XIX.

DIN ZIUA IN CARE PIERRE, plecând de la Rostovi în inimă cu amintirea privirii pline de recunoştinţă a Nataşei, văzuse cometa care se ivise pe cer şi simţise că pentru el a început ceva nou, problema care-l chinuise fără răgaz, problema nimicniciei şi lipsei de rost a tot ce este pământesc, încetase de a-l mai frământa. Întrebarea aceea teribilă: pentru ce? În ce scop? Care i se prezenta altădată în toiul oricărei ocupaţii, fusese acum înlocuită pentru dânsul nu printr-o altă întrebare şi nici printr-un răspuns la problema de odinioară, ci numai prin imaginea ei. Dacă cumva auzea sau ducea el însuşi convorbiri fără nici un sens, dacă cumva citea sau auzea de ticăloşia şi prostia omenească, nu se mai îngrozea, ca odinioară, nu se mai întreba la ce se zbuciumă oamenii atâta, când toate-s aşa de trecătoare şi de necunoscute, ci şi-o amintea pe ea, în felul în care o văzuse cea din urmă oară, şi toate îndoielile îi piereau; nu pentru că ea ar fi răspuns la întrebările pe care şi le punea el, ci pentru că amintirea ei îl transpunea, cât ai clipi din ochi, într-altă lume, mai luminoasă, o lume a faptei spirituale, în care nu putea fi vorba de îndreptăţire şi de vinovăţie, într-o lume a frumuseţii şi a iubirii, pentru care merita să trăieşti. De oricâtă nemernicie s-ar fi izbit în viaţa de toate zilele, el îşi spunea: „Ei şi, ce-mi pasă mie dacă un oarecare a furat statul şi pe împărat, în timp ce statul şi împăratul îl copleşesc cu toate onorurile? Dar ea mi-a zâmbit ieri, şi m-a rugat să mai vin, iar eu o iubesc şi nimeni n-are să ştie vreodată lucrul acesta.”

Pierre ieşea ca şi înainte în lume, bea tot atât de mult şi ducea aceeaşi viaţă trândavă, risipindu-şi timpul pentru că, în afară de ceasurile pe care şi le petrecea în casa Rostovilor, trebuia să umple cu ceva şi restul orelor, iar obiceiurile şi cunoştinţele pe care şi le făcuse la Moscova îl atrăgeau fără putinţă de împotrivire către acest fel de viaţă, care-l prinsese cu totul în mreajă. Dar, în ultima vreme, când de pe teatrul de luptă soseau întruna veşti din ce în ce mai îngrijorătoare şi când sănătatea Nataşei începuse să se îmbunătăţească şi nu-i mai inspira sentimentul de grijă şi compătimirea de mai înainte, începu să-l stăpânească din ce în ce mai mult o nelinişte pe care n-o înţelegea. Simţea că starea în care se afla nu va mai putea dura mult, că se apropie catastrofa care trebuia să-i schimbe întreaga viaţă, şi căuta cu nerăbdare, în orice, semnele acestei catastrofe care se apropia. Printr-unul dintre fraţii masoni, i se dezvălui lui Pierre următoarea profeţie, extrasă din apocalipsul lui Ioan, profeţie privitoare la Napoleon:

În apocalips, la capitolul al treisprezecelea, versetul al optsprezecelea, se spune: „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şase zeci şi şase.”

Şi în acelaşi capitol, la versetul al cincilea: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.”

Literele alfabetului francez, în felul cum evreii reprezintă cifrele (după care primele zece litere înseamnă unităţi, iar celelalte, zeci), au următorul înţeles: a b c d e f g h i k l m n o p q r s t u v w x y z.

