VIII.
DUPĂ ÎNTÂLNIREA SA CU Pierre la Moscova, prinţul Andrei plecă la Petersburg, după treburi, cum le spuse el celor de acasă, dar în realitate cu gândul să-l întâlnească acolo pe prinţul Anatol Kuraghin, întâlnire pe care o socotea neapărat necesară. Când sosi la Petersburg, Kuraghin – despre care se informă – nu mai era acolo. Pierre îi dăduse de veste cumnatului său că prinţul Andrei pleacă pe urmele lui. Anatol Kuraghin se grăbise să primească numaidecât din partea ministrului de război numirea şi plecase la armata din Moldova. Totodată, prinţul Andrei se întâlni la Petersburg cu Kutuzov, fostul său general, care întotdeauna i se arătase binevoitor, şi Kutuzov îi propuse să plece cu dânsul la armata din Moldova, al cărei comandant suprem bătrânul general tocmai fusese numit. Prinţul Andrei, numit pe lângă marele cartier general, plecă în Turcia.
Prinţul Andrei nu socotea nimerit să-i scrie lui Kuraghin şi să-l provoace. Neavând alt motiv de a se bate în duel, prinţul Andrei considera că o provocare din partea sa ar fi compromiţătoare pentru contesa Rostova şi de aceea căuta să dea ochi cu Anatol, cu care prilej era decis să găsească motive noi de a-l provoca la duel. Dar nici în Turcia nu-i reuşi planul de a se întâlni cu Anatol Kuraghin, care, îndată după sosirea prinţului Andrei la armata de pe frontul turcesc, se înapoiase în Rusia. În ţară străină şi în condiţii noi de viaţă, prinţul Andrei începu să se simtă mai liniştit. După trădarea logodnicei sale, trădare care îl lovise cu atât mai puternic, cu cât îi ascundea mai grijuliu, faţă de toţi, efectul, condiţiile de viaţă în care se simţise cândva fericit îi deveniseră acum o povară şi tot o povară, şi mai grea încă, devenise pentru el libertatea şi independenţa atât de dragi odinioară. Nu numai că nu-l mai preocupau gândurile de altădată, încolţite pentru prima oară în sufletul lui când privise cerul pe câmpul de luptă al Austerlitzului, gânduri pe care îi plăcea să le depene împreună cu Pierre şi care-i umpleau singurătatea la Bogucearovo şi, mai târziu, în Elveţia şi la Roma – dar îi era chiar frică să-şi aducă aminte de aceste gânduri, deschizătoare de nesfârşite şi luminoase orizonturi. Acum nu mai avea interes decât pentru preocupările cele mai imediate, de ordin practic, fără nici un fel de legătură cu cele dinainte, preocupări de care se agăţa cu atât mai lacom, cu cât mai ferecată îi era acum lumea gândurilor din trecut. Era ca şi cum nesfârşita şi inaccesibila boltă cerească, pe care o ştiuse odinioară stându-i deasupra creştetului, s-ar fi prefăcut dintr-o dată într-un coviltir jos şi mărginit care-l apăsa, sub care toate erau clare, dar nimic nu era veşnic şi înfiorat de taină.
Dintre toate activităţile cunoscute, milităria era pentru el lucrul cel mai simplu şi mai familiar. În calitate de general-aghiotant pe lângă statul-major al lui Kutuzov, prinţul Andrei îşi îndeplinea cu tenacitate şi zel misiunea, uimindu-l pe Kutuzov prin corectitudinea şi dragostea sa de muncă. Negăsindu-l pe Kuraghin în Turcia, prinţul Andrei nu socoti neapărat necesar să alerge după el înapoi în Rusia; dar, la urma urmei, el ştia că, oricâtă vreme ar fi să treacă, nu se putea ca, întâlnindu-l, să nu-l provoace, în ciuda dispreţului său pentru Kuraghin, împotriva tuturor argumentelor pe care şi le aducea sie însuşi, spunându-şi că nu-i de demnitatea lui să se înjosească până la o ciocnire cu dânsul; ştia de asemenea că, întâlnindu-l, nu va putea să nu-i pună mâna în gât, aşa cum flămândul nu poate să nu se arunce asupra hranei – şi greutatea aceasta ce-i apăsa inima, conştiinţa faptului că ofensa nu era încă spălată şi că ura nu şi-o putuse descărca, îi otrăvea liniştea sufletească pe care – sub masca unei activităţi pline de zel, rod al ambiţiei şi întrucâtva al vanităţii – şi-o crease artificial atâta timp cât stătuse în Turcia.
În 1812, când vestea despre războiul cu Napoleon ajunsese până la Bucureşti (unde Kutuzov se afla de două luni, petrecându-şi zilele şi nopţile lângă valaha lui), prinţul Andrei îşi ceru transferarea în armata de vest. Kutuzov, care se cam săturase de Bolkonski, căci hărnicia acestuia era pentru el veşnic un motiv să-şi facă singur reproşuri că trândăvea, îi dădu cu dragă inimă drumul şi-l însărcina cu o misiune pentru Barclay de Tolly.
