XIV.

PE LA ORELE TREI, NIMENI NU adormise încă atunci când se ivi un vagmistru cu ordinul de plecare spre târgul Ostrovna.

Continuând să flecărească şi să râdă cu hohote, ofiţerii începură să se pregătească în grabă de drum; samovarul cu apă murdară fu din nou încins. Dar Rostov, fără să mai aştepte ceaiul, plecă spre escadronul lui. Se lumina de ziuă; ploaia stătuse şi acum norii se împrăştiau. Era umezeală şi frig, mai ales că hainele nu se uscaseră încă. Ieşind din cârciumă, şi Rostov, şi Ilin se uitară, amândoi, în lumina zorilor, la trăsurica doctorului, cu poclitul ei de piele strălucind de ploaie, şi văzură sub poclit picioarele doctorului, şi mai în fund, pe pernele trăsurii, boneta soţiei lui; li se auzea răsuflarea egală, de oameni adormiţi.

— Zău că e foarte drăguţă, îi spuse Rostov lui Ilin, care venea după el.

— O minune de femeie! Răspunse cu seriozitatea celor şaisprezece ani ai săi Ilin.

Într-o jumătate de ceas, escadronul era încolonat în mijlocul drumului. Comanda: „încălecaţi!” răsună, şi soldaţii, făcându-şi semnul crucii, săriră pe cai. Rostov, ieşind în fruntea escadronului, comandă: „Marş”, şi husarii, în zgomotul copitelor ce pleoscăiau prin noroiul drumului, porniră câte patru, zăngănind din săbii şi vorbind domol între ei, în urma coloanelor de infanterie şi a unei baterii de artilerie, pe drumul larg, plantat pe margini cu mesteceni.

Vântul gonea fâşii de nori albaştri-liliachii, înroşiţi de răsăritul soarelui. Se lumina din ce în ce. Începuse să se vadă bine iarba aceea creaţă care se găseşte întotdeauna pe marginea drumurilor de ţară, încă udă de ploaia din ajun. Crengile aplecate ale mestecenilor, ude şi ele, se legănau în vânt şi scuturau pieziş picături luminoase. Se desluşeau din ce în ce mai limpede chipurile soldaţilor. Rostov mergea alături de Ilin, care nu se despărţea de dânsul, călărind mai spre marginea drumului, între două rânduri de mesteceni.

În campanie, Rostov îşi permitea să călărească nu pe un cal de front, ci pe unul căzăcesc. Şi bun cunoscător, şi mare amator de cai, el îşi făcuse repede rost de un roib de Don, lat în greabăn, cuminte şi iute, cu care nimeni nu-l întrecea. Să călărească pe acest cal era pentru Rostov o desfătare. Se gândea la cal, la dimineaţa aceea, la nevasta doctorului, şi nici prin gând nu-i treceau primejdiile ce-l aşteptau.

Altădată, când pleca la luptă, îi era teamă; acum însă, Rostov n-avea nici cel mai mic simţământ de frică. Nu faptul că s-ar mai fi deprins cu focul (căci cu primejdia nu te poţi deprinde niciodată) îl făcea să nu se teamă, ci faptul că învăţase să-şi strunească sufletul în faţa pericolului. Se obişnuise, când pornea la atac, să se gândească la orice afară de ceea ce părea mai interesant în momentul acela decât toate celelalte: primejdia care-l pândea. Oricâte sforţări făcuse, oricât se acuzase singur de laşitate, în primele luni ale serviciului militar n-o putea face, dar reuşise să ajungă aici odată cu trecerea anilor, şi lucrul acesta venise de la sine. Acum mergea călare alături de Ilin, printre mesteceni, rupând din când în când câte o frunză de pe ramurile care-i veneau la îndemână şi atingând arareori cu pintenul coastele calului, sau dând câteodată husarului din spatele său, fără să se întoarcă, luleaua stinsă – şi asta cu atâta calm şi nepăsare de parcă ar fi ieşit la plimbare. Îl apuca mila când se uita la chipul tulburat al lui Ilin, care vorbea mult şi agitat; cunoştea din experienţă starea aceea chinuitoare de aşteptare a groazei şi a morţii, în care se afla stegarul, şi ştia că nimic, în afară de trecerea timpului, nu-l putea vindeca.