Scriind cu cifre din acest alfabet cuvintele L'Empereur Napoléon, reiese că suma cifrelor din şirul obţinut dă numărul 666 şi că, aşadar, Napoleon este fiara de care se vorbeşte în apocalips. Pe lângă aceasta, scriind după acelaşi alfabet cuvântul quarante deux580, adică răgazul care i s-a dat fiarei să spună vorbe mari şi hule, suma acestor cifre, care compun quarante deux dă tot 666, de unde reiese că momentul căderii lui Napoleon a venit în 1812, an în care împăratul francezilor împlineşte patruzeci şi doi de ani. Profeţia aceasta îl impresiona foarte pe Pierre, şi el îşi punea adesea întrebarea: ce anume va pune capăt puterii fiarei, adică a lui Napoleon, şi pe baza aceluiaşi procedeu, al înlocuirii literelor cu cifre şi al calculelor, încercă să găsească răspuns la întrebarea ce-l preocupa. El scrise drept răspuns la această întrebare vorbele: L'Empereur Alexandre? La nation Russe? 581 Socoti literele, dar suma cifrelor ieşea ori mai mare, ori mai mică decât 666. Odată, pe când se ocupa cu aceste calcule, îşi scrise numele său – Comte Pierre Besouhoff; suma cifrelor nu-i ieşi însă, nici de data asta. Schimbând ortografia, puse litera z în loc de s, adăugă particula de, mai adăugă şi articolul le şi tot nu obţinu rezultatul dorit. Atunci îi trecu prin minte că dacă într-adevăr răspunsul la această întrebare s-ar reduce la numele său, atunci de bună seamă în răspuns trebuia să fie pomenită şi naţionalitatea. Scrise Le Russe Bessouhof582 şi, calculând cifrele, obţinu 671. Numai cifra 5 era de prisos; 5 înseamnă „e”, acelaşi „e” care era omis din articolul dinaintea cuvântului L'Empereur. Eliminând întocmai la fel pe „e”, lucru de altfel incorect, Pierre obţinu răspunsul căutat: l'Russe Besuhof, egal cu 666. Descoperirea aceasta îl tulbură. Cum şi prin ce fel de legătură era el implicat în marele eveniment prezis de apocalips, nu ştia; dar nu se îndoi măcar o clipă de existenţa acestei legături. Iubirea lui pentru contesa Rostova, anticristul, invazia lui Napoleon, cometa, numărul 666, l'Empereur Napoléon şi l'Russe Besuhof, toate acestea laolaltă trebuiau să se coacă, să izbucnească, să-l scoată din această lume vicioasă şi plină de deşertăciuni a moravurilor moscovite, în care se simţea prizonier, şi să-l împingă la o faptă mare, către marea fericire.

În ajunul duminicii în care se citise rugăciunea, Pierre făgăduise Rostovilor să le aducă, de la contele Rastopcin cu care era în bune relaţii, proclamaţia către ţară şi ultimele ştiri de pe front. Înainte de amiază, ducându-se la contele Rastopcin, Pierre întâlni la el un curier sosit de pe front.

Curierul era unul dintre dansatorii de pe la balurile moscovite, bine cunoscuţi de Pierre.

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi puteţi da o mână de ajutor? Spuse curierul. Am o tolbă plină cu scrisori către părinţi.

Printre scrisori era şi una de la Nikolai Rostov către tatăl său. Pierre luă scrisoarea. Pe lângă asta, contele Rastopcin îi mai dădu apelul împăratului către locuitorii Moscovei, proaspăt scos de sub teasc, ultimele ordine de zi pe întreaga armată şi cea mai recentă proclamaţie a împăratului. Cercetând ordinele de zi pe întreaga armată, Pierre găsi într-unul dintre ele, printre listele de răniţi, morţi şi decoraţi, numele lui Nikolai Rostov, decorat cu ordinul Sfântul Gheorghe clasa a patra pentru vitejia dovedită în atacul de la Ostrovna şi, în acelaşi ordin de zi, văzu şi numirea prinţului Andrei Bolkonski în funcţia de comandant al unui regiment de vânători. Deşi n-avea nici un chef să le aducă aminte Rostovilor de Bolkonski, totuşi Pierre nu-şi putu stăpâni dorinţa de a-i bucura cu ştirea decorării fiului lor şi, păstrându-şi apelul şi proclamaţia împăratului, împreună cu celelalte ordine de zi, cu gândul să le ducă el însuşi Rostovilor la prânz, le trimise ordinul de zi şi scrisoarea.

Discuţia cu contele Rastopcin, tonul îngrijorat şi pripeala lui, întâlnirea cu curierul, care-i povestise flegmatic cât de rău merg lucrurile pe front, ştirile despre găsirea unor spioni la Moscova, despre un manifest care circula prin oraş şi în care se spunea că Napoleon promite să intre până la toamnă în amândouă capitalele Rusiei, vorbele în legătură cu primirea împăratului, aşteptat pe a doua zi – toate acestea deşteptară cu putere în Pierre sentimentul de tulburare şi de aşteptare, care nu-l mai părăsise de la ivirea cometei încoace şi mai ales de când începuse războiul.

