XVIII.

PE LA ÎNCEPUTUL LUI IULIE, la Moscova se răspândiseră tot mai multe şi mai multe zvonuri alarmante cu privire la mersul războiului; se vorbea despre o proclamaţie a împăratului către popor, despre venirea suveranului însuşi de pe front la Moscova… Şi cum, până la 11 iulie, manifestul şi proclamaţia nu fuseseră încă primite, umblau o mulţime de zvonuri care mai de care mai umflate, despre conţinutul lor şi despre situaţia Rusiei. Se spunea că împăratul pleacă, pentru că armata e în primejdie, că Smolenskul s-a şi predat; că Napoleon are trupe de un milion de oameni şi că numai o minune mai poate salva Rusia.

La 11 iulie, într-o sâmbătă, manifestul fu primit, încă netipărit însă; iar Pierre, care în ziua aceea fusese la Rostovi, făgădui să vină a doua zi, duminică, să ia masa la ei şi să aducă manifestul şi proclamaţia, pe care le va cere contelui Rastopcin.

În duminica aceea, Rostovii se duseră, ca de obicei, să asculte liturghia în capela familiei Razumovski. Era o zi dogoritoare de iulie. Încă de la zece dimineaţa, când Rostovii coborâră din cupeu în faţa biserici, în aerul încins, în strigătele vânzătorilor ambulanţi, în hainele de vară, de culori vii şi deschise ale mulţimii, în frunzele colbuite ale copacilor de pe bulevard, în sunetele fanfarei şi pantalonii albi ai unui batalion care trecea să schimbe garda, în vuietul străzii şi strălucirea puternică a soarelui dogoritor, se simţea toropeala aceea specifică verii, mulţumirea şi totodată nemulţumirea faţă de viaţă, starea sufletească pe care cei din oraşe o încearcă osebit de pătrunzător în zilele fierbinţi şi senine de vară. În capela familiei Razumovski era toată lumea mai de vază a Moscovei, toţi cunoscuţii Rostovilor (anul acesta, aşteptând parcă să se întâmple ceva, foarte multe familii bogate, care de obicei plecau vara la ţară, rămăseseră în oraş). Mergând alături de mama ei, în urma lacheului în livrea, care le făcea loc prin mulţime, Nataşa auzi vocea unui tânăr care spunea pe şoptite, puţin cam tare însă, despre dânsa:

— Asta-i Rostova, cea care…

— Ce mult a slăbit, dar tot frumoasă e!

Apoi auzi, sau i se păru că fuseseră pomenite, numele lui Kuraghin şi Bolkonski. De altfel, totdeauna i se năzărea asta. I se părea că toţi, privind-o, nu se gândeau decât la ceea ce se întâmplase cu dânsa. Chinuită şi cu strângere de inimă, ca de obicei când apărea în public, Nataşa trecea prin mulţime în rochia ei liliachie cu dantele negre, aşa cum ştiu să treacă femeile, cu atât mai liniştite şi mai majestuoase, cu cât durerea şi ruşinea din suflet le este mai mare. Nataşa ştia că e frumoasă şi nu se înşela; dar lucrul acesta acum n-o mai bucura ca alte daţi. Dimpotrivă, faptul acesta o chinuia mai mult decât orice în ultima vreme şi mai cu seamă acum, în ziua aceasta luminoasă şi arzătoare de vară, în oraş. „Încă o duminică, încă o săptămână, îşi spunea ea, amintindu-şi de duminica aceea, când fusese tot aici, şi mereu aceeaşi viaţă fără viaţă şi aceleaşi condiţii în care, odinioară, era atât de simplu să trăieşti. Frumoasă şi tânără sunt, şi ştiu că acum sunt şi bună; mai înainte am fost rea, dar acum sunt bună, o ştiu, îşi zicea ea, dar trec aşa degeaba, fără nici un rost, anii cei mai buni, cei mai buni ani trec aşa.” Se opri alături de mama ei şi salută din cap nişte cunoştinţe care se aflau prin preajmă. Cercetă din ochi, din obişnuinţă, toaletele femeilor, critică la tenue579 şi chipul lipsit de cuviinţă în care o doamnă de lângă ea îşi făcea cruce, mişcând mâna prea puţin, apoi se gândi iarăşi, înciudată, că lumea o judecă şi că şi ea judecă pe alţii şi, dintr-o dată, ascultând cântările slujbei, se îngrozi de netrebnicia ei, se îngrozi la gândul că iarăşi îşi pierduse curăţenia sufletească.