Înainte de a se prezenta la noua sa unitate, care în luna mai îşi avea tabăra la Drissa, prinţul Andrei se abătu pe la moşia de la Lâsâe Gorî, care era chiar în drumul lui, la trei verste de şoseaua Smolenskului. În ultimii trei ani, în viaţa prinţului Andrei se produseseră atâtea schimbări – atâta gândise, simţise şi văzuse (străbătuse doar şi Orientul, şi Occidentul) – încât i se păru ciudat şi suprinzător ca, sosind la Lâsâe Gorî, să le găsească pe toate aşa cum le ştia, până în cele mai mici amănunte, exact în acelaşi ritm de viaţă. Intră ca în castelul fermecat din pădurea adormită, pe aleea parcului, trecând prin poarta de piatră a conacului din Lâsâe Gorî. Aceeaşi severitate, aceeaşi curăţenie, aceeaşi linişte domneau în această casă: erau aceleaşi mobile, aceleaşi ziduri, aceleaşi sunete, acelaşi miros şi aceleaşi chipuri sfielnice, doar ceva mai îmbătrânite. Prinţesa Maria rămăsese aceeaşi fată sfioasă, urâtă şi îmbătrânită, irosindu-şi în teamă şi în nesfârşite suferinţe morale, fără folos şi fără bucurii, cei mai frumoşi ani ai vieţii. Bourienne rămăsese aceeaşi fetişcană cochetă, mulţumită de sine şi profitând cu voioşie de fiecare clipă a vieţii, nutrind cele mai roze speranţe în ceea ce o privea. Era doar ceva mai încrezută, după cât i se păru prinţului Andrei. Preceptorul Dessalles, adus de el din Elveţia, îmbrăcase un surtuc de croială rusească şi-şi stâlcea limba ca să vorbească ruseşte cu slugile, dar rămăsese acelaşi pedagog îngust la minte, instruit, plin de virtuţi şi pedant. Bătrânul prinţ nu se schimbase fiziceşte decât prin faptul că într-un colţ al gurii i se vedea un dinte lipsă; sufleteşte era acelaşi ca şi mai înainte, numai că privea cu o neîncredere şi mai răutăcioasă realitatea celor ce se întâmplau în lume. Nikoluşka singur crescuse şi se schimbase; se rumenise la faţă, cârlionţii i se făcuseră mai închişi la culoare şi, fără să aibă habar nici el de asta, atunci când râdea sau se bucura, ridica buzişoara de sus a guriţei lui drăgălaşe, întocmai cum făcea răposata mamă-sa, mica prinţesă. Numai el nu se supunea acestei legi a neclintirii în castelul fermecat şi adormit. Însă, deşi pe din afară toţi rămăseseră aceiaşi, raporturile lăuntrice dintre oamenii aceştia se schimbaseră mult de când nu-i mai văzuse prinţul Andrei. Membrii familiei erau împărţiţi în două tabere, străine una alteia, învrăjbite, care se uneau acum numai în faţa lui Andrei, schimbându-şi felul lor obişnuit de viaţă. De o parte a baricadei se aflau bătrânul prinţ, Bourienne şi arhitectul, de cealaltă, prinţesa Maria, Dessalles, Nikoluşka şi toate guvernantele şi dădacele.
Cât timp rămase el la Lâsâe Gorî, toţi luară masa împreună, dar nu se simţeau la largul lor niciunul, şi prinţul Andrei îşi dete seama că el e considerat aici oaspetele pentru care fac excepţie şi că prezenţa lui îi stingherea pe toţi. În timpul mesei din ziua sosirii sale, prinţul Andrei, simţind fără să vrea lucrul acesta, rămase tăcut; iar bătrânul prinţ, observând cât de nefirească era situaţia, tăcu şi el, la fel de morocănos şi, îndată după masă, se retrase în camerele lui. Când, în aceeaşi seară, prinţul Andrei veni la dânsul şi, dându-şi osteneala să-l înveselească, începu să-i povestească despre campania tânărului conte Kamenski, bătrânul prinţ apucă pe neaşteptate să-i vorbească de prinţesa Maria, criticând-o pentru că era superstiţioasă şi pentru că n-o iubea pe mademoiselle Bourienne, care, după cum spunea el, îi era singura fiinţă cu adevărat devotată.
Bătrânul prinţ mai spuse că, dacă e bolnav, e numai din cauza prinţesei Maria; că ea îl chinuieşte într-adins şi-l enervează; că i-l strică pe micuţul prinţ Nikolai cu alintările şi poveştile ei prosteşti. Bătrânul prinţ ştia prea bine că el e cel care-şi chinuieşte fiica şi care-i face viaţa grea, dar ştia de asemenea că nu putea să nu o chinuiască şi că ea merita asta. „De ce oare prinţul Andrei, care vede toate astea, nu-mi vorbeşte nimic de soră-sa? Gândea bătrânul. Adică ce crede el, că eu sunt un ticălos sau un bătrân nebun care m-am înstrăinat fără motiv de fiică-mea şi mi-am apropiat-o pe franţuzoaică? El nu înţelege, aşa că trebuie să-i explic, trebuie să audă şi el”, îşi zicea bătrânul prinţ. Şi începu să-i explice pricinile pentru care nu putea suferi firea nesăbuită a fiicei sale.
— Dacă mă întrebi dumneata, spuse prinţul Andrei, fără să se uite la tatăl său (era pentru prima oară în viaţă când îşi judeca părintele), eu n-aveam de gând să vorbesc despre asta; dar dacă mă întrebi, am să-mi spun sincer părerea în această privinţă. Dacă dăinuie neînţelegeri şi dezbinare între dumneata şi Maşa, eu nu pot, în nici un caz, s-o învinovăţesc pe ea; ştiu cât de mult te iubeşte şi te respectă. Dar dacă mă întrebi, continuă prinţul Andrei, iritându-se, căci în ultimul timp era veşnic gata să se irite, apoi n-am ce spune altceva decât că, dacă sunt neînţelegeri, pricina lor e doar femeia asta nemernică pe care n-ar fi trebuit să şi-o facă prietenă sora mea.
Bătrânul mai întâi îşi pironi ochii la fecioru-său şi îşi dezveli într-un zâmbet silit proaspăta lipsă a dintelui, cu care prinţul Andrei nu se putea deprinde.
— Ce fel de prietenă, dragul meu? Aha? V-aţi şi vorbit! Nu-i aşa?
— Slavă Domnului că pot pleca, răspunse prinţul Andrei pe un ton arţăgos şi aspru, dar dumneata m-ai provocat şi eu am spus şi voi spune totdeauna că prinţesa Maria nu-i vinovată, ci vinovaţi sunt… vinovată este franţuzoaica asta…
— A, osândeşti… osândeşti! spuse bătrânul cu voce stinsă şi, cum i se păru prinţului Andrei, fâstâcindu-se; dar după aceea sări deodată în sus şi strigă: Ieşi! Afară! Nici să nu mai calci pe-aici!