Demult îi venise lui Pierre ideea să se înroleze în armată, şi ar fi făcut-o dacă nu l-ar fi împiedicat în primul rând faptul că făcea parte din acea comunitate a masonilor, faţă de care era legat prin jurăminte şi care propovăduia pacea veşnică şi suprimarea războiului, şi dacă, în al doilea rând, uitându-se la marele număr de moscoviţi care îmbrăcaseră uniforma şi predicau patriotismul, nu i-ar fi fost, fără să ştie nici el de ce, ruşine să facă pasul acesta. Principala pricină, însă, care-l oprise să-şi pună în aplicare planul de a se înrola în armată stătea în credinţa lui nelămurită că el, l'Russe Besuhof, având o legătură cu numărul 666 al fiarei, ar avea un rol în marea acţiune ce trebuia să pună capăt stăpânirii fiarei, care rostea vorbe mari şi hule, că el ar fi predestinat dinainte de toţi vecii pentru aceasta şi că, din pricina asta, el n-avea nevoie să ia vreo măsură, ci numai să aştepte cele ce trebuiau să se întâmple.

XX.

LA ROSTOVI, CA DE OBICEI duminicile, luau masa câţiva prieteni mai apropiaţi.

Pierre veni ceva mai devreme, ca să-i poată prinde singuri.

Se îngrăşase în ultimul an aşa de tare, încât ar fi părut diform dacă n-ar fi fost atât de înalt, cu umerii atât de laţi, şi dacă n-ar fi fost atât de voinic, încât să-şi poarte fără efort corpolenţa.

Gâfâind şi mormăind ceva începu să urce scara. Vizitiul nici nu-l mai întrebă dacă să-l aştepte ori nu. Ştia că atunci când e la Rostovi, contele stă până după unsprezece. Lacheii Rostovilor se repeziră bucuroşi să-i scoată pelerina şi să-i ia bastonul şi pălăria. Pierre, obişnuit ca la club, îşi lăsa şi bastonul, şi pălăria în antreu.

Cea dintâi persoană cu care dădu ochi la Rostovi fu Nataşa. Înainte de a o fi văzut, o auzise pe când îşi scotea pelerina în antreu. Solfegia în salon. El ştia că, de când se îmbolnăvise, nu mai cânta şi de aceea sunetul glasului ei îl miră şi îl bucură. Deschise încet uşa şi o văzu în rochia liliachie cu care fusese la liturghie, plimbându-se prin cameră şi cântând. În clipa când deschise uşa, era cu spatele spre el, dar de îndată ce se răsuci în loc şi dete cu ochii de faţa lui grasă şi mirată, se înroşi toată şi se apropie de el cu grabă.

— Vreau să încerc iarăşi să cânt, îi spuse. Oricum, este şi asta o ocupaţie, adăugă ea, ca şi când s-ar fi scuzat.

— Foarte bine.

— Ce bucuroasă sunt că ai venit! Sunt atât de fericită azi! Spuse ea, cu însufleţirea de odinioară, pe care demult n-o mai văzuse Pierre la ea. Ştii că Nicolas a fost decorat cu crucea Sfântului Gheorghe? Sunt aşa de mândră de el!

— Cum să nu ştiu, eu v-am trimis doar ordinul de zi. Ei, dar nu vreau să te stingheresc, adăugă el şi dădu să treacă în salonaş.

Nataşa îl opri.

— Conte, e urât din partea mea că vreau să cânt? Spuse ea înroşindu-se, dar uitându-se, fără să-şi lase ochii în jos, întrebător la Pierre.

— Nu… De ce să fie urât? Dimpotrivă… Dar cum ţi-a venit să mă întrebi?

— Nu ştiu nici eu, răspunse repede Nataşa, dar n-aş vrea să fac nimic care-ar putea să nu-ţi placă dumitale. Am încredere în dumneata în toate privinţele. Nici nu-ţi închipui cât însemni pentru mine şi ce mult ai făcut pentru mine dumneata… Vorbea pripit şi nu băgă de seamă cum se înroşi Pierre la aceste cuvinte. Am citit tot în ordinul acela de zi că el, Bolkonski (numele acesta îl pronunţă repede şi în şoaptă), e în Rusia şi că e din nou în armată. Ce crezi? Continuă ea grăbindu-se vădit să vorbească, de teamă să n-o părăsească puterile, oare mă va ierta el vreodată? N-are să mă urască? Dumneata ce crezi? Ce crezi dumneata?

