XI.

PRINŢUL ANDREI TOCMAI îl petrecea cu privirea pe Pfuel, când în cameră intră grăbit contele Benigsen, şi, dând din cap spre Bolkonski, fără să se mai oprească, trecu în cabinet să dea anumite ordine aghiotantului său. Împăratul avea să sosească îndată după el, şi Benigsen se zorise să ajungă mai înainte pentru ca să mai poată pregăti câte ceva şi să aibă timpul să-l primească. Cernâşov şi prinţul Andrei ieşiră la scară. Împăratul, cu figură de om obosit, descăleca. Marchizul Paulucci îi spunea ceva suveranului. Cu capul aplecat spre stânga, împăratul asculta cu un aer de nemulţumire ceea ce îi spunea cu deosebită înflăcărare Paulucci. Voind, probabil, să pună capăt discuţiei, împăratul porni înainte, însă italianul, roşu la faţă şi agitat, uitând că nu se cade, veni după el, vorbind mai departe.

— Quant a celui qui a conseillé ce camp, le camp, de Drissa, spuse Paulucci, în vreme ce împăratul, care începuse să urce treptele, dete cu ochii de prinţul Andrei şi se uită la chipul lui, care i se părea necunoscut. Quant a celui, Sire, continuă Paulucci cu disperare, ca şi cum n-ar mai fi fost în stare să se stăpânească, qui a conseillé le camp de Drissa, je ne vois pas d'autre alternative que la maison jaune ou le gibet.572 Fără să-i dea ascultare, de parcă nici n-ar fi auzit vorbele italianului, împăratul, recunoscându-l pe Bolkonski, se întoarse cu bunăvoinţă spre el:

— Sunt foarte bucuros că te văd; treci dincolo, unde s-au adunat ceilalţi, şi aşteaptă-mă.

Împăratul trecu în cabinet. După el intrară prinţul Piotr Mihailovici Volkonski şi baronul Stein şi îndărătul lor uşile se închiseră. Prinţul Andrei, folosindu-se de permisiunea împăratului, intră împreună cu Paulucci, pe care-l cunoştea din Turcia, în salonul unde se întrunise consiliul.

Prinţul Piotr Mihailovici Volkonski era un fel de şef al stafului-major imperial. El ieşi din cabinet şi, aducând în micul salon un sul de hărţi, pe care le desfăşură pe masă, înşiră chestiunile asupra cărora dorea să asculte părerile domnilor care se adunaseră acolo. Era vorba de faptul că noaptea trecută fusese primită vestea (care s-a dovedit mai târziu a fi falsă) că francezii porniseră o acţiune de învăluire a taberei de la Drissa.

Cel dintâi începu să vorbească generalul Armfeld, care, pentru evitarea dificultăţilor ce se întrezăreau, propunea pe neaşteptate o poziţie cu totul nouă şi cu nimic explicabilă (afară doar de dorinţa de a se arăta şi el om de opinie), o poziţie la o parte de drumul Petersburgului şi al Moscovei unde, după părerea sa, trebuiau să se întâlnească trupele şi să aştepte unite inamicul. Se vedea că planul fusese demult întocmit de Armfeld şi că îl expunea acum nu atât cu scopul de a răspunde la problema care se punea, la care planul lui de altfel nici nu răspundea, cât pentru a se folosi de prilejul ivit ca să-l expună. Planul lui era una dintre milioanele de propuneri care puteau fi făcute cu tot atâta temei ca şi altele atâta timp cât nu aveai nici o idee de întorsătura pe care o putea lua războiul. Câţiva îi dezaprobară părerea, alţi câţiva îi luară apărarea. Tânărul colonel Toll atacă cu mai multă înverşunare decât ceilalţi ideea generalului suedez şi, în toiul controversei, scoase din buzunarul de la şold un caiet, scris mărunt, pe care ceru permisiunea să-l citească. Într-un memoriu de mare amploare, Toll propunea un alt plan, cu totul opus atât planului lui Armfeld, cât şi planului lui Pfuel – planul campaniei. Paulucci, contrazicându-l pe Toll, propuse un plan de înaintare şi de atac, singurul care, după părerea lui, ne putea scoate din nesiguranţa şi capcana (aşa numea el tabăra de la Drissa) în care ne aflam. În timpul acestor discuţii, Pfuel şi tâlmaciul său Wolzogen (puntea lui spre relaţiile cu curtea) tăceau. Pfuel pufnea numai dispreţuitor şi îşi întorcea privirile în altă parte, voind să arate că el n-avea să se înjosească niciodată până la a replica ceva la prostiile pe care le auzea acum. Iar când prinţul Volkonski, care conducea dezbaterile, îl invită să-şi expună părerile, el se mulţumi să spună doar:

— Ce rost are să mă mai întrebaţi pe mine? Generalul Armfeld a propus o minunată poziţie cu spatele descoperit. Sau atacul propus von diesem italienischen Herrn, sehr schön573. Sau retragerea. Auch gut574. Ce mă mai întrebaţi pe mine? Zise el. Văd că ştiţi totul mai bine decât mine.