Prinţul Andrei voi să pornească îndată la drum, dar prinţesa Maria îl înduplecă să mai rămână încă o zi. În ziua aceea, prinţul Andrei nu-şi văzu tatăl, care nu ieşi din odaie şi nu îngădui nimănui să-i calce pragul, afară de mademoiselle Bourienne şi de Tihon, dar întrebă de câteva ori dacă i-a plecat feciorul. A doua zi, înainte de plecare, prinţul Andrei se duse în apartamentul băiatului său. Copilul, sănătos, cu păr buclat ca al maică-si, îi sări pe genunchi. Prinţul Andrei începu să-i povestească basmul cu Barbă-Albastră, dar se opri, dus pe gânduri, şi nu-l mai isprăvi. Se gândea nu la băieţaşul acesta drăguţ care era copilul lui şi pe care-l ţinea pe genunchi, ci la el însuşi.
Căuta cu groază şi nu găsea în sine nici urmă de căinţă pentru că îşi supărase tatăl, nici părere de rău pentru faptul că pleca de la dânsul certat (ceea ce i se întâmpla pentru întâia dată în viaţă). Mai important decât toate era pentru el faptul că, deşi căuta, nu mai putea găsi în sine sentimentul acela de duioşie pentru băiatul lui, sentiment pe care nădăjduise să şi-l redeştepte în suflet mângâind copilul şi luându-l pe genunchi.
— Hai, spune mai departe, ceru băiatul.
Prinţul Andrei nu-i răspunse; îl lăsă jos de pe genunchi şi ieşi din cameră.
Cum îşi părăsise ocupaţiile zilnice şi, mai ales, cum revenise la condiţiile vieţii lui de altădată, în care fusese pus şi pe vremea când se simţise fericit, tristeţea de a trăi îl cuprinsese iarăşi cu puterea ei de odinioară, şi atunci se sili să fugă cât mai grabnic de aceste amintiri şi să-şi găsească urgent ceva de lucru, orice-o fi.
— Chiar pleci, Andrei? Îl întrebă sora lui.
— Slavă Domnului că pot pleca, răspunse prinţul Andrei, şi-mi pare rău din suflet că n-o poţi face şi tu.
— De ce spui asta? Întrebă prinţesa Maria. De ce vorbeşti aşa tocmai acum, când pleci la războiul acesta îngrozitor şi când tata e atât de bătrân! Mademoiselle Bourienne mi-a spus că a întrebat de tine…
Cum începu să vorbească de lucrurile acestea, buzele prinseră să-i tremure şi o podidiră lacrimile. Prinţul Andrei îşi întoarse privirea de la ea şi începu să măsoare în lung şi-n lat odaia.
— Ah, Dumnezeule! Dumnezeule! Zise el. Şi când te gândeşti ce şi cine, ce fel de secături pot pricinui nefericirea oamenilor! Rosti el, cu o răutate care o sperie pe prinţesa Maria.
Ea înţelegea că, vorbind de oamenii pe care-i numise secături, el se gândea nu numai la mademoiselle Bourienne, care o făcuse nefericită pe ea, ci şi la omul care-i furase lui fericirea.
— André, un singur lucru te rog, te implor, spuse ea, apucându-l de braţ şi privindu-l cu ochi strălucitori, scăldaţi în lacrimi. Te înţeleg (şi prinţesa Maria îşi lăsă ochii în jos), să nu crezi că răul ţi-l fac oamenii. Oamenii nu-s decât uneltele Lui. Şi ea privi pe deasupra capului prinţului Andrei, cu privirea aceea sigură, cu care eşti deprins să te uiţi spre locul ştiut al unui portret. Suferinţa ne-o trimite El, nu oamenii. Oamenii sunt uneltele Lui, ei nu sunt vinovaţi. Dacă ţi se pare că are cineva vreo vină faţă de tine, uită şi iartă. Noi n-avem dreptul să pedepsim. Şi vei înţelege fericirea de a ierta.
— Dac-aş fi femeie, aşa aş face, Marie. Aceasta e o virtute a femeilor. Bărbatul însă nu trebuie şi nu poate să uite şi să ierte, spuse el şi, cu toate că până în clipa aceea nu se gândise la Kuraghin, toată ura de care nu se descărcase încă i se redeşteptă deodată în inimă. „De vreme ce prinţesa Maria mă imploră să iert, înseamnă că demult trebuia să pedepsesc”, îşi zise el.
Şi, fără să-i mai răspundă nimic, începu să se gândească de pe acum la clipa de răutăcioasă bucurie, când avea să-l întâlnească pe Kuraghin, care (o ştia) se găsea în armata unde se ducea el.
Prinţesa Maria îşi imploră fratele să-şi mai amâne încă o zi plecarea şi-i spuse că ştie cât de nefericit ar fi bătrânul lor tată dacă Andrei ar pleca fără să se împace cu el; dar prinţul Andrei îi răspunse că el avea să se înapoieze probabil foarte curând din armată, că avea să-i scrie negreşit tatălui său şi că acum, cu cât îşi va prelungi şederea aici, cu atât conflictul se va adânci.
— Adieu, André! Rappelez-vous que les malheurs viennent de Dieu, et que les hommes ne sont jamais coupables566, fură ultimele cuvinte pe care le auzi de la soră-sa când îşi luă rămas-bun de la ea.
„Aşa trebuie să fie! Îşi zise prinţul Andrei, ieşind din aleea parcului casei părinteşti de la Lâsâe Gorî. Ea, sărmana fiinţă nevinovată, rămâne să fie mai departe chinuită de bătrânul acesta sărit din minţi. Bătrânul simte că e vinovat, dar nu se poate schimba. Băiatul meu creşte şi se bucură de viaţa în care va fi, la fel cu toţi ceilalţi oameni, înşelat sau înşelător. Eu plec în armată, pentru ce? Nici eu nu ştiu, şi ard de dorinţa de a întâlni omul pe care-l dispreţuiesc, pentru ca să-i dau prilejul să mă ucidă şi să-şi râdă de mine!” Şi odinioară viaţa se desfăşura în aceleaşi condiţii, dar pe atunci toate se legau între ele, pe când acum se năruise totul. Numai lucruri fără nici un sens şi fără nici o legătură i se perindau rând pe rând prinţului Andrei înaintea ochilor.