— Eu cred… spuse Pierre, că n-are ce ierta… Dac-aş fi fost eu în locul lui…

Prin asociaţie de idei, Pierre se întoarse pentru o clipă cu gândul la momentul când, mângâind-o, îi spusese că, dacă el n-ar fi fost el, ci ar fi fost omul cel mai bun din lume şi bărbat neînsurat, i-ar fi cerut în genunchi mâna; şi acelaşi sentiment de compătimire, de duioşie şi de iubire îl cuprinse din nou, şi aceleaşi cuvinte îi reveniră pe buze. Dar ea nu-i dădu răgaz să le rostească.

— Ei, dumneata… dumneata, zise ea, pronunţând cu încântare acest cuvânt, dumneata, e cu totul altceva. Eşti mai bun, mai mărinimos; nu cunosc om mai bun decât dumneata şi nici nu poate exista. Dacă n-ai fi fost dumneata atunci, şi chiar acum, nu ştiu zău ce s-ar fi întâmplat cu mine, pentru că…

Lacrimile o podidiră dintr-o dată. Se răsuci pe călcâie, ridică notele în faţa ochilor şi prinse iar să cânte şi să se plimbe prin odaie.

În vremea asta, din salonaş veni în fugă Petea.

Era acum băiat de cincisprezece ani, frumos, rumen, cu buze groase şi roşii. Semăna cu Nataşa. Se pregătea de universitate, dar, în timpul din urmă, împreună cu colegul său Obolenski, hotărâse în taină să se facă husar.

Petea se năpusti asupra tizului său, ca să discute despre ceea ce-l interesa.

Îl rugase să afle dacă el ar putea fi primit în arma husarilor.

Pierre măsura în lung şi-n lat salonaşul, fără să-i dea ascultare.

Petea îl trase de mână ca să-i atragă atenţia asupra lui.

— Ei, ce-i cu chestiunea mea, Piotr Kirilâci, pentru Dumnezeu! Singura nădejde mi-i la dumneata, spuse Petea.

— Ah, da, chestiunea ta. Cu husarii, nu? Am să-ţi spun, am să-ţi spun. Îţi spun tot, chiar azi.

— Ei, mon cher, ai adus manifestul? Întrebă bătrânul conte. Contesa a fost azi la liturghie, la capela familiei Razumovski, şi a auzit acolo molitva cea nouă. Spune că-i foarte frumoasă.

— L-am adus, răspunse Pierre. Mâine va fi aici împăratul… Va avea loc adunarea extraordinară a nobilimii şi, se spune, o nouă recrutare, de zece la mie. Şi acum, felicitările mele.

— Da, da, mulţumesc lui Dumnezeu! Ei, dar de pe front ce noutăţi mai sunt?

— Ai noştri iar s-au retras. Cică-ar fi ajuns lângă Smolensk.

— Doamne, Dumnezeule! Spuse contele. Şi unde-i manifestul?

— Proclamaţia? A, da!

Pierre începu să caute hârtiile prin buzunare, dar nu putu da de ele. Tot scotocindu-se prin buzunare, el sărută mâna contesei care intrase, şi se uită îngrijorat în jurul lui, probabil în aşteptarea Nataşei, care nu se mai auzea cântând, dar încă nu-şi făcuse intrarea în salonaş.

— Ei, drăcie, nu ştiu ce-am făcut cu ea, spuse el.

— Păi, sigur, aşa le rătăceşte el totdeauna pe toate, zise contesa.

Nataşa intră, cu faţa tulburată, emoţionată şi se aşeză pe un scaun, uitându-se tăcută la Pierre. De cum o văzu intrând în odaie, chipul lui Pierre, până atunci posomorât, se însenină şi tot scotocindu-şi mai departe buzunarele după hârtii se uită de mai multe ori la Nataşa.

— Zău, mă duc după ea, am uitat-o acasă. Mă întorc negreşit…

— Ai să-ntârzii la masă…

— Ah, şi mi-a plecat vizitiul!

Dar Sonia, care ieşise în antreu după hârtii, le găsi în pălăria lui Pierre, unde el le pusese cu multă grijă, sub căptuşeală. Pierre voi să înceapă a le citi.