De îndată ce se ivi soarele pe dunga de cer limpede dintre nori şi marginea zării, vântul se linişti, ca şi cum n-ar mai fi îndrăznit să tulbure dimineaţa aceasta de vară, atât de minunată după ploaie; tot mai picurau stropi de apă de pe crengi, dar drept în jos, şi totul se liniştise. Soarele răsări în întregime, arătându-se la orizont, şi dispăru într-un nor îngust şi lung, care-l ascunse. După câteva minute soarele se ivi, şi mai luminos, la marginea de sus a norului. Totul era acum numai lumină şi strălucire. Şi odată cu lumina, ca un răspuns dat strălucirii ei, departe, în faţă, bubuiră tunurile.

Rostov n-apucă bine să socotească depărtarea de la care se auzeau bubuiturile, când dinspre Vitebsk sosi în galop un aghiotant al contelui Osterman-Tolstoi cu ordinul ca husarii să înainteze la trap.

Escadronul ocoli infanteria şi bateriile de artilerie, care grăbeau de asemenea pasul, coborî într-o vale şi, după ce trecu printr-un sat pustiu, din care locuitorii fugiseră, urcă iarăşi un deal. Caii începură să facă spume, iar oamenii se aprinseră la faţă.

— Stai, alinierea! Se auzi în fruntea divizonului ordinul comandantului.

— La stânga, la pas, înainte, marş! Răsună comanda în faţă.

Şi husarii trecură pe linia trupelor, în flancul stâng al poziţiei, şi se postară îndărătul ulanilor, care se aflau în prima linie. În dreapta se afla infanteria, în coloană strânsă: erau rezervele; ceva mai sus, pe deal, în razele piezişe şi puternice ale soarelui dimineţii, se vedeau în zare, prin limpezimea văzduhului, tunurile noastre. Mai departe de vâlcea se vedeau coloanele şi tunurile inamicului. În vâlcea se auzea cum prima noastră linie intrase în luptă şi se hărţuia voioasă cu vrăjmaşul.

Lui Rostov i se umplu sufletul de bucurie, ca de sunetele celei mai vesele muzici, la auzul zgomotelor acestora, de multă vreme nemaiauzite. Trap-ta-ta-tap! Se auziră, când răzleţ, când repede, una după alta, câteva pocnituri. Apoi totul se linişti, dar iarăşi începură nişte pârâituri ca de pocnitori, pe care-ar călca cineva.

Husarii statură aproape o oră pe loc. Începu şi canonada. Contele Osterman trecu însoţit de suita sa pe lângă escadron, se opri, vorbi ceva cu comandantul regimentului şi porni mai departe, la deal, spre locul unde erau tunurile.

Cum plecă Osterman, în rândurile ulanilor se auzi comanda:

— În coloană de atac, alinierea!

Infanteria din faţa lor se despărţi în două, ca să facă loc cavaleriei. Ulanii se mişcară din loc, fluturându-şi fanioanele lăncilor şi porniră în trap la vale, spre cavaleria franceză, care se arătase la poalele dealului dinspre stânga.

De îndată ce se lăsară ulanii la vale, husarilor li se dădu ordinul să se deplaseze spre deal şi să servească de acoperire bateriei. În timp ce husarii luau locul ulanilor, din primele linii începură să le vină în zbor, vâjâind, şi şuierând, dar fără să-i nimerească, gloanţe trase de departe.

Şuieratul lor, pe care demult nu-l mai auzise Rostov, îl bucură şi îl întărită şi mai tare decât bubuitul tunurilor. Îndreptându-se în şa, el cercetă cu privirea câmpul de luptă, care de aici de pe deal i se desfăşura pe de-a-ntregul în faţa ochilor şi luă parte cu tot sufletul la mişcările ulanilor. Ulanii se repeziră ca fulgerul asupra dragonilor francezi, totul se învălmăşi într-un nor de fum şi, peste vreo cinci minute, ulanii se retraseră în galop nu pe locul de unde plecaseră, ci puţin mai la stânga. Printre uniformele portocalii ale ulanilor, călări pe cai roibi, şi în urma lor, se vedeau bine, în grupuri mari, uniformele albastre ale dragonilor francezi şi caii lor suri.

XV.

CU OCHIUL LUI AGER DE vânător, Rostov observă printre cei dintâi uniformele albastre ale dragonilor francezi ce-i urmăreau pe ulanii noştri. Tot mai aproape şi mai aproape de el goneau cetele dezorganizate de ulani şi dragonii francezi care-i urmăreau. Acum se putea desluşi cum omuleţii aceştia – aşa păreau văzuţi de pe deal – se ciocneau şi se depăşeau unii pe alţii, mişcând din mâini ori din săbii.