IX.
PRINŢUL ANDREI SOSI LA cartierul general al armatei către sfârşitul lui iunie. Trupele armatei întâi, cu care se afla împăratul, îşi aveau dispozitivul în tabăra fortificată de la Drissa; trupele armatei a doua se retrăgeau, căutând să facă joncţiunea cu armata întâi, de care – după cum se spunea – mari forţe franceze o despărţiseră. Toţi erau nemulţumiţi de mersul general al treburilor militare în armata rusă; însă, la pericolul unei invazii în guberniile ruseşti nu se gândea nimeni şi nici nu-şi închipuia nimeni că teatrul de război ar putea fi mutat mai departe de pământul guberniilor poloneze din apus.
Prinţul Andrei îl găsi pe Barclay de Tolly, pe lângă care fusese numit, pe malul Drissei. Cum în împrejurimile taberei nu se afla nici vreun sat mare şi nici vreun târg, toată puzderia de generali şi curteni veniţi cu armata se împărţiseră pe la cele mai bune case ţărăneşti în satele de prin împrejurimi, cale de zece verste de o parte şi de alta a râului. Barclay de Tolly locuia la patru verste de cartierul general al împăratului. El îl primi cu răceală pe Bolkonski şi îi spuse sec, cu accentul său german, că va raporta de venirea lui suveranului, pentru a-i preciza misiunea, şi că, până atunci, îl roagă să rămână pe lângă cartierul său. Anatol Kuraghin, pe care prinţul Andrei credea că-l va găsi, nu era acolo; era la Petersburg şi vestea aceasta îl bucură pe Bolkonski. Preocupările centrului unui război uriaş în plină desfăşurare îl prinseră o vreme pe prinţul Andrei şi el fu bucuros să se mai elibereze de revolta pe care i-o trezea în suflet gândul la Kuraghin. În primele patru zile, cât nu avea încă nimeni nevoie de el, prinţul Andrei vizită toată tabăra fortificată şi, ajutat de cunoştinţele sale în materie şi de discuţiile cu oamenii de răspundere din tabără, încercă să-şi formeze o părere despre adevărata ei situaţie. Dar problema dacă această tabără fortificată are sau nu vreo valoare militară rămase nerezolvată pentru prinţul Andrei. El reuşise să-şi formeze din experienţa sa de militar convingerea că în materie de război nu are nici cea mai mică însemnătate planul cel mai bine chibzuit (aşa cum văzuse că s-a întâmplat la Austerlitz) şi că totul depinde de felul cum răspunzi la acţiunea neaşteptată şi de neprevăzut a inamicului, că totul depinde de felul cum e condusă acţiunea şi de omul care o conduce. Ca să-şi poată lămuri această ultimă chestiune, prinţul Andrei, folosindu-se de situaţia şi de relaţiile sale, căută să pătrundă caracterul căpeteniilor armatei – persoane şi partide care participau la conducerea ei, şi trase pentru sine despre starea de fapte următoarele concluzii.
Când împăratul era încă la Wilna, armata fusese împărţită în trei: armata întâi, sub comanda lui Barclay de Tolly, a doua sub comanda lui Bagration şi a treia sub comanda lui Tormasov. Împăratul se afla cu armata întâi, nu însă în calitate de comandant suprem. În ordinele de zi se spunea că împăratul va fi împreună cu armata – nu că va comanda, ci numai că va fi împreună cu armata. Afară de aceasta, nu se afla pe lângă persoana suveranului un stat-major al comandantului suprem, ci doar un stat-major de cartier general imperial. Erau pe lângă el şeful statului-major imperial, generalul-intendent prinţ Volkonski, generali, generali-aghiotanţi, funcţionari diplomatici ruşi şi o mulţime de străini, dar nu formau un stat-major al armatei. În afară de aceştia, se mai aflau pe lângă împărat, fără misiuni determinate: Arakceev, în calitate de fost ministru de război; contele Benigsen, cel mai mare în grad dintre generali; marele duce Konstantin Pavlovici, ţareviciul; contele Rumianţev, cancelar; Stein, fost ministru al Prusiei; Armfeld, general suedez; Pfuel, autorul principal al planului campaniei; generalul-adjutant Paulucci, un emigrant sardinian, Wolzogen şi mulţi alţii. Cu toate că persoanele acestea se găseau pe lângă armată fără misiuni militare, totuşi se bucurau, prin situaţia lor, de oarecare influenţă şi, de multe ori, câte un comandant de corp de armată, ori chiar comandantul suprem, nu înţelegeau în ce calitate puneau întrebări sau dădeau sfaturi, în cutare sau cutare problemă, când Benigsen, când marele duce, când Arakceev, când prinţul Volkonski, şi nu puteau şti dacă din proprie iniţiativă sau în numele împăratului vine cutare ordin dat sub forma unui sfat şi dacă trebuie executat sau nu. Aceasta era însă doar situaţia aparentă, căci adevăratul rost pe care-l avea prezenţa împăratului şi a tuturor acestor persoane care-l înconjurau în calitate de curteni (şi în faţa unui împărat toţi se transformă în curteni) era de fapt clar pentru toţi. Iată care era rostul: împăratul nu-şi luase titlul de comandant suprem, dar dispunea de toate armatele; cei cu care se înconjurase erau ajutoarele lui. Arakceev era omul său de încredere, care veghea asupra persoanei împăratului, executorul ordinelor lui şi păstrător al ordinei. Benigsen era moşierul autohton, omul din gubernia Wilna, care făcea onorurile de gazdă, însă în fond era şi un bun general, folositor pentru sfaturile pe care le-ar fi putut da şi, mai ales, pentru a fi la îndemână oricând, gata să-l înlocuiască pe Barclay. Marele duce se afla aici, pentru că aşa binevoise. Fostul ministru Stein era aici, pentru că era folositor ca sfetnic şi pentru că împăratul Alexandru îi preţuia foarte mult calităţile personale. Armfeld era un vrăjmaş înrăit al lui Napoleon şi un general încrezător în forţele sale, ceea ce avea totdeauna mare influenţă asupra împăratului Alexandru. Paulucci se afla aici pentru că era îndrăzneţ şi hotărât în vorbe. Generalii-adjutanţi erau aici pentru că trebuiau să fie oriunde era şi suveranul şi, în sfârşit – personajul principal – Pfuel se afla aici pentru că el întocmise planul de război împotriva lui Napoleon şi pentru că, făcându-l pe Alexandru să creadă în eficacitatea deplină a acestui plan, conducea de fapt războiul. Pe lângă Pfuel, mai era şi Wolzogen, care avea misiunea să transpună într-o formă mai inteligibilă ideile lui Pfuel, caustic teoretician de birou, orgolios până la dispreţ faţă de toţi ceilalţi.