— Nu acum, după-masă, spuse contele, prevăzând, pe cât se pare, în această lectură mari satisfacţii.

La sfârşitul mesei, după ce băură şampanie în sănătatea noului cavaler al ordinului Sfântul Gheorghe, Şinşin povesti noutăţile oraşului: despre boala unei bătrâne prinţese gruzine, despre dispariţia lui Métivier din Moscova şi despre neamţul care fusese prins şi dus la Rastopcin sub învinuirea că ar fi un champignon583 (după cum povestea însuşi contele Rastopcin), numai că Rastopcin ar fi poruncit să fie pus în libertate presupusul champignon, spunând poporului că nu-i un champignon, ci, pur şi simplu, un hrib nemţesc zbârcit.

— Înhaţă, înhaţă mereu, zise contele. Eu ce-i tot spun contesei, să vorbească mai puţin franţuzeşte! Nu-şi are locul acum.

— Aţi auzit, spuse Şinşin, că prinţul Goliţân şi-a luat profesor de limba rusă? Vrea să înveţe ruseşte: il commence a devenir dangereux de parler français dans les rues584.

— Ce zici, conte Piotr Kirilâci, când au să înceapă recrutările acelea, n-are să trebuiască să încaleci şi dumneata? Spuse bătrânul conte, adresându-se lui Pierre.

Pierre stătuse tăcut şi dus pe gânduri tot timpul mesei. Ca şi când n-ar fi înţeles ce i se spusese, se uită la conte.

— Da, da, zise el, la război. Nu mă duc! Eu şi militar! Şi totuşi sunt atât de ciudate toate, atât de ciudate! Nici eu singur nu mai înţeleg. Nu ştiu, sunt atât de departe de gusturile războinice… dar în vremurile de azi nimeni nu-şi mai poate lua răspunderea persoanei sale.

După-masă, contele se aşeză liniştit într-un fotoliu şi, luându-şi o expresie de gravitate, o rugă să citească pe Sonia, renumită pentru măiestria ei la citit.

„Către Moscova, prima noastră cetate de Scaun.

Duşmanul a încălcat cu forţe mari hotarele Rusiei. El vrea să pustiască scumpa noastră patrie”, citea sârguincios Sonia, cu glasul ei subţire. Contele, cu ochii închişi, asculta, oftând din când în când la unele pasaje.

Nataşa era numai încordare, uitându-se drept şi iscoditor când la tatăl ei, când la Pierre.

Pierre îi simţea privirea aţintită asupra lui şi făcea sforţări să nu se uite la dânsa. Contesa dădea dezaprobator, nemulţumită, din cap, la fiecare expresie solemnă a proclamaţiei. Ea, în toate vorbele acestea mari, nu vedea altceva decât că primejdia care-i ameninţa băiatul era încă departe de sfârşit. Şinşin, lăţindu-şi gura într-un zâmbet ironic, se pregătea vădit să înceapă a lua în derâdere primul fapt ce i-ar fi dat prilej de zeflemea: lectura Soniei, reflecţiile contelui, sau chiar textul proclamaţiei, dacă nu i s-ar fi înfăţişat subiect mai potrivit.

După ce citi partea în care era vorba de primejdiile care ameninţă Rusia şi de nădejdile pe care suveranul şi le punea în Moscova şi în vestita ei nobilime, Sonia, cu un tremur în glas datorită mai ales atenţiei cu care o ascultau toţi, dădu citire ultimelor cuvinte: „Noi înşine nu vom întârzia să venim în mijlocul poporului nostru din această capitală şi din alte localităţi ale statului nostru, ca să ne sfătuim şi să călăuzim toate forţele noastre, atât pe acelea care stăvilesc astăzi calea duşmanului, cât şi pe acelea care se alcătuiesc acum pentru sfărâmarea lui, pretutindeni unde s-ar ivi. Fie ca pieirea pe care ne-o pregăteşte vrăjmaşul să se abată asupra sa, şi Europa izbăvită de robie să preamărească numele Rusiei!”

— Asta e! Strigă contele, deschizându-şi ochii umeziţi de lacrimi şi pufnind cu zgomot, de câteva ori, ca şi cum i s-ar fi dat pe la nas cu sticla de săruri tari, acide. Doar cât ne-o spune o vorbă împăratul şi vom face orice jertfă, nu vom precupeţi nimic.