Bătrânelul cu chip frumos, îngrijit şi curat slujea cu aerul acela solemn şi blând, care are o înrâurire atât de înălţătoare şi de liniştitoare asupra celor ce se roagă. Uşile împărăteşti se închiseră şi perdeaua se trase încet; un glas domol şi plin de taină se auzi dintr-acolo, rostind ceva. Lacrimi pe care nu le înţelegea nici ea îi puseră Nataşei un nod în gât şi un sentiment apăsător de bucurie o tulbură.

„Învaţă-mă ce trebuie să fac, cum să-mi duc viaţa asta, cum să mă îndrept pentru totdeauna, pentru totdeauna!”… se gândi ea.

Diaconul ieşi în amvon, îşi îndreptă părul lung, trecându-şi degetul cel mare, întins, pe sub gulerul stiharului şi, făcându-şi semnul crucii, începu să citească cu glas puternic şi solemn cuvintele unei rugăciuni:

— Cu pace Domnului să ne rugăm.

„Cu pace, toţi împreună, fără deosebire de stare, fără vrajbă, ci uniţi de o dragoste frăţească să ne rugăm”, îşi zise în gând Nataşa.

— Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre!

„Pentru lumea îngerilor şi pentru duhurile tuturor fiinţelor fără trup, care trăiesc deasupra noastră”, se rugă Nataşa.

Când se rosti rugăciunea pentru oştire, ea îşi aduse aminte de fratele ei şi de Denisov. La rugăciunea pentru cei ce călătoresc pe ape şi pe uscat îşi aminti de prinţul Andrei şi se rugă pentru el, implorând pe Dumnezeu să-i ierte tot răul pe care i l-a pricinuit prinţului. Când diaconul se rugă pentru cei ce ne iubesc, ea se rugă pentru toţi ai casei, pentru tatăl şi mama ei, pentru Sonia, înţelegându-şi acum pentru întâia oară toată vinovăţia faţă de ei şi dându-şi seama de toată puterea dragostei ce o avea pentru ei. Când răsună ruga pentru cei ce ne urăsc, ea îşi născoci singură duşmani şi pizmaşi, doar ca să se roage pentru ei. Ea numără în rândul vrăjmaşilor pe toţi creditorii tatălui ei şi pe toţi aceia care aveau afaceri băneşti cu el şi, de fiecare dată, gândindu-se la vrăjmaşi şi la cei ce-i purtau ură, ea-şi aminti de Anatol, omul care-i făcuse atâta rău şi, cu toate că nu-l ura, ea se ruga bucuroasă pentru el ca pentru un duşman. Numai când se ruga se mai simţea în stare să îşi amintească limpede şi fără tulburare de prinţul Andrei şi de Anatol, ca de nişte oameni faţă de care nutrea sentimente care erau nimic în comparaţie cu simţământul de teamă şi de evlavie faţă de Dumnezeu. Când se rugară pentru familia imperială şi Sinod, ea se înclină deosebit de adânc şi îşi făcu semnul crucii, spunându-şi că, dacă nu poate înţelege, cel puţin să nu se îndoiască şi că, oricum, ea iubeşte sinodul dătător de lege şi se roagă pentru el.

Isprăvind ecteniile, diaconul îşi făcu semnul crucii cu capătul orarului şi rosti:

— Pe noi înşine, unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Christos-Dumnezeu să o dăm.

„Pe noi înşine să ne dăruim Domnului, repetă Nataşa în sufletul ei. Dumnezeule, mă las în voia ta, se gândi ea. Nu vreau nimic, n-am dorinţi; învaţă-mă ce trebuie să fac, cum să mă folosesc de voinţa cu care m-ai dăruit! Dar ia-mă odată, ia-mă!” îşi spuse în sufletul ei, cu înduioşătoare nerăbdare Nataşa, fără să-şi mai facă semnul crucii, lăsându-şi mâinile subţiri în jos, ca şi cum ar fi aşteptat dintr-o clipă într-alta ca o putere nevăzută să vină să o ia şi să o izbăvească de sine însăşi, de toate regretele, dorinţele, căinţele, nădejdile şi păcatele ei.

Contesa se uită de mai multe ori în timpul slujbei la chipul smerit, cu ochi lucitori, al fiicei sale, şi se rugă lui Dumnezeu să-i ajute.

Pe neaşteptate, cam pe la mijlocul slujbei şi în afara rânduielii ei, pe care Nataşa o ştia bine, paracliserul scoase analoghionul, pe care se citeau rugăciunile ascultate în genunchi la sărbătoarea Treimii, şi-l puse în faţa uşilor împărăteşti. Preotul ieşi, având pe cap culionul lui de catifea violetă, îşi îndreptă părul, îngenunche anevoie. Făcură toţi la fel, uitându-se nedumeriţi unul la altul. Era rugăciunea primită chiar atunci de la Sinod, pentru izbăvirea Rusiei de cotropirea vrăjmaşului.

