XII.

ÎNAINTE DE ÎNCEPUTUL campaniei, Rostov primi din partea părinţilor lui o scrisoare prin care, înştiinţându-l în puţine cuvinte de boala Nataşei şi de ruptura ei cu prinţul Andrei (ruptura aceasta i se explica prin refuzul Nataşei), ei îl rugau din nou să-şi dea demisia din armată şi să vină acasă. Primind această scrisoare, Nikolai nici nu se gândi să ceară concediu sau să demisioneze, dar le răspunse părinţilor săi că regretă boala Nataşei şi ruptura dintre ea şi logodnicul ei şi că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a le îndeplini dorinţa. Soniei îi scrisese separat.

„Adorată prietenă a sufletului meu, scria el, nimic, afară de onoare, nu m-ar fi putut împiedica să mă înapoiez la ţară. Dar acum, în pragul deschiderii ostilităţilor, aş trece drept un laş nu numai în ochii tuturor camarazilor mei, dar şi faţă de mine însumi, dacă aş pune mai presus de datorie şi de dragostea de patrie propria mea fericire. Dar este pentru cea din urmă oară când mai suntem despărţiţi. Crede-mă că în clipa în care se va sfârşit războiul, dacă voi mai fi în viaţă şi tu mă vei mai iubi, voi lăsa tot şi voi zbura la tine să te strâng pentru totdeauna la pieptul meu înflăcărat.”

Într-adevăr, numai începerea campaniei îl reţinuse pe Rostov, împiedicându-l să se înapoieze – aşa cum promisese – şi să se însoare cu Sonia. Toamna de la Otradnoe cu vânătorile ei şi iarna cu sărbătorile, precum şi dragostea Soniei îi deschiseseră perspectiva unor molcome bucurii rustice şi a unei vieţi tihnite, boiereşti, tot lucruri pe care nu le cunoscuse până atunci, dar care acum îl ademeneau. „O nevastă minunată, copii, o haită straşnică de copoi, zece-douăsprezece perechi de ogari iuţi, gospodărie, vecini, vreo funcţie la care aş putea aspira”, se gândea el. Dar acum începuse campania şi trebuia să rămână la regiment. Şi, de vreme ce aşa trebuia să fie, Nikolai Rostov, cu firea lui paşnică, era mulţumit şi cu viaţa pe care o ducea la regiment, viaţă ce izbutise să şi-o facă plăcută.

După ce venise din concediu şi fusese primit cu bucurie de tovarăşii săi, Nikolai fusese trimis în Ucraina pentru rechiziţii de cai şi adusese de acolo nişte exemplare extraordinare, fapt care-i făcuse multă plăcere şi-i adusese numai laude din partea superiorilor. În lipsa lui îi venise înaintarea la gradul de căpitan, iar când regimentul fu pus pe picior de război, cu efectivul mărit, i se încredinţă escadronul în care servise mai înainte.

Campania începu, regimentul se deplasă în Polonia, soldele începură să li se plătească îndoit, sosiră noi ofiţeri, oameni noi, cai şi, ceea ce era principalul, veselia şi voia bună, care vin odată cu începutul războiului, îi cuprinse pe toţi; iar Rostov, ştiindu-se bine văzut în regiment, se lăsă cu totul în voia plăcerilor şi intereselor milităriei, deşi ştia că, mai târziu sau mai curând, va trebui să le părăsească.

Din felurite şi complicate motive, unele de stat, altele politice şi tactice, armata se retrăsese din Wilna. Fiecare pas al retragerii era însoţit, la cartierul general, de un complicat joc de interese, raţionamente şi pasiuni. Dar pentru husarii regimentului Pavlogradski, acest marş de retragere pe timp frumos, de vară, cu provizii din belşug, era lucrul cel mai simplu şi mai plăcut. N-aveau decât să se îngrijoreze, să deznădăjduiască şi să facă intrigi cei de la cartierul general; cei din armata de front nici nu-şi puneau măcar întrebarea de ce şi încotro merg. Iar dacă regretau că se retrăgeau, era numai pentru că trebuiau să părăsească o casă cu care se obişnuiseră sau o poloneză frumuşică. Şi dacă totuşi îi trecea cuiva prin cap că lucrurile stau prost, atunci, aşa cum se cuvine să facă orice bun militar, cel căruia îi trecuse asta prin minte căuta să fie cât mai vesel şi să nu se mai gândească la mersul general al lucrurilor, ci numai la treburile sale cele mai urgente. La început cantonaseră voioşi lângă Wilna, făcuseră cunoştinţă cu moşieri polonezi, aşteptaseră şi primiseră inspecţiile împăratului şi ale altor înalţi comandanţi. Pe urmă primiseră ordin să se retragă la Swiencjany şi să nimicească toate proviziile care n-ar fi putut fi luate. Husarii îşi aminteau de Swiencjany numai pentru că fusese tabăra beţiilor, cum îi spunea întreaga armată acestui cantonament, şi pentru că la Swiencjany plouase cu plângeri împotriva trupelor care, folosindu-se de ordinul de a rechiziţiona provizii, luau drept provizii caii, trăsurile şi covoarele panilor polonezi. Rostov îşi amintea de Swiencjany pentru că în prima zi după intrarea în acest târguşor fusese nevoit să-şi schimbe vagmistrul şi nu se mai putuse înţelege cu niciunul dintre oamenii săi din escadron, beţi toţi, care puseseră, fără învoirea lui, mâna pe cinci butoaie de bere veche. De la Swiencjany se retraseră iară şi iară până la Drissa, iar de aici începură să se retragă mai departe, spre graniţele Rusiei.

La 13 iulie pavlogrădenilor le fu dat să ia parte pentru prima oară la o acţiune serioasă.

În noaptea de 12 iulie, în ajunul luptei, era o furtună mare cu ploaie şi cu grindină. Vara anului 1812 s-a remarcat în general prin furtunile ei.

Două escadroane ale regimentului Pavlogradski se aflau în bivuacuri în mijlocul unui lan de secară dată în pârg, dar culcată cu totul la pământ de cai şi vite. Ploua cu găleata, şi Rostov, împreună cu tânărul ofiţer Ilin, protejatul lui, şedeau într-un bordei înjghebat în pripă. Un ofiţer din regimentul lor, cu mustăţile lungi ce treceau de conturul obrajilor, întorcându-se de la comandament şi fiind surprins de ploaie, intră la Rostov.

— Vin de la comandament, conte, ai auzit de isprava lui Raevski?

Şi ofiţerul îi povesti amănuntele luptei de la Saltanovo, aşa cum le aflase la comandament.

Rostov, zgribulit, cu umerii adunaţi, cu apa şurluindu-i pe sub guler, trăgea din lulea şi asculta fără interes, uitându-se din când în când la tânărul Ilin, ofiţerul care se ghemuise lângă el. Ofiţerul, un băietan de vreo şaisprezece ani, abia intrat în regiment, era acum pentru Nikolai ceea ce fusese el pentru Denisov cu şapte ani în urmă. Ilin se străduia să-l imite întru totul pe Rostov şi se îndrăgostise de el ca o femeie.

Zdrżinski, ofiţerul cu mustăţi de două ori mai lungi decât trebuie, povestea emfatic cum zăgazul de la Saltanovo devenise un adevărat Termopile rusesc şi cum pe zăgazul acesta generalul Raevski săvârşise o faptă de arme vrednică de antichitate. Zdrżinski povesti fapta lui Raevski, care-şi dusese cei doi fii la stăvilar, sub înfiorătoarea ploaie de foc şi pornise împreună cu dânşii la atac. Rostov ascultă povestea şi nu numai că nu spuse nimic care să arate că împărtăşeşte entuziasmul lui Zdrżinski, dar, dimpotrivă, îşi luă chiar un aer de om care se ruşinează de ceea ce i se spune, deşi n-avea de gând să-l contrazică. Rostov ştia din experienţa sa personală după campania de la Austerlitz şi cea din 1807, mai întâi că toţi cei care-şi povestesc isprăvile din război mint întotdeauna, aşa cum şi el minţea când povestea; în al doilea rând, avea acum atâta experienţă, încât să ştie că în luptă lucrurile se petrec cu totul altfel decât ni le putem închipui şi povesti. Şi de aceea nu-i plăcuse povestirea lui Zdrżinski şi nu-i plăcuse nici Zdrżinski însuşi, care, cu mustăţile lui lungi, se apleca, aşa cum îi era obiceiul, până aproape de faţa aceluia cu care vorbea, şi-l prinsese acum pe Rostov la strâmtoare, acolo în bordei. Rostov tăcea şi se uita la el… Mai întâi de toate pe acest zăgaz luat cu asalt trebuie să fi fost, de bună seamă, atâta zăpăceală şi înghesuială, încât, dacă Raevski şi-a scos într-adevăr feciorii în faţă, faptul acesta n-a putut avea efect decât cel mult asupra a vreo zece oameni din imediata lor apropiere, îşi zicea Rostov; ceilalţi nici n-ar fi putut vedea cum şi cu cine înainta Raevski pe stăvilar. Dar chiar şi cei care vedeau lucrul acesta n-au putut găsi în el un imbold prea puternic, căci ce le păsa lor de duioasele sentimente părinteşti ale lui Raevski, când acolo era în joc pentru fiecare propria lui piele? Şi, pe urmă, nu de faptul că era cucerit sau nu era cucerit zăgazul de la Saltanovo depindea soarta patriei, aşa cum ne-au învăţat la şcoală că a depins la Termopile. Va să zică, ce rost mai avea un asemenea sacrificiu? Şi, la o adică, de ce să-ţi mai amesteci şi copiii în război? „Eu nu numai că nu l-aş fi dus pe frate-meu Petea, dar chiar şi pe Ilin, care mi-e străin, dar e băiat bun, m-aş face luntre şi punte să-l pun undeva la adăpost”, continuă Rostov să-şi spună, ascultându-l pe Zdrżinski. Dar nu-şi dădu în vileag gândul: îşi avea şi în privinţa aceasta experienţa lui. Ştia că povestirea aceasta contribuia la glorificarea armelor noastre şi că, de aceea, trebuia să aibă aerul că nu se îndoia defel. Ceea ce şi făcu.

— Dar suntem leoarcă, zise Ilin, care prinsese de veste că lui Rostov nu-i plăcea povestirea lui Zdrżinski. Şi ciorapii, şi cămaşa, toate-s ude; uite, sub mine-i lac! Mă duc să caut un adăpost. Parcă s-a mai potolit ploaia.

Ilin ieşi şi Zdrżinski plecă şi el.

După vreo cinci minute, Ilin, lipăind prin noroi, dădu buzna în bordei.

— Ura! Rostov, hai repede! Am găsit! Uite, colea, la vreo două sute de paşi este o cârciumă, ai noştri s-au şi strâns acolo. Ne mai zvântăm şi noi puţin; e şi Maria Ghenrihovna.

Maria Ghenrihovna era nevasta medicului de regiment, o nemţoaică tânără şi frumuşică, cu care doctorul se însurase în Polonia. Fie din lipsă de mijloace, fie pentru că nu voia să se despartă în luna de miere de tânăra lui soţie, doctorul o purta pretutindeni cu el, după regiment, şi gelozia lui devenise obiectul de glumă obişnuit al ofiţerilor regimentului de husari.

Rostov îşi aruncă pelerina pe umeri, îl strigă pe Lavruşka să-l urmeze cu lucrurile şi porni cu Ilin prin ploaia care se mai potolise, mai lunecând prin noroi, mai lipăind de-a dreptul prin băltoace, în bezna străpunsă din când în când de fulgere îndepărtate.

— Rostov, unde eşti?

— Aici. Al naibii mai fulgeră! Îşi strigau ei unul altuia.