Afară de personajele pomenite mai sus, ruşi şi străini (mai cu seamă străini, care, cu îndrăzneala caracteristică oamenilor aflaţi în treabă în ţara altora, veneau în fiecare zi cu câte o nouă şi neaşteptată propunere), mai erau şi o mulţime de alte personaje de mâna a doua, care se găseau lângă armată doar pentru că acolo le erau şi patronii.
Dintre tendinţele şi concepţiile lumii acesteia imense care se agita, strălucitoare şi mândră, în jurul suveranului, prinţul Andrei notă următoarele curente şi partide mai capabile să se afirme.
Primul partid îl forma Pfuel cu adepţii lui, teoreticieni ai războiului, care credeau că există o ştiinţă a războiului şi că această ştiinţă îşi are legile ei imuabile, cum sunt legea mişcării oblice, legea învăluirii şi aşa mai departe. Pfuel şi partizanii săi cereau retragerea în interiorul ţării, după legile exacte consemnate de aşa-zisa teorie a războiului, şi în orice abatere de la această teorie ei nu vedeau decât barbarie, lipsă de cultură militară sau rea-credinţă.
Din acest partid făceau parte principii germani, Wolzogen, Wintzingerode şi alţii, de predilecţie nemţi.
Partidul al doilea era opus celui dintâi. Aşa cum se întâmplă totdeauna, alături de o extremă era reprezentată şi cealaltă. Adepţii acestui partid erau acei care ceruseră, încă de la Wilna, invadarea Poloniei şi părăsirea oricărui plan dinainte conceput. Reprezentanţii acestui partid nu erau numai partizanii unei acţiuni îndrăzneţe; ei mai erau, pe lângă asta, şi reprezentanţii naţiunii, şi în consecinţă deveneau şi mai unilaterali în controversă. Erau ruşii: Bagration, Ermolov, pe atunci la începutul ascensiunii sale şi alţii. Atunci s-a răspândit celebra glumă a lui Ermolov, care ar fi cerut împăratului o favoare: înaintarea lui la rangul de neamţ. Oamenii acestui partid spuneau, după exemplul lui Suvorov, că nu mai e nevoie de chibzuit atâta şi de înţepat la hărţi cu acele, ci trebuie începută lupta şi lovit inamicul, ca să i se taie înaintarea către inima Rusiei şi să nu se dea trupelor prilej de demoralizare.
În cel de-al treilea partid, care se bucura de încrederea suveranului mai mult decât toate celelalte, intrau mai ales curteni, care ţineau calea de mijloc între cele două tendinţe. Reprezentanţii acestui partid, dintre care făcea parte şi Arakceev, în majoritate nu erau militari şi gândeau şi spuneau ceea ce spun de obicei oamenii care n-au convingeri proprii, dar care vor să dea impresia că ar avea. Ei spuneau că, fără îndoială, războiul, mai ales când e dus împotriva unui geniu ca Bonaparte (acum îl numeau iarăşi Bonaparte), cere cea mai profund chibzuită concepţie, izvorâtă dintr-o adâncire serioasă a ştiinţei militare şi în privinţa aceasta Pfuel este genial; totodată însă nu se putea trece peste faptul că teoreticienii sunt adeseori unilaterali şi, de aceea, nu se poate pune bază în mod absolut pe ceea ce susţin ei şi trebuie dată ascultare şi spuselor părţii adverse, şi spuselor unor oameni practici şi încercaţi în arta războiului, ca dintre toate acestea să se aleagă o cale de mijloc. Adepţii acestui partid susţineau că trebuia menţinută tabăra de la Drissa conform planului lui Pfuel, dar că trebuiau schimbate celelalte mişcări de trupe. Deşi, în felul acesta, nu se putea atinge de fapt nici primul scop nici al doilea, adepţilor acestui partid li se părea că e mai bine aşa.
Al patrulea era curentul al cărui reprezentant mai cu vază nu era altul decât marele duce moştenitor al tronului – ţareviciul – care nu-şi putea uita dezamăgirea încercată la Austerlitz, unde, pornind ca la paradă în fruntea gărzii, cu chivără şi dolman, şi nutrind speranţa să-i strivească vitejeşte pe francezi, nimerise pe neaşteptate în linia întâi şi scăpase cu mare greutate din vălmăşagul general. Adepţii acestui partid aduceau în argumentele lor, şi calităţile, şi neajunsurile sincerităţii. Ei se temeau de Napoleon; vedeau în el forţa, îşi vedeau slăbiciunea şi declarau verde lucrul acesta. Ei spuneau: „Numai necazuri, ruşine şi prăpăd pot ieşi pentru noi din toate astea. Iată, am evacuat Wilna, am evacuat Vitebskul, vom evacua şi Drissa. Singurul lucru înţelept care ne-a mai rămas de făcut este să încheiem pacea şi asta cât se poate mai curând, până nu ne alungă şi din Petersburg!”, Opinia aceasta, foarte răspândită în sferele înalte ale armatei, îşi găsise susţinători şi la Petersburg, şi chiar în cancelarul Rumianţev, care, din alte motive politice, era de asemenea pentru încheierea păcii.
În al cincilea partid intrau partizanii lui Barclay de Tolly, care îl preţuiau pe acesta nu atât ca om, cât în calitate de ministru de război şi de comandant suprem. Ei spuneau: „Oricum ar fi el (totdeauna începeau aşa), dar e om capabil, e cinstit, şi altul mai bun decât el n-avem. Daţi-i cu adevărat puterea în mână, căci războiul n-are cum să meargă bine fără o comandă unitară, şi vă va arăta el ceea ce poate face, aşa cum a mai arătat odată cine e, în Finlanda. Căci, dacă armata noastră e bine organizată şi puternică şi s-a putut retrage până la Drissa fără să sufere nici o înfrângere, aceasta o datorăm numai lui Barclay. Dacă este înlocuit acum Barclay cu Benigsen, totul e pierdut, pentru că Benigsen şi-a mai arătat odată incapacitatea în 1807.”
Cei din partidul al şaselea, benigseniştii, spuneau, dimpotrivă, că nu era nimeni mai capabil şi mai încercat în războaie decât Benigsen şi că, orice ai face şi ai drege, tot la el trebuie să ajungi. Oamenii lui Benigsen demonstrau că toată retragerea noastră până la Drissa nu era decât o ruşinoasă înfrângere şi un şir nesfârşit de greşeli. „Cu cât vor face mai multe greşeli, cu atât mai bine va fi, spuneau ei, cel puţin vor înţelege mai curând că aşa nu mai poate merge. Şi este nevoie nu de un Barclay oarecare, ci de un om ca Benigsen, care şi-a arătat în 1807 măsura şi căruia însuşi Napoleon i-a dat dreptate; un om sub conducerea căruia să-ţi placă să fii, iar acest om nu poate fi decât Benigsen.”
Din al şaptelea partid făceau parte personajele care roiesc întotdeauna prin preajma suveranilor, mai cu seamă prin preajma celor tineri, speţă din care în jurul împăratului Alexandru foiau o mulţime: fel de fel de generali şi de generali-aghiotanţi, devotaţi cu ardoare suveranului nu ca împărat, ci adorându-l în chip sincer şi dezinteresat ca om, aşa cum îl adorase Rostov în 1805. Vedeau într-însul nu numai toate virtuţile, ci suma tuturor calităţilor omeneşti. Aceste personaje, cu toate că admirau modestia împăratului care se dăduse în lături de la comanda armatei, îl condamnau totuşi pentru acest exces de modestie, neavând decât o singură dorinţă şi stăruind ca suveranul lor adorat să lase la o parte exagerata sa neîncredere în sine, să anunţe deschis că ia comanda armatei, să-şi formeze un stat-major de comandant suprem şi, sfătuindu-se, acolo unde ar fi fost nevoie, cu teoreticieni şi oameni încercaţi în lupte, să-şi conducă singur armata, pe care numai acest fapt ar fi însufleţit-o în cel mai înalt grad.
A opta şi cea mai mare grupă de oameni, care prin mulţimea lor se raporta la ceilalţi ca nouăzeci şi nouă la unu, consta din oameni care nu doreau nici pace, nici război, nici mişcări ofensive, nici tabără defensivă, nici la Drissa sau oriunde în altă parte, nici pe Barclay, nici pe împărat, nici pe Pfuel şi nici pe Benigsen, ci doreau un singur lucru, unicul lucru esenţial: să tragă ei personal cât mai multe foloase şi să aibă cele mai mari satisfacţii. În această apă tulbure, în care se încrucişau şi îşi încâlceau iţele toate intrigile cu care ploua la cartierul general al împăratului, puteau reuşi o mulţime de lucruri, într-un chip cum în alte împrejurări nici prin gând nu i-ar fi putut trece cuiva. Unul, vrând doar să nu-şi piardă situaţia privilegiată, era azi de acord cu Pfuel, mâine cu potrivnicul acestuia, iar poimâine afirma că n-are nici o părere despre problema controversată, numai ca să fugă de răspundere şi să fie pe placul suveranului. Altul, în dorinţa de a trage foloase, căuta să atragă asupra-şi atenţia suveranului, susţinând în gura mare chiar lucrul la care făcuse aluzie împăratul în ajun, gâlcevindu-se şi strigând în consiliu, bătându-se cu pumnul în piept şi provocându-i la duel pe toţi cei care nu erau de aceeaşi părere, ca prin aceasta să se arate gata de a se jertfi pentru binele obştesc. Al treilea cerea pur şi simplu pentru sine, între două consilii şi în lipsa vrăjmaşilor săi, o indemnizaţie specială pentru serviciul său credincios, ştiind că acum nu era timpul să i se refuze. Al patrulea se nimerea mereu, ca din întâmplare, împovărat de lucrări, tot sub ochii împăratului. Al cincilea, pentru a-şi ajunge scopul demult urmărit, acela de a fi invitat la masa împăratului, demonstra cu înverşunare justeţea sau falsitatea unei păreri proaspăt puse în discuţie, aducând, în acest scop, argumente mai mult sau mai puţin puternice şi juste.
Toţi oamenii acestui partid vânau ruble, decoraţii şi ranguri şi în goană după ele nu făceau decât să pândească încotro bate vântul favoarei imperiale. Cum băgau de seamă că vântul favoarei suflă într-o direcţie oarecare, pe loc toată ceata asta de trântori ai armatei începea să sufle în aceeaşi parte, aşa că împăratului i-ar fi venit greu să-l abată în altă direcţie. În mijlocul acestei stări nedefinite, faţă de ameninţarea pericolului serios, care dădea oricărei probleme un caracter deosebit de îngrijorător, în mijlocul acestui vârtej de intrigi, de egoisme, de ciocniri între diferitele opinii şi sentimente, faţă de deosebirile de naţionalitate dintre toate aceste persoane – acest al optulea partid, cel mai mare ca număr, preocupat de interese personale, sporea încurcătura şi tulburarea generală. Nu se putea ridica vreo problemă nouă fără ca roiul acesta de trântori, ce nu apucase bine să dezbată tema anterioară, să nu dea pe loc năvală asupra noii probleme, întunecând şi asurzind cu bâzâitul lor glasurile celor ce vorbeau din inimă.