— Dumnezeule, Doamne al puterii, Dumnezeul mântuirii noastre, începu preotul cu vocea aceea clară, sinceră şi blândă cu care doar preoţii slavi ştiu să citească şi care acţionează atât de puternic asupra sufletului rus.

„Dumnezeule, Doamne al puterii, Dumnezeul mântuirii noastre! Cată acum cu milă şi cu îndurările Tale la poporul Tău cel smerit şi ascultă-l cu iubirea Ta de oameni, cruţă-ne şi ne miluieşte. Căci tulburând vrăjmaşul pământul Tău şi vrând să aştearnă asupra lumii întregi pustiirea, a pornit asupră-ne; cei fără de lege s-au adunat să sfărâme moştenirea Ta, să dărâme preacinstit Ierusalimul Tău, preaiubită Rusia Ta, să pângărească lăcaşurile Tale, să-Ţi năruie altarele şi să batjocorească cele sfinte ale noastre. Până când, Doamne, până când se vor făli păcătoşii? Până când vor avea să-şi arate puterea lor dărâmătoare de lege?

Doamne, arhiereule! Auzi-ne pre noi, cei ce ne rugăm Ţie: întăreşte cu puterea Ta pe preacinstitul, autocratul, preaînălţatul nostru împărat Alexandru Pavlovici; adu-Ţi aminte de dreptatea şi smerenia lui şi-i dă lui, după bunătatea sa, cu care ne ocroteşte pre noi, Israelul Tău cel iubit. Binecuvântează sfaturile, începuturile şi faptele lui; întăreşte cu dreapta Ta atotputernică împărăţia lui şi-i dă lui asupra vrăjmaşului biruinţă, aşa cum i-ai dat lui Moise asupra lui Amalic, lui Ghedeon asupra lui Madiam şi lui David asupra lui Goliat. Ocroteşte oastea lui, dă tărie armelor în mâinile celor ce în numele Tău s-au înarmat şi-i încinge pre ei cu putere nouă în luptă. Ia sabia şi scutul şi ridică-Te în ajutorul nostru, pentru ca să le fie de ruşinare şi umilinţă celor ce ne-au pus nouă gând rău şi să se afle în faţa credincioasei oastei Tale ca praful dinaintea suflării vântului, şi îngerul Tău cel vajnic să-i ruşineze şi să-i izgonească pre ei; să vină asupră-le sfârşitul la care nu s-aşteaptă, şi cei pe care-i vor ei prinşi în cursă să-i prindă; să cadă la picioarele robilor Tăi şi să fie călcaţi de tălpile ostaşilor noştri. Doamne, nu-i cu putinţă la Tine să nu mântuieşti pe cei mulţi şi obidiţi; că Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru şi nici un om nu poate sta voinţei Tale împotrivă.

Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri! Nu-ţi uita îndurarea şi mila, care ne-au fost încă de la zidirea lumii scut, nu-Ţi întoarce faţa de la noi şi nici nu Te mânia de nevrednicia noastră, ci, după mare mila Ta şi după multe îndurările Tale, iartă fărădelegile şi păcatele noastre. Inimă curată zideşte întru noi şi îndoieşte Duh drept în trupurile noastre; întăreşte-ne pe toţi întru credinţa Ta, sporeşte în noi nădejdea şi ne însufleţeşte cu adevărata iubire de aproapele, înarmează-ne să apărăm cu dreptate într-un singur Duh moştenirea pe care ne-ai dat-o nouă şi părinţilor noştri, ca să nu se ridice asupra soartei celor cucernici biciul păgânilor.

Căci în Tine, Doamne Dumnezeul nostru, credem şi în Tine nădăjduim, şi să nu ne fie nouă ocară şi dosadă aşteptarea milostivirii Tale, şi dă-ne nouă semn de mila Ta, pentru ca să vadă cei ce ne urăsc pre noi şi pravoslavnica noastră credinţă şi să se ruşineze şi să piară; şi să vadă toate neamurile că Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul Tău. Arată-ne, Doamne, acum, mila Ta cea mare şi dă-ne nouă mântuirea Ta; înveseleşte inimile robilor Tăi cu marea mila Ta; pre vrăjmaşii noştri înfrânge-i şi-i supune sub tălpile credincioşilor Tăi cât mai grabnic. Căci Tu eşti toată apărarea, tot ajutorul şi întreaga biruinţă a celor ce nădăjduiesc întru Tine, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”

În starea de receptivitate sufletească în care se afla Nataşa, rugăciunea aceasta făcu o puternică impresie asupra ei. Ea ascultă cu luare-aminte fiecare cuvânