XVII.

NATAŞA ERA ACUM MAI împăcată, nu şi mai voioasă însă. Nu numai că fugea de toate prilejurile de a se bucura, ivite-n jurul ei – baluri, plimbări, concerte, teatru – dar nu râdea măcar o dată, fără ca după râs să n-o podidească lacrimile. Nici să cânte nu mai putea. Cum începea să râdă sau prindea să cânte aşa, de una singură, o îneca plânsul: lacrimile căinţei, lacrimile zilelor frumoase şi curate, care nu se mai întorc, lacrimile părerilor de rău pentru faptul că-şi pierduse atât de inutil tinereţea, care i-ar fi putut fi atât de fericită. Râsul şi mai ales cântecul i se păreau o impietate faţă de suferinţa ei. La cochetărie nu-i mai stătea gândul; de altfel, nici n-avea nevoie să se abţină. Acum spunea şi simţea că, în epoca aceasta, pentru ea toţi bărbaţii erau întocmai ca măscăriciul Nastasia Ivanovna. O strajă lăuntrică îi interzicea cu stricteţe orice bucurie. Nu mai era în ea nimic din ceea ce făcuse altădată interesul vieţii ei, nimic din viaţa aceea de fetiţă, fără griji şi plină de speranţe. Mai des şi cu mai multă durere îşi amintea ea lunile de toamnă, vânătorile, pe unchiul şi sărbătorile Crăciunului, petrecute împreună cu Nicolas la Otradnoe. Ce n-ar fi dat să poată întoarce îndărăt măcar o zi din timpurile acelea! Dar aceste bucurii erau din rândul celor pierdute pentru totdeauna. N-o înşelase atunci presentimentul că senzaţia aceea de libertate şi intensă bucurie de a trăi n-avea să se mai întoarcă niciodată. Totuşi, trebuia să trăiască.

Era o mângâiere pentru ea gândul că departe de a fi mai bună decât alţii, aşa cum îşi închipuise altădată, era dimpotrivă mai rea şi mai păcătoasă decât toţi oamenii de pe lume. Dar asta nu-i era de ajuns! Ştiind lucrul acesta, ea se întreba: „Ce va mai fi de aici încolo?” Iar acest „de aici încolo” nu-i spunea nimic. Nu mai avea nici o bucurie în viaţă, dar viaţa îşi depăna firul mai departe. Nataşa se străduia cât putea să nu fie nimănui povară şi nimănui piedică. Dar pentru ea însăşi n-avea nevoie de nimic. Se îndepărtase de toţi ai casei şi doar alături de fratele ei, Petea, se simţea uşurată; uneori, când era cu el între patru ochi, râdea. Aproape că nu mai ieşea din casă, iar dintre cei care le veneau în vizită, doar de unul singur, de Pierre, era bucuroasă. Într-adevăr, greu s-ar fi putut purta cineva mai delicat, mai atent şi în acelaşi timp mai serios, decât se purta cu ea contele Bezuhov. Nataşa simţea inconştient toată gingăşia purtării lui şi de aceea îi plăcea să stea cu el mai mult decât cu oricine. Dar nu mergea până la a-i fi recunoscătoare pentru această delicateţă. Nimic frumos din partea lui Pierre nu i se părea rezultatul unei sforţări pe care el ar fi făcut-o. Pentru Pierre, era parcă un lucru atât de firesc să fie bun cu toată lumea, încât ea nu-i vedea nici un merit în bunătatea aceasta. Câteodată, Nataşa băga de seamă încurcătura şi stângăcia lui Pierre în faţa ei, îndeosebi atunci când el se temea ca nu cumva vreun amănunt al discuţiei să redeştepte în ea vreo amintire neplăcută. Ea băga de seamă lucrul acesta şi îl punea pe socoteala bunătăţii şi timidităţii lui ştiute, care, cum îşi închipuia Nataşa, trebuie să se fi manifestat faţă de toată lumea la fel cum se manifesta faţă de ea. După cuvintele acelea neaşteptate, spuse într-o clipă de mare tulburare, greu s-ar fi putut purta cineva mai delicat, mai atent şi i-ar cere în genunchi mâna şi iubirea – Pierre nu mai spusese nici o vorbă despre sentimentele lui faţă de Nataşa şi pentru ea era vădit că vorbele acelea, care-i aduseseră pe atunci atâta mângâiere, fuseseră spuse aşa cum spui, fără să te gândeşti, o vorbă bună unui copil care plânge, o vorbă fără nici un sens şi numai ca să-l alinţi. Nu doar că Pierre era om însurat, dar Nataşa simţea, în cel mai înalt grad, între ea şi el puterea nestăvilită a barierelor morale, care lipsiseră în raporturile ei cu prinţul Kuraghin, şi nu-i trecuse prin cap măcar o dată că din relaţiile cu Pierre ar putea cumva ieşi o dragoste a ei, sau, cu atât mai puţin a lui, sau barem soiul acela de gingaşă şi poetică prietenie ce se leagă uneori între un bărbat şi o femeie, prietenie din care cunoştea câteva exemple.

Pe la sfârşitul postului de Sân-Petru, Agrafena Ivanovna Belova, o vecină a Rostovilor de la Otradnoe, veni la Moscova ca să se închine sfinţilor protectori ai oraşului. Ea îi propuse Nataşei să se împărtăşească, şi Nataşa se agăţă bucuroasă de ideea aceasta. Împotriva opreliştilor medicale de a ieşi din casă prea de dimineaţă, Nataşa se hotărî să-şi pregătească sufletul nu aşa cum şi-l pregăteau Rostovii de obicei, adică ascultând trei slujbe acasă la ei, ci aşa cum şi-l pregătea Agrafena Ivanovna, adică fără să scape niciuna măcar dintre vecerniile, liturghiile, sau utreniile dintr-o săptămână încheiată.

Contesei, această râvnă a Nataşei îi fu pe plac; în inima ei, după insuccesul îngrijirilor medicale, contesa trăgea nădejde că rugăciunea va fi de mai mare ajutor decât medicamentele şi, deşi cu frică şi pe ascuns de medici, ea consimţi să satisfacă dorinţa Nataşei şi o lăsă în grija doamnei Belova. Agrafena Ivanovna se înfiinţa la trei noaptea ca s-o trezească pe Nataşa şi, de cele mai multe ori, o găsea tot fără să fi dat ochii-n gene. Nataşa se temea să n-o fure cumva somnul tocmai la vremea utreniei. Se spăla în grabă şi, îmbrăcându-se smerită cu cea mai urâtă rochie a ei şi cu o pelerină învechită, ieşea, tremurând în răcoarea dimineţii, pe uliţele pustii, în lumina fantomatică a zorilor. După sfatul Agrafenei Ivanovna, Nataşa nu se ducea să se grijească la biserica din parohia ei, ci la o biserică al cărei preot, cum susţinea evlavioasa doamnă Belova, ducea o viaţă deosebit de aspră şi înălţătoare. În biserică era totdeauna puţină lume; Nataşa şi doamna Belova se aşezau la locul lor obişnuit, în faţa icoanei Maicii Domnului, pictată în absida stângă, şi un sentiment nou, de smerenie faţă de ceva mare şi necuprins, o năpădea pe Nataşa când se uita, în ceasul acela neobişnuit al dimineţii, la chipul înnegrit al Maicii Domnului, luminat şi de făcliile care ardeau dinaintea icoanei, şi de zorile revărsate din golul ferestrei, şi când asculta cântările slujbei, pe care se străduia să le urmărească şi să le înţeleagă. Când le înţelegea, simţirea ei proprie se adăuga cu nuanţele ei rugăciunii, iar când nu înţelegea, îi era şi mai dulce gândul că dorinţa de a înţelege totul nu-i decât trufie, că a înţelege totul e cu neputinţă, că nu-i nevoie decât să crezi şi să te laşi în voia lui Dumnezeu, care – ea simţea aceasta – îi călăuzea sufletul. Se închina, făcea mătănii, şi când nu înţelegea ceva, se ruga lui Dumnezeu, îngrozită de nemernicia ei, s-o ierte, s-o ierte pentru toate şi să fie milostiv cu ea. Rugăciunile în care punea mai mult suflet erau rugăciuni de căinţă. Şi, întorcându-se acasă dis-de-dimineaţă, când nu întâlnea în drum decât zidarii care se duceau la lucru şi rândaşii care măturau străzile, câtă vreme prin case toţi dormeau încă, Nataşa încerca un sentiment nou pentru ea, sentimentul putinţei de a se îndrepta de toate greşelile şi al putinţei de a începe o viaţă nouă, curată şi fericită.

Cu fiecare zi a săptămânii în care ea duse viaţa aceasta, sentimentul spori. Iar bucuria de a se împărtăşi, de-a fi părtaşă, cum îi spunea Agrafena Ivanovna fericită de acest joc de cuvinte, i se părea într-atât de uriaşă, încât avea impresia că nu va mai apuca binecuvântata duminică a împărtăşaniei.

Dar ziua fericită sosi, şi când Nataşa se înapoie de la împărtăşanie, în această duminică rămasă neştearsă în amintirea ei, îmbrăcată în rochie albă de muselină, se simţi pentru întâia dată, după atâtea luni de zile, mai liniştită, şi viaţa care i se deschidea în faţă nu i se mai păru o povară.

Venind în ziua aceea, doctorul o examină şi hotărî să continue să ia prafurile pe care i le prescrisese cu două săptămâni în urmă.

— Să le ia negreşit în continuare, în fiecare dimineaţă şi seară, zise, vădit şi sincer mulţumit el însuşi de succesul său. Vă rog, însă, cât mai regulat! Puteţi fi liniştită, contesă, spuse glumeţ doctorul, prinzând iscusit în podul palmei moneda de aur, în curând va avea iarăşi chef să cânte şi să zburde. De mare, mare ajutor i-a fost ultimul medicament. Uite cum a prins viaţă!

Contesa îşi privi unghiile, scuipându-şi-le repetat, şi se întoarse în salon cu faţa radioasă.