Dar când Volkonski, încruntându-se, spuse că-i cere părerea în numele împăratului, Pfuel se ridică şi, însufleţindu-se dintr-o dată, începu să vorbească:

— Aţi stricat tot, aţi încurcat tot, toţi aţi vrut să arătaţi că ştiţi mai mult decât mine şi acum tot la mine veniţi. Cum s-o dregem? N-avem ce drege. Trebuie îndeplinit totul întocmai după principiile propuse de mine, spuse el, bătând cu degetele lui osoase în masă. În ce constă dificultatea? Fleacuri, Kinderspiel575.

Se apropie de hartă şi începu să vorbească repede, lovind ici-colo harta cu degetul lui uscat şi demonstrând că nici o întâmplare nu poate schimba toată utilitatea fortificaţiilor taberei din Drissa, că totul e prevăzut şi că, în cazul unor reale încercări de învăluire, inamicul ar fi, fără doar şi poate, nimicit.

Paulucci, care nu ştia nemţeşte, începu să-i pună întrebări în franţuzeşte. Wolzogen îi sări în ajutor şefului său, care vorbea prost franţuzeşte şi începu să-i traducă frazele, abia ţinându-se de Pfuel, care demonstra repede că totul, totul, nu numai ceea ce se întâmplase, ci totul, chiar şi ceea ce s-ar mai putea întâmpla de aci înainte, totul fusese prevăzut în planul său şi că, dacă acum întâmpinau greutăţi, toată vina era numai în faptul că planul nu fusese respectat cu exactitate. Râdea fără încetare ironic, demonstra, şi, în sfârşit, renunţă dispreţuitor să mai demonstreze, aşa cum renunţă matematicianul să-şi mai verifice prin proba diferitelor metode o problemă o dată dovedită ca fiind soluţionată exact. Wolzogen îl înlocui, continuând să expună în franţuzeşte ideile acestuia şi din când în când se întorcea către Pfuel: „Nicht wahr, Exzellenz?”576 Pfuel, asemenea omului care, înfierbântat în luptă, loveşte chiar şi într-ai săi, striga supărat la Wolzogen:

— Nun ja, wass soli denn da noch expliziert werden? 577

Paulucci şi Michaud săreau cu gura, în duet, la Wolzogen, vorbind franţuzeşte. Armfeld i se adresa în nemţeşte lui Pfuel. Toll îi explica ruseşte ceva prinţului Volkonski. Prinţul Andrei asculta tăcut şi observa.

Dintre toate aceste personaje, cel mai mare interes îl trezi în sufletul prinţului Andrei furiosul Pfuel, îndârjit şi îngâmfat până la absurd cum era. Singur el, din toţi cei de faţă se vedea că nu vrea nimic pentru dânsul şi nu purta ură nimănui, ci dorea un singur lucru: aducerea la îndeplinire a planului întocmit după teoria care-l costase ani şi ani de muncă. Era ridicol, era nesuferit cu ironiile lui, dar în acelaşi timp îţi inspira fără să vrei respect prin nemărginitul său devotament faţă de idee. Afară de aceasta, în ceea ce spuseseră până acum toţi vorbitorii, cu excepţia lui Pfuel, era o trăsătură comună care nu existase la consiliul de război din 1805; trăsătura aceasta era acum, deşi tăinuită, o vizibilă teamă, o panică în faţa geniului lui Napoleon, o spaimă, care se dădea pe faţă în expresiile fiecăruia. I se atribuiau lui Napoleon toate posibilităţile, îl aşteptau din toate direcţiile şi numele lui temut servea ca să-şi dărâme unul altuia, rând pe rând, propunerile. Singur Pfuel s-ar fi zis că-l consideră şi pe el, pe Napoleon, tot atât de barbar ca pe oricare dintre adversarii teoriei lui. Dar, în afară de sentimentul stimei, Pfuel îi inspira prinţului Andrei şi un sentiment de milă. După tonul cu care i se adresau curtenii, după ceea ce-şi permisese Paulucci să spună împăratului şi, mai ales, după o anumită disperare pe care o trădau chiar ripostele lui Pfuel, se vedea bine că ştiau şi ceilalţi şi că însuşi Pfuel simţea cum i se apropie căderea. Şi, în ciuda îngâmfării şi ironiei lui dure, de neamţ arţăgos, Pfuel era de plâns aşa cum arăta, cu părul lins pe tâmple şi atârnând la ceafă în miţe dezordonate. Oricât ar fi ascuns el lucrul acesta sub masca indignării şi a dispreţului, se vedea bine ce disperat era de faptul că singura lui ocazie de a-şi verifica într-o acţiune de mari proporţii şi de a arăta lumii întregi temeinicia teoriei sale îi aluneca printre degete.

Dezbaterile continuară încă multă vreme şi, cu cât se prelungeau, cu atât discuţiile deveneau mai aprinse, ajungând până la strigăte şi până la chestiuni personale, şi cu atât mai greu era de tras vreo concluzie generală din toate cele spuse. Ascultând cele discutate în atâtea limbi diferite, propunerile, planurile, contestările şi strigătele tuturor, prinţul Andrei nu putea decât să se mire de ceea ce spuneau toţi. Gândurile care îl frământaseră demult, în timpul activităţii sale de militar, când ajunsese la concluzia că nu există şi nici nu poate exista vreo ştiinţă a războiului şi că din pricina asta nu există şi nici nu poate exista nici un fel de aşa-zis geniu militar, lua acum pentru el un aspect desăvârşit, de vădit adevăr. „Ce teorie şi ce ştiinţă poate fi oare într-o acţiune ale cărei condiţiuni şi împrejurări nu sunt cunoscute şi nu pot fi delimitate şi în care forţa celor ce duc războiul poate fi şi mai puţin definită? Nimeni nu poate şi n-ar putea şti care va fi situaţia armatei noastre sau a inamicului până mâine, şi nimeni nu poate şti care este forţa uneia sau alteia dintre unităţi. Uneori, când nu se întâmplă să se afle în fruntea trupei un laş care să strige: „Suntem încercuiţi!„ şi s-o ia la fugă, ci e în fruntea trupei un om voios şi curajos, care strigă „Ura!„ un detaşament de cinci mii de oameni face cât unul de treizeci de mii, ca la Schöngraben; iar alteori, cincizeci de mii fug din faţa a opt mii, ca la Austerlitz. Ce fel de ştiinţă poate fi oare într-o acţiune în care, ca în orice acţiune practică, nimic nu poate fi delimitat şi totul depinde de o serie de împrejurări fără de număr, a căror însemnătate se defineşte într-o singură clipă, de care nimeni nu poate spune când are să se ivească. Armfeld spune că armata noastră e tăiată în două, iar Paulucci spune că noi am vârât armata franceză între două focuri; Michaud spune că neajunsul cel mare al taberei din Drissa este faptul că avem râul în spate, iar Pfuel susţine că tocmai în acest fapt stă forţa ei. Toll propune un plan. Armfeld propune altul; şi toate sunt bune şi toate sunt proaste, iar avantajele oricărei propuneri pot fi evidente numai în clipa când se va produce evenimentul. Şi de ce spun toţi: geniu militar? Oare geniu să fie omul care se pricepe să ordone la vreme un transport de pesmeţi şi să spună unuia să meargă la dreapta şi altuia la stânga? Numai pentru că militarii sunt învestiţi cu strălucire şi putere, iar masele de nemernici linguşesc puterea, atribuindu-i pe nedrept calităţi geniale, pot fi numiţi ei genii? Dimpotrivă, cei mai buni generali pe care i-am cunoscut sunt nişte proşti sau nişte zănatici. Cel mai bun e Bagration, a recunoscut-o însuşi Napoleon. Dar însuşi Bonaparte! Îmi aduc aminte expresia de om mărginit şi mulţumit de sine pe care o avea pe câmpia de la Austerlitz. Un bun comandant nu numai că nu trebuie să fie geniu, sau să aibă cine ştie ce însuşiri deosebite, ci, dimpotrivă, trebuie să fie lipsit de cele mai înalte şi mai frumoase calităţi omeneşti: de dragoste, de poezie, de duioşie şi de iscoditoare îndoială filosofică. Trebuie să fie mărginit, ferm convins că ceea ce face el este foarte important (altfel nu l-ar mai răbda inima să facă) şi numai atunci va fi un viteaz căpitan de oşti. Ferească Dumnezeu să fie om, să iubească pe cineva, să-i fie milă, sau să se gândească dacă este sau nu este drept ce face! De altfel, e de înţeles pentru ce, încă din timpuri străvechi, s-a creat pentru dânşii această falsă teorie a geniilor: ei au puterea în mână. Meritul în reuşita acţiunii războiului le aparţine nu lor, ci acelor soldaţi care vor striga din rânduri: „Suntem pierduţi!„ sau vor striga: „Ura!„ Şi numai în rândurile soldaţilor poţi să serveşti cu încredinţarea că eşti folositor!”

Asta-şi spunea prinţul Andrei, ascultând dezbaterile, şi se deşteptă din gândurile lui abia când Paulucci îl strigă şi toţi se pregăteau să plece.

A doua zi, în timpul unei treceri în revistă, împăratul îl întrebă unde doreşte să servească, şi prinţul Andrei căzu pe veci în dizgraţia celor de la curte, prin faptul că nu ceru să rămână pe lângă persoana împăratului, ci ceru îngăduinţa de a servi în armata combatantă.