alexandru. Napoleon se aşeză şi sorbi din cafeaua servită într-o ceaşcă de porţelan de Sevres, arătându-i lui Balaşov scaunul de lângă el.

Există în om o anumită dispoziţie sufletească proprie după-meselor, care, mai mult decât orice cauză raţională, îl face să se simtă mulţumit de sine şi să-i socotească pe toţi cei din jur prieteni. În această dispoziţie se afla Napoleon. I se părea că e înconjurat numai de oameni care-l adoră. Era convins că şi Balaşov, după masa luată cu el, era prietenul şi adoratorul lui. Napoleon se întoarse spre el cu un zâmbet plăcut şi uşor ironic.

— Aceasta este, după câte mi s-a spus, camera în care a locuit împăratul Alexandru. Curios, nu-i aşa, generale? Zise el, de bună seamă fără să se îndoiască de faptul că întrebarea aceasta n-avea cum să nu placă interlocutorului său, de vreme ce demonstra superioritatea lui, a lui Napoleon, faţă de Alexandru.

Balaşov nu avu ce să mai răspundă la asta şi se mulţumi să dea uşor din cap.

— Da, în camera aceasta se sfătuiau, acum patru zile, Wintzingerode şi Stein, continuă Napoleon cu acelaşi zâmbet ironic şi îngâmfat. Ceea ce nu pot eu înţelege, zise el, este faptul că împăratul Alexandru a căutat să şi-i apropie pe toţi duşmanii mei personali. Lucrul acesta nu-l pot… înţelege. Nu s-a gândit oare că şi eu pot face la fel? I se adresă el întrebător lui Balaşov şi era vădit că amintirea aceasta îl duse din nou pe urmele accesului de furie de dimineaţă, încă proaspete în sufletul lui.

— Şi să afle că am s-o fac! Zise Napoleon, ridicându-se şi împingând cu mâna ceaşca. Am să-i alung din Germania toate rudele, pe toţi Würtembergii, Badenii, Weimarii… da, am să-i alung. Să-nceapă a le pregăti aziluri în Rusia!

Balaşov înclină capul, dând a înţelege prin toată înfăţişarea sa că ar dori să se retragă şi că ascultă numai pentru că nu poate să nu asculte ceea ce i se spune. Napoleon însă nu-i observă expresia: el i se adresă lui Balaşov nu ca unui sol al duşmanului său, ci ca unui om care i-ar fi fost acum pe deplin devotat şi care era dator să se bucure de înjosirea fostului său suveran.

— Şi de ce a preluat împăratul Alexandru comanda trupelor? Pentru ce? Războiul e meseria mea; treaba lui este să domnească, nu să comande armate. De ce şi-a luat asemenea răspundere?

Napoleon luă din nou tabachera, făcu de mai multe ori înconjurul camerei, tăcut, apoi se apropie, pe neaşteptate, de Balaşov şi, ca şi cum ar fi fost ceva nu numai important, dar şi plăcut lui Balaşov, surâzând uşor, ridică atât de sigur de el, de spontan şi de simplu mâna spre obrazul generalului rus, om de vreo patruzeci de ani, îl apucă de ureche şi-l trase uşor, zâmbind, numai cu buzele însă.

Avoir l'oreille tirée par l'Empereur564 era socotit la curtea franceză cea mai mare cinste şi favoare.

— Eh bien, vous ne dites rien, admirateur et courtisan de l'Empereur Alexandre? 565 spuse el, ca şi când ar fi fost ceva de râs să mai fie cineva în faţa lui courtisan şi admirateur al altuia decât el, Napoleon.

— Sunt gata caii pentru general? Adăugă el, înclinând uşor capul ca răspuns la plecăciunea lui Balaşov. Daţi-i-i pe ai mei, are de făcut drum lung…

Scrisoarea adusă de Balaşov fu ultima scrisoare a lui Napoleon către împăratul Alexandru. Convorbirea fu relatată, în toate amănuntele ei, împăratului Rusiei, şi războiul începu.