Rostov se uita ca la o vânătoare cu hăitaşi la cele ce se petreceau în faţa lui. Simţea cu toată fiinţa sa că dacă ar fi dat acum iureş cu husarii lui în dragonii francezi, aceştia n-ar mai fi rezistat; dar, dacă era vorba să-i lovească, lucrul acesta trebuia făcut chiar atunci, în clipa aceea; altfel ar fi putut fi prea târziu. Se uită în jurul său. Căpitanul, care se afla alături, nu-şi lua nici el ochii de la cavaleria din vale.

— Andrei Sevastianâci, zise Rostov, îi snopim dacă…

— Frumoasă lovitură ar fi, spuse căpitanul, chiar, de ce să nu…

Rostov, fără să mai asculte până la capăt, smuci frâul calului, galopă în fruntea escadronului şi, până să apuce a da comanda, tot escadronul, care încerca aceeaşi stare sufletească, se azvârli după dânsul. Rostov nu ştia nici el cum şi de ce făcuse lucrul acesta. Îl făcuse aşa cum acţiona la vânătoare, fără să se gândească, fără să-şi facă planuri. Văzuse dragonii aproape, galopând în dezordine, şi ştia că nu vor rezista, ştia că asta era o clipă hotărâtoare, care nu se mai întoarce dacă o lasă să-i scape. Gloanţele vâjâiau şi şuierau în jurul lui atât de îmbietor şi calul i se smucea înainte cu atâta putere, încât el nu se putuse stăpâni. Dăduse pinteni calului, strigase comanda şi, în aceeaşi clipă, auzind în urma sa tropotul de cai al escadronului desfăşurat în trap întins, începu să-şi dea drumul devale, spre dragoni. Abia ajuns la poalele dealului, escadronul îşi schimbă pe nevrute trapul într-un galop, care se înteţea pe măsură ce ei se apropiau de ulanii lor şi de dragonii francezi, care galopau pe urmele acestora. Dragonii erau acum la doi paşi. Cei din frunte, văzând husarii, începură să ia calea întoarsă, iar cei de la urmă se opriră pe loc. Exact cu sentimentul cu care tăia la vânătoare calea unui lup, Rostov, slobozind cu totul frâul calului său de Don, îşi înteţi galopul ca să taie drumul rândurilor de dragoni francezi ce călăreau în dezordine. Un ulan se opri, altul, care rămăsese pe jos, se aruncă la pământ ca să nu fie strivit, un cal fără călăreţ se amestecă printre husari. Aproape toţi dragonii francezi se retrăgeau acum, în galop. Rostov, alegându-şi unul dintre ei, călare pe un cal sur, se luă după dânsul. În drum sări peste un tufiş; calul lui, cal de nădejde, zbură peste el şi, abia mai ţinându-se în şa, Nikolai văzu că în câteva clipe îşi va ajunge duşmanul pe care şi-l alesese drept ţintă. Francezul acesta, un ofiţer pe cât îl arăta uniforma, gonea din răsputeri, aplecat în şa şi izbindu-şi calul sur cu sabia. O clipă mai târziu, calul lui Rostov izbi cu pieptul crupa surului şi numai cât nu-l doborî; în aceeaşi clipă, Rostov, fără să ştie nici el pentru ce, ridică sabia şi izbi cu ea în ofiţerul francez.

În clipa în care făcu aceasta, lui Rostov îi pieri dintr-o dată tot avântul. Ofiţerul căzu, nu atât din pricina loviturii de sabie, care-l rănise uşor la braţ, mai sus de cot, cât din cauza ciocnirii calului şi de frică. Rostov, ţinându-şi calul în frâu, îşi căută cu privirea duşmanul, să vadă pe cine învinsese. Ofiţerul francez de dragoni sărea într-un picior pe lângă cal; celălalt picior îi rămăsese agăţat în scară. Clipind din ochi cu spaimă, ca şi cum s-ar fi aşteptat din clipă în clipă la o nouă lovitură, ofiţerul se uită în sus, către Rostov, încreţindu-şi fruntea, cu o expresie de groază. Chipul lui palid şi stropit de noroi, chip de om blond şi tânăr, cu gropiţă în bărbie şi cu ochi albaştri luminoşi, departe de a se potrivi cu un câmp de luptă, nu era un chip de vrăjmaş, ci un chip de om obişnuit să stea mai mult în casă. Până să hotărască Rostov ce va face cu el, ofiţerul strigă: „Je me rends!”578 Pripindu-se, căuta să-şi scoată piciorul din scară, dar nu izbutea şi-şi aţintise asupra lui Rostov ochii lui albaştri speriaţi. Câţiva husari sosiţi la galop îi descurcară piciorul şi-l săltară în şa. Pretutindeni, husarii îşi găsiseră de lucru cu câte un dragon: unul era rănit, dar, cu toată faţa lui plină de sânge, nu voia să-şi dea calul; altul călărea în crupă lângă husar, pe care-l cuprinsese cu braţele, al treilea încăleca, ajutat de un husar, pe calul acestuia. Din faţă, infanteria franceză venea în pas alergător, trăgând focuri de armă. Husarii o luară repede la trap, înapoi, cu prizonierii lor. Rostov se întoarse şi el cu ceilalţi, cuprins de nu ştiu ce sentiment neplăcut, care făcea să i se strângă inima. Ceva tulbure şi nelămurit, ce nu-şi putea explica în nici un chip, îl cuprindea când se gândea la ofiţerul luat prizonier şi la lovitura pe care i-o dăduse.

Contele Osterman-Tolstoi îi întâmpină pe husarii care se întorceau, îl chemă pe Rostov la el, îi mulţumi şi îi spuse că va raporta împăratului fapta sa eroică şi că va cere să i se dea crucea sfântului Gheorghe. Când fu chemat la contele Osterman, Rostov – amintindu-şi că atacul fusese dat fără ordin – era pe deplin convins că şeful îl cheamă spre a-l pedepsi pentru fapta-i arbitrară. De aceea, cuvintele măgulitoare ale lui Osterman şi promisiunea că va fi decorat ar fi trebuit să-l surprindă cu atât mai plăcut pe Rostov; dar acelaşi sentiment neplăcut şi tulbure continua să-i apese sufletul. „Ce m-o fi apăsând oare pe conştiinţă? Se întrebă el, plecând de lângă general. Ilin? Nu, el e întreg şi teafăr. M-am făcut de ruşine cu ceva? Nu, nu-i nici asta. Altceva îl chinuia ca o remuşcare. Da, da, ofiţerul francez cu gropiţă în bărbie, îmi aduc bine aminte cum mi s-a oprit mâna îndată ce am ridicat-o.”

Rostov văzu un convoi de prizonieri şi porni în galop după ei, ca să-şi vadă francezul cu gropiţa în bărbie. În uniforma lui ciudată, acesta călărea un cal de corvoadă de-al husarilor şi se uita neliniştit împrejur. Rana lui de la braţ aproape că nu se putea numi rană. El îi zâmbi prefăcut lui Rostov şi făcu din mână spre el în semn de salut. Rostov tot aşa se simţea, stingherit şi parcă ruşinat de ceva. Toată ziua aceea, ca şi următoarea, prietenii şi tovarăşii lui băgară de seamă că Rostov nu era nici supărat, nici plictisit, ci posac, dus pe gânduri şi adâncit în el însuşi. Bea fără plăcere, făcea tot ce putea ca să rămână singur şi se tot gândea la ceva.

Nu-şi putea lua gândul de la fapta asta strălucită a lui, care, spre mirarea sa, îi adusese crucea sfântului Gheorghe şi îi crease chiar o faimă de viteaz; dar un lucru nu putea pricepe cu nici un chip: „Aşadar, se tem şi ei, şi încă mai vârtos decât ai noştri, se gândea el. Aşadar, tocmai asta este ceea ce se numeşte eroism? Şi, oare, am făcut eu asta pentru patrie? Şi cu ce-i vinovat el, omul acesta cu gropiţă şi cu ochi albaştri? Cum s-a mai speriat! Credea că am să-l ucid? Ce-mi folosea să-l fi ucis? Mi-a tremurat mâna. Şi pentru asta mi s-a dat crucea sfântului Gheorghe. Nimic nu pricep, nimic!”

Dar până să-şi întoarcă Nikolai pe o parte şi pe alta întrebările acestea, care şi aşa nu-i dădeau răspuns clar la problema: ce şi de ce îl frământa în aşa hal, roata norocului se învârti în cariera sa, aşa cum se întâmplă adesea, spre folosul lui. După atacul de la Ostrovna, fu avansat, i se dădu comanda unui batalion de husari şi, de câte ori era nevoie de un ofiţer viteaz, lui i se dădeau misiuni.

XVI.

ÎNDATĂ CE PRIMI VESTEA că Nataşa e bolnavă, contesa Rostova, încă slăbită şi nu pe deplin însănătoşită, îl luă pe Petea, împreună cu toate slugile casei şi veni la Moscova; aşa se făcu că familia Rostovilor se mută de la Maria Dmitrievna în casa lor, stabilindu-se cu totul la Moscova.

Boala Nataşei era atât de serioasă, încât spre fericirea ei şi spre fericirea părinţilor, gândurile în legătură cu pricina acestei boli, cu fapta ei şi cu ruperea logodnei, trecură pe planul al doilea. Era atât de bolnavă, încât nu se mai puteau gândi la partea ei de vină în tot ceea ce se întâmplase, când ea nu mai mânca, nu mai dormea şi slăbea văzând cu ochii, tuşea tare şi, cum lăsau doctorii să se înţeleagă, era în primejdie de moarte. Nu se mai putea gândi nimeni acuma la altceva decât la salvarea ei. Doctorii veneau puzderie la Nataşa, o examinau singuri sau făceau consult cu alţi medici, vorbeau mult, şi pe franţuzeşte, şi pe nemţeşte, şi pe latineşte, se criticau unii pe alţii şi prescriau fel de fel de medicamente, bune la toate bolile pe care le ştiau ei, dar nici unuia dintre ei nu-i trecea prin cap ideea simplă că n-aveau de unde cunoaşte boala ei, boala de care suferea Nataşa, aşa cum nu poate fi cunoscută nici o boală dintre câte pot cădea pe capul omului într-o viaţă: căci fiecare om viu îşi are particularităţile sale, ba îşi are întotdeauna în el o boală a sa, deosebită, nouă, complicată, necunoscută de medicină, care nu-i nici boală de plămâni, nici de ficat, nici de piele, nici de inimă, nici de nervi şi aşa mai departe, cum stă scris în cărţile de medicină, ci o boală care constă într-una dintre nenumăratele combinaţii de suferinţe ale acestor organe. Ideea asta simplă nu le putea trece prin minte doctorilor (tot aşa cum nu-i poate trece vrăjitorului prin cap gândul că nu poate vrăji), fiindcă acesta era în viaţă rolul lor, să lecuiască; fiindcă, altfel, de ce primeau ei bani? Şi fiindcă pentru treaba asta îşi pierduseră ei cei mai frumoşi ani ai vieţii. Dar ceea ce este mai important, gândul acesta nu le putea da prin cap doctorilor, fiindcă ei vedeau că sunt, fără îndoială, utili, şi erau într-adevăr utili pentru toţi cei din casa Rostovilor. Erau utili nu pentru că o puneau pe bolnavă să înghită tot felul de medicamente, vătămătoare în cea mai mare parte (răul acesta nu se făcea prea mult simţit, căci substanţele vătămătoare i se dădeau în doze mici), dar erau utili, necesari, indispensabili (cauză pentru care sunt şi vor fi cât va fi lumea, lecuitori imaginari, vrăjitoare, homeopaţi) pentru că satisfăceau cerinţele sufleteşti ale bolnavei şi ale oamenilor care o iubeau pe bolnavă. Ei dădeau satisfacţie acelei veşnice nevoi omeneşti de nădejde într-o uşurare, nevoii de a fi compătimit şi de a vedea că se face pentru el ceva, pe care o simte orice om cât suferă. Ei dădeau satisfacţie acelei veşnice nevoi umane – care, în forma ei cea mai primitivă, se observă la copii – nevoia de a-şi mângâia locul lovit. Copilul se loveşte şi fuge numaidecât în braţele mamei sau dădacei, pentru ca să i se sărute şi să i se alinte locul dureros şi se simte într-adevăr uşurat atunci când locul unde-l doare îi este sărutat sau mângâiat. Copilul nu crede că oamenii mai puternici şi mai înţelepţi decât el n-ar avea mijloacele să-i aline durerea. Şi nădejdea lui că va fi uşurat, şi exprimarea compătimirii celorlalţi în timpul cât mama îi freacă cucuiul, îl liniştesc. Tot astfel şi doctorii îi erau folositori Nataşei, pentru că-i alintau şi-i sărutau bubuţa, încredinţând-o că-i trece durerea acuşica, cum s-o duce vizitiul la farmacia din strada Arbat şi-o cumpăra de o rublă şi şaptezeci de copeici prafuri şi pilule puse într-o cutiuţă frumoasă, şi prafurile acestea vor fi negreşit, din două în două ceasuri, nici mai mult, nici mai puţin, băute de bolnavă în apă fiartă.

Ce s-ar fi făcut Sonia, contele şi contesa, dacă ar fi trebuit să stea şi să se uite, fără să ia nici o măsură, dacă n-ar fi fost pilulele care trebuiau luate la ore fixe, băuturile călduţe, chifteluţele din piept de găină şi toate amănuntele regimului prescris de doctor, a căror respectare constituia o preocupare şi avea darul să liniştească pe cei din jurul bolnavei? Cum ar fi suportat oare contele boala iubitei lui fiice, dacă n-ar fi ştiut că îl costă mii de ruble boala Nataşei şi că lui nu-i pare rău de-ar fi să cheltuiască şi alte mii, numai să-i fie ei de folos; dacă n-ar fi ştiut că, în cazul când Nataşa nu s-ar face totuşi bine aşa, avea să mai cheltuiască, fără să-i pară rău, şi alte mii ca s-o ducă în străinătate şi să facă acolo consult de medici; dacă nu ar fi avut putinţa să povestească cu lux de amănunte cum Métivier şi Feller n-au putut pune diagnosticul, cum Friese l-a pus, iar Mudrov i-a ghicit şi mai bine boala? Ce s-ar fi făcut contesa, dacă n-ar fi putut să se certe din când în când cu bolnava, pentru că nu respectă întru totul prescripţiile doctorului?

— Aşa n-ai să te mai faci bine niciodată, spunea ea, uitându-şi de necaz până şi durerea ei, dacă n-ai să-l asculţi pe doctor şi n-ai să iei la vreme doctoriile! Nu te juca cu boala, când mâine poţi da într-o pneumonie, spunea contesa şi în pronunţarea acestui cuvânt pe care nu-l înţelegea nici ea îşi găsea o mare consolare.

Ce s-ar fi făcut Sonia, dacă n-ar fi avut conştiinţa împăcată de faptul că, în primele zile, nu se dezbrăcase trei nopţi în şir, numai ca să poată fi gata în orice clipă să îndeplinească întocmai toate cele prescrise de medici şi că acum nu dormea nopţi de-a rândul ca să nu scape ceasurile când trebuia să-i dea Nataşei pilulele prea puţin vătămătoare din cutiuţa aurie. Până şi Nataşa, ea, care spunea că nu-i poate folosi nici un fel de doctorie şi că toate astea nu-s decât prostii, până şi ea se bucura când vedea că se fac pentru dânsa atâtea sacrificii şi că era silită să ia doctorii la ore anumite. Îi făcea bine chiar şi faptul că putea, călcând prescripţiile medicilor, să demonstreze că nu crede în vindecare şi că nu ţine la viaţă.

Doctorul venea zilnic, îi lua pulsul, o punea să scoată limba şi, fără să dea nici o atenţie chipului de fiinţă zdrobită al Nataşei, glumea cu ea. Pe urmă, însă, după ce trecea în camera de alături şi contesa alerga cu sufletul la gură după el, doctorul îşi lua o atitudine gravă, dădea îngândurat din cap şi spunea că, deşi primejdia nu era încă îndepărtată, el are totuşi încredere în efectul acestui ultim medicament prescris, dar că trebuie aşteptat şi văzut; că boala e mai mult sufletească, dar că totuşi…

Contesa îi strecura discret în mână o monedă de aur, căutând să ascundă parcă faptul acesta de sine însăşi, şi de doctor, apoi se întorcea de fiecare dată în camera bolnavei cu sufletul împăcat.

Simptomele bolii Nataşei constau în faptul că nu mânca, dormea prea puţin, tuşea şi nu ieşea niciodată din toropeală. Doctorii cereau ca bolnava nu care cumva să rămână fără de ajutor medical şi, de aceea o ţineau la oraş, în aer îmbâcsit. Aşa se face că, în vara anului 1812, Rostovii rămaseră la Moscova.

Cu tot numărul mare de pilule, picături şi prafuri, înghiţite din borcănaşele, sticluţele şi cutiuţele din care madame Schoss, amatoare de asemenea nimicuri, adunase o colecţie considerabilă, cu toate că-i lipsea viaţa de ţară, cu care fusese obişnuită, tinereţea îşi ceru drepturile; durerea Nataşei începu să se îngroape într-un strat de impresii din viaţa ei de până atunci, încetă să-i mai apese atât de chinuitor inima, începu să treacă în domeniul amintirilor şi încetul cu încetul ea se vindecă trupeşte.