Din sânul tuturor acestor partide, chiar în timpul când sosi prinţul Andrei, se mai formase unul, al nouălea partid, care abia începea să-şi ridice glasul. Era partidul celor bătrâni şi înţelepţi, cu experienţă în treburile statului şi ascuţiţi la minte, oameni care, neluând partea vreuneia dintre opiniile acestea contradictorii, puteau privi obiectiv la tot ceea ce se petrecea pe la statul-major al marelui cartier general şi găsi mijloacele de ieşire din această stare de impreciziune, nehotărâre, încurcătură şi slăbiciune.
Partizanii acestui grup aveau – şi şi-o spuneau chiar – părerea că tot răul se datora mai ales prezenţei împăratului şi a curţii sale militare aici, prin preajma armatei; că se introdusese în armată acea nestatornicie nedefinită a raporturilor, convenţională şi şovăitoare, care o fi ea bună la curte, dar în armată e dăunătoare, că împăratul trebuie să domnească, nu să conducă armata; că singura ieşire din această situaţie este ca suveranul şi curtea lui să plece de pe front; că singură prezenţa împăratului aici paralizează cincizeci de mii de oameni, necesari pentru a-i asigura paza personală, şi că cel mai slab comandant suprem, dacă va avea libertate de acţiune, va fi mai bun decât cel mai bun dintre comandanţi, legat de mâini şi de picioare datorită prezenţei şi autorităţii împăratului.
În aceeaşi epocă, în care prinţul Andrei se afla la Drissa fără nici o misiune, secretarul de stat Şişkov, unul dintre principalii reprezentanţi ai acestui partid, scrise împăratului o scrisoare pe care consimţiră s-o semneze şi Balaşov, şi Arakceev. În această scrisoare, folosindu-se de învoirea dată de împărat de a critica mersul general al treburilor, Şişkov propunea respectuos împăratului, sub motiv că poporul din capitală are nevoie să fie însufleţit pentru susţinerea războiului, să părăsească trupele.
Însufleţirea poporului de către împărat şi chemarea lui pentru apărarea patriei – acea însufleţire (în măsura în care ea a fost chiar produsul prezenţei împăratului la Moscova), care s-a dovedit a fi principala cauză a triumfului Rusiei, fu pretextul propus împăratului şi primit de el, drept motiv de a părăsi trupele.
X.
SCRISOAREA ACEASTA NU fusese încă înmânată împăratului, când Barclay îi comunică la masă lui Bolkonski că suveranul însuşi doreşte să-l vadă pentru a-i pune întrebări cu privire la Turcia şi că Prinţul Andrei urmează să se prezinte la cartierul lui Benigsen la ora şase seara.
În aceeaşi zi chiar, la cartierul împăratului fusese adusă vestea despre o nouă mişcare a lui Napoleon, mişcare care putea pune armata în pericol; dar până la urmă, această ştire se dovedi a fi fost neîntemeiată. Şi, în dimineaţa aceleiaşi zile, colonelul Michaud inspecta împreună cu împăratul fortificaţiile de la Drissa şi-i demonstra suveranului că această tabără fortificată, concepută de Pfuel şi considerată până atunci chef-d'oeuvre567 de tactică, menită să-l piardă pe Napoleon – tabăra aceasta este o absurditate, este pieirea armatei ruseşti.
Prinţul Andrei sosi la cartierul generalului Benigsen, care ocupa un mic conac boieresc chiar pe malul râului. Nici Benigsen, nici împăratul nu erau acolo, însă Cernâşov, general-aghiotant al împăratului, îl primi şi îl înştiinţă că suveranul plecase împreună cu generalul Benigsen şi cu marchizul Paulucci să facă, pentru a doua oară în ziua aceea, inspecţia fortificaţiilor taberei de la Drissa, asupra eficacităţii cărora începuseră să aibă puternice îndoieli.
Cernâşov şedea cu un roman franţuzesc în mână la fereastra primei camere. Camera aceasta fusese altădată, pare-se, sală de recepţii; se mai afla încă în ea o orgă peste care erau aruncate nişte covoare, iar într-un colţ se afla patul pliant al aghiotantului lui Benigsen. Aghiotantul era acolo. Obosit, se vede, de vreun chefuleţ sau de lucru, şedea în aşternutul răvăşit şi moţăia. Din salonul cel mare două uşi duceau, una într-un fost salon şi cealaltă într-un cabinet. De după prima uşă se auzeau glasuri ce discutau nemţeşte şi, din când în rând şi franţuzeşte. Acolo, în fostul salon, fusese convocat, după dorinţa împăratului, nu un consiliu de război (împăratului îi plăceau impreciziunile), ci un grup de câteva persoane, a căror părere, în împrejurările grele ale prezentului, el ar fi voit s-o cunoască. Nu era un consiliu de război, ci un fel de consiliu întrunit pentru lămurirea câtorva probleme pe care personal şi le punea împăratul. La acest semiconsiliu de război fuseseră invitaţi: generalul suedez Armfeld, generalul-adjutant Wolzogen, Wintzingerode, pe care Napoleon îl numise un supus francez fugit, Michaud, Toll, contele Stein – deşi n-avea nimic de-a face cu milităria – şi, în sfârşit Pfuel însuşi, care, aşa cum auzise prinţul Andrei, părea a fi la cheville ouvriere568 a întregii acţiuni. Prinţul Andrei avu prilejul să-l observe bine, deoarece Pfuel sosi îndată după el şi, în trecere spre salon, se opri un moment să schimbe o vorbă cu Cernâşov.
De la prima vedere, Pfuel, cu uniforma lui de general rus, prost croită, care-i stătea anapoda pe trup, ca un costum de bal mascat, i se păru prinţului Andrei cunoscut, cu toate că nu-l mai văzuse niciodată. Era în el câte ceva şi din Weyrother, şi din Mack, şi din Schmidt, şi din mulţi alţi generali teoreticieni germani pe care prinţul Andrei avusese prilejul să-i vadă în 1805; dar el era mai aparte decât aceştia toţi. Asemenea neamţ-teoretician, care să întrunească în persoana sa tot ce aveau caracteristic nemţii aceştia, nu mai avusese nicicând prinţul Andrei prilejul să vadă.
Pfuel, om nu prea înalt de stat şi foarte slab, era însă ciolănos, grosolan clădit, de o constituţie sănătoasă, cu şoldurile late şi omoplaţii mari. Faţa îi era foarte zbârcită şi ochii înfundaţi adânc în orbite. Părul, netezit probabil în grabă pe la tâmple, văzut din spate, îi era ciufulit ca la copii. Intră în cameră, uitându-se împrejur îngrijorat şi supărat, ca şi când i-ar fi fost frică de tot ce era în salonul acesta mare în care intrase. Ţinându-şi cu mişcări stângace sabia, se întoarse spre Cernâşov şi îl întrebă în nemţeşte unde era împăratul. Se vedea bine că ar fi avut mare chef să străbată cât mai repede odăile, să termine odată cu saluturile şi cu plecăciunile şi să se aşeze la lucru în faţa hărţii, unde se simţea la postul său. Dădu grăbit din cap la spusele lui Cernâşov şi surâse ironic, auzind de la el că împăratul inspectează fortificaţiile pe care însuşi el, Pfuel, le construise conform teoriei sale strategice. Bombăni ceva, ca pentru sine, cu o voce de bas, aşa cum vorbesc toţi nemţii îngâmfaţi: Dummkopf… sau: zu Grunde die ganze Geschichte… sau: s'wird was gescheites d'raus werden…569 Prinţul Andrei nu stătu să audă tot şi dădu să treacă mai departe, dar Cernâşov îl opri şi-l prezentă lui Pfuel, subliniind că prinţul Andrei sosea din Turcia, unde campania se încheiase în chip atât de fericit. Pfuel de-abia se uită, nu atât la prinţul Andrei, cât dincolo de el şi prin el şi spuse râzând: „Da muss ein schöner taktischer Krieg gewesen sein”570. Şi, surâzând dispreţuitor, trecu în camera din care se auzeau vocile.
Se vedea bine că Pfuel, şi aşa oricând dispus la înţepături ironice, era azi deosebit de enervat că îndrăznise cineva să-i inspecteze tabăra fără el şi s-o judece. Prinţul Andrei, datorită amintirilor sale de la Austerlitz, putu să-şi facă o imagine clară despre caracterul lui Pfuel chiar şi numai din această scurtă întâlnire. Pfuel era unul dintre oamenii iremediabil şi fără nici o nădejde de schimbare orgolioşi, până la fanatism, aşa cum numai nemţii pot fi şi asta anume fiindcă numai la nemţi îngâmfarea se întemeiază pe idei abstracte, pe noţiuni ştiinţifice, adică pe pretinsa cunoaştere a adevărului absolut. Francezul e îngâmfat pentru că se consideră irezistibil atât intelectual, cât şi fiziceşte, fermecător şi pentru bărbaţi ca şi pentru femei. Englezul e îngâmfat pentru că este cetăţean al celui mai bine organizat stat din lume şi de aceea, ca englez, ştie totdeauna ce trebuie să facă şi ştie că orice-ar face, ca englez, va fi, fără îndoială, bine făcut. Italianul e îngâmfat pentru că e agitat şi uită uşor şi de sine, şi de ceilalţi. Rusul e îngâmfat tocmai pentru că nu ştie de nimic şi nici nu vrea să ştie, pentru că nici nu crede că este cu putinţă să poţi şti ceva pe deplin. Neamţul e îngâmfat mai rău decât toţi şi e mai dur decât toţi şi mai nesuferit decât toţi, pentru că îşi închipuie că ştie adevărul, fiind în posesia ştiinţei, pe care a născocit-o singur, dar care pentru el este adevărul absolut. Un om de felul acesta era, evident, Pfuel. El îşi avea ştiinţa lui, teoria mişcărilor oblice, extrasă din istoria războaielor lui Frederic cel Mare, şi orice-ar fi întâlnit în istoria modernă a războaielor i se părea o absurditate, o barbarie, o ciocnire dezgustătoare, în care şi dintr-o parte, şi din alta se făceau atâtea greşeli, încât aceste războaie nu mai puteau fi numite războaie: ele cădeau în afara prevederilor teoriei şi, prin urmare, nu puteau servi ca obiect de cercetare ştiinţifică.
În 1806, Pfuel fusese unul dintre autorii planului acelui război care se încheiase cu Jena şi Auerstädt; dar în rezultatul acestui război el nu găsi nici cea mai mică dovadă a nevalabilităţii teoriei sale. Dimpotrivă, singura pricină a nereuşitei fuseseră, după părerea lui, abaterile de la teoria sa şi el spunea cu ironia veselă care-l caracteriza: „Ich sagte ja, dass die ganze Geschichte zum Teufel gehem werde”571. Pfuel era unul dintre acei teoreticieni care-şi iubesc atât de mult teoria, încât uită că rostul oricărei teorii este punerea ei în practică; din dragoste pentru teoria sa, el ura practica şi nu voia să ştie de dânsa. De insucces se bucura chiar, pentru că insuccesul – care se datora totdeauna abaterilor practicii de la teorie – nu făcea decât să-i dovedească justeţea teoriei sale.
Schimbă câteva cuvinte cu prinţul Andrei şi cu Cernâşov despre războiul actual, cu aerul omului care ştie dinainte că totul va merge cât se poate de prost şi că el nu este deloc nemulţumit de asta. Şuviţele de păr care-i atârnau nepieptănate pe ceafă şi tâmplele pieptănate în fugă spuneau destul de elocvent lucrul acesta.
Trecu în camera cealaltă şi îndată începu să se audă de acolo tonul ursuz al vocii lui de bas.