Şinşin nu apucase să-şi spună gluma, gata pregătită, cu privire la patriotismul contelui, că Nataşa şi sări de pe loc şi alergă spre tatăl ei.

— Ce om minunat e papa! Spuse ea, sărutându-l, şi se uită apoi din nou la Pierre, cu cochetăria ei involuntară, care-i revenise odată cu vioiciunea.

— Odată patrioată! Spuse Şinşin.

— Nu-s defel patrioată, ci pur şi simplu… răspunse ofensată Nataşa. Dumitale toate ţi se par caraghioase, dar asta nu e de glumă…

— Care glumă! Repetă contele. Numai o vorbă să spună el şi pornim cu toţii… Noi nu suntem nişte nemţi oarecare…

— Dar aţi observat, zise Pierre, că se spune: „ca să ne sfătuim”…

— N-are decât să fie pentru ce-o fi…

În vremea aceasta Petea, căruia nimeni nu-i mai dăduse nici o atenţie, se apropie de tată-său şi, roşu tot de emoţie, cu vocea lui de băieţandru, când groasă, când subţire, spuse:

— Ei, acum, tăticule, îţi spun hotărât, şi matale, mămico, vă spun hotărât că trebuie să-mi daţi voie să mă duc la oaste, fiindcă nu mai pot… asta-i tot…

Contesa ridică îngrozită ochii spre cer, îşi lovi palmele una de alta şi se adresă supărată bărbatului ei:

— Iată ce înseamnă să vorbeşti prea mult! Spuse ea.

Dar contele îşi potolise la moment emoţia.

— Ei, ei! Zise el. Te-ai găsit, tu şi militar! Lasă prostiile. Mai bine apucă-te de carte.

— Asta nu-i prostie, tăticule. Fedea Obolenski e mai tânăr decât mine şi cu toate astea pleacă şi el; şi la urma urmei, e totuna, fiindcă nu pot învăţa nimic, acum când… Aici se opri şi roşi de-l trecură sudorile, dar rosti totuşi: când patria e în primejdie.

— Ajunge, ajunge cu prostiile…

— Păi nu spuneai dumneata singur că vom jertfi orice?

— Petea! Ţi-am spus să taci! Strigă contele, uitându-se la soţia lui, care, îngălbenindu-se, se uita ţintă la băiatul ei cel mai mic.

— Vorbesc serios! Uite, şi Piotr Kirillovici poate să vă spună…

— Iar eu îţi repet că spui prostii! Uite la el: cu caş la gură şi-i arde de militărie! Da, da, ascultă-mă pe mine, spui prostii!

Şi contele, luând cu el hârtiile ca să le mai citească, probabil, încă o dată la el în cabinet, înainte de siestă, dădu să iasă din odaie.

— Hai, Piotr Kirillovici, vii? Hai dincolo să fumăm…

Pierre se găsi pus în încurcătură şi nehotărât. Ochii neobişnuit de strălucitori şi de vioi ai Nataşei, care-l priveau fără încetare mai mult decât duios, îl aduseseră în starea aceasta.

— Nu, eu, mi se pare, voi pleca acasă…

— Cum acasă? Nu era vorba că deseară eşti la noi? Şi aşa ai început să vii cam rar. Şi fata asta a mea, spuse cu bunăvoinţă contele, arătând spre Nataşa, numai alături de dumneata se mai înveseleşte…

— Da, dar uitasem… Trebuie să mă duc negreşit acasă… Am treburi, se grăbi să răspundă Pierre.

— Dacă-i aşa, la revedere, spuse contele, ieşind din odaie.

— De ce pleci? De ce eşti abătut? De ce? îl întrebă Nataşa, privindu-l îndrăzneţ drept în ochi.

„Pentru că te iubesc!” voi Pierre să spună, dar nu spuse nimic, se înroşi până la lacrimi şi lăsă ochii în jos.

— Pentru că îmi vine mai uşor să calc mai rar pe aici… Pentru că… nu, pur şi simplu am treburi…

— Pentru ce? Spune-mi, începu să-l întrebe insistent Nataşa, dar tăcu brusc.

Se uitau amândoi speriaţi şi încurcaţi unul la altul. El încercă să zâmbească, dar nu putu: zâmbetul lui exprima suferinţă. Îi sărută mâna tăcut şi ieşi.

Pierre hotărî în sinea lui să nu mai vie de aci înainte la Rostovi.