XIII.

ÎN CÂRCIUMA, ÎN FAŢA CĂREIA aştepta brişca doctorului, se şi adunaseră vreo cinci ofiţeri. Maria Ghenrihovna, o nemţoaică blondă şi durdulie, într-o scurteică şi cu bonetă de noapte, şedea pe laviţa lată, în colţul din faţă. Bărbatul ei, doctorul, dormea la spatele ei. Rostov şi Ilin intrară în cameră, întâmpinaţi cu strigăte de veselie şi hohote de râs.

— Măi! Dar la voi e chef, nu glumă, spuse Rostov râzând.

— Dar voi ce păziţi?

— Frumoşi mai sunteţi. Ia uitaţi-vă cum curge apa de pe ei. Numai să nu ne udaţi salonul!

— Vedeţi să nu murdăriţi rochia Mariei Ghenrihovna, spuseră câteva voci.

Rostov şi Ilin se grăbiră să caute un colţişor unde să-şi poată schimba hainele ude fără să jignească pudoarea Mariei Ghenrihovna. Încercară să treacă dincolo de peretele despărţitor ca să se îmbrace, dar cămăruţa strâmtă era ocupată în întregime de trei ofiţeri care jucau cărţi pe o ladă goală, la lumina unei lumânări, şi care nu se învoiră pentru nimic în lume să cedeze locul. Maria Ghenrihovna le cedă temporar una din fustele ei, ca să le slujească de paravan, şi îndărătul acestui paravan improvizat, Rostov şi Ilin, ajutaţi de Lavruşka venit cu bagajele, îşi scoaseră hainele ude şi-şi puseră altele uscate.

Făcură foc în soba dărăpănată. Găsiră o scândură pe care o puseră pe două şei şi o acoperiră cu o pătură de cal, mai găsiră şi un mic samovar, apăru o cutie de zahăr şi o jumătate de sticlă de rom, aşa că, rugând-o pe Maria Ghenrihovna să facă pe gazda, se îngrămădiră toţi în jurul ei. Care-i oferi o batistă curată ca să-şi şteargă mânuţele, care-i puse sub picioarele micuţe dolmanul ca să n-o tragă umezeala, care-şi atârnă mantaua în fereastră ca să nu fie curent, care, în sfârşit, începu să alunge muştele de pe faţa doctorului, ca să nu i se trezească bărbatul.

— Daţi-i pace, zise Maria Ghenrihovna, cu un zâmbet sfios şi fericit, doarme el şi aşa, destul de bine, după o noapte de nesomn.

— Nu se poate, Maria Ghenrihovna, răspunse un ofiţer, trebuie să ne punem bine cu doctorul. Cine ştie ce se mai întâmplă şi i-o fi şi lui, poate, milă de mine când mi-o veni vremea să-mi taie mâna sau piciorul.

Pahare nu se aflau decât trei şi apa era aşa de tulbure, încât n-aveai cum să ştii când era ceaiul tare şi când era slab, iar în samovar nu intra apă decât pentru şase pahare în cap; cu toate astea, era cu atât mai plăcut să-ţi capeţi pe rând, după vechimea în grad, paharul cuvenit, din mânuţele dolofane cu degetele bondoace şi cu unghiile nu chiar curate, ale Mariei Ghenrihovna. Toţi ofiţerii, după câte părea, erau într-adevăr îndrăgostiţi de Maria Ghenrihovna în seara aceea. Până şi cei care jucau cărţi, înghesuiţi după peretele despărţitor, lăsară curând jocul şi trecură lângă samovar, ca să se supună stării de spirit generale şi să facă şi ei curte Mariei Ghenrihovna. Femeia, văzându-se înconjurată de atâţia tineri distinşi şi curtenitori, strălucea de fericire, oricât s-ar fi silit să ascundă lucrul acesta şi oricât de vizibil ar fi tresărit, cu sfială, la fiecare mişcare a soţului care-şi vedea mai departe de somn, la spatele ei.

Lingură n-aveau decât una, pe când zahăr era din belşug, numai că n-aveau cu ce să amestece în pahar, aşa că se hotărî ca ea să amestece pe rând zahărul în ceaiul fiecăruia. Rostov, primindu-şi paharul, turnă în el rom şi o rugă pe Maria Ghenrihovna să amestece.

— Doar n-o să-l bei fără zahăr? Zise ea, zâmbind întruna, ca şi cum tot ce-ar fi spus ea sau tot ce-ar fi spus ceilalţi era plin de haz şi cu multe alte înţelesuri.

— N-am nevoie de zahăr; mie mi-e destul să amesteci dumneata cu mânuţa dumitale.

Maria Ghenrihovna se învoi şi începu să caute lingura pe care o şi înşfăcase cineva.

— Cu degeţelul dumitale, Maria Ghenrihovna, zise Rostov, va fi şi mai gustos.

— Frige! Zise Maria Ghenrihovna, roşind toată de plăcere.

Ilin luă o găleată de apă şi, picurând în ea câţiva stropi de rom, veni la Maria Ghenrihovna, rugând-o să i-o amestece cu degetul.

— Asta-i ceaşca mea, spuse el. Numai vârâţi-vă un degeţel în ea, şi o beau toată!

Când apa din samovar fu băută în întregime, Rostov puse mâna pe cărţi şi propuse Mariei Ghenrihovna o partidă de rigi. Traseră la sorţi, ca să se aleagă cine trebuie să-i fie pereche Mariei Ghenrihovna. Condiţiunile jocului, propuse de Rostov, prevedeau că acel care ieşea rigă să aibă dreptul de a săruta mânuşiţa Mariei Ghenrihovna, iar cel ce rămâne popa prostul să fie obligat să încingă din nou samovarul pentru doctor, când se va scula din somn.

— Bine, dar dacă iese Maria Ghenrihovna rigă? Întrebă Ilin.

— Ea şi-aşa e regină! Iar porunca ei, lege!

Jocul abia începuse când dindărătul Mariei Ghenrihovna se ivi capul ciufulit al doctorului. Nu mai dormea demult, trăsese cu urechea la ceea ce vorbeau ei şi nu găsise, se vede, nimic vesel, hazliu sau distractiv în tot ce spuneau şi făceau. Era posomorât şi mahmur. Nu se salută cu ofiţerii. Se mulţumi să se scarpine în cap şi, cum n-avea pe unde trece, le ceru să-i facă loc. Nu apucă să iasă din cameră că toţi ofiţerii izbucniră în hohote puternice de râs, iar Maria Ghenrihovna se înroşi până la lacrimi şi asta o făcu să apară şi mai încântătoare în ochii tuturor ofiţerilor. Înapoindu-se din curte, doctorul spuse nevesti-si (care încetase să mai zâmbească fericită şi, aşteptând speriată să audă ce-i va spune, se uita ţintă la el) că ploaia contenise şi că trebuiau să meargă, să se culce în trăsură, căci altfel li se vor fura toate lucrurile.

— Trimit eu un soldat, doi să facă de planton! Zise Rostov. Ce-ţi veni, doctore?

— Fac chiar eu de planton! Spuse Ilin.

— Nu se poate, domnilor! Dumneavoastră oţi fi sătui de somn, dar eu n-am dormit de două nopţi, zise doctorul şi se aşeză încruntat lângă nevastă, aşteptând să se termine partida.

La vederea mutrei posomorâte a doctorului, care căta pieziş la nevastă-sa, pe ofiţeri îi apucă şi mai tare râsul şi cei mai mulţi dintre ei nu se mai putură ţine să nu izbucnească în hohote, grăbindu-se să găsească pretexte plauzibile pentru veselia aceasta. Când doctorul plecă, luându-şi nevasta, şi se duse cu ea la culcare în trăsurică, ofiţerii se culcară şi ei în cârciumă, învelindu-se cu mantalele încă ude, dar trecu mult până să adoarmă, tot vorbind între ei şi aducându-şi aminte de posomoreala doctorului şi de veselia soţiei lui; din când în când câte unul dădea fuga în curte ca să aducă veşti despre ceea ce se petrece sub coviltirul trăsuricii. În câteva rânduri îşi trase Rostov mantaua peste cap şi încercă să adoarmă, dar cine ştie ce observaţie a vreunuia din ei îl făcea să intre iar în vorbă, discuţia reîncepea şi râsul copilăresc, voios şi gratuit îi cuprindea din nou pe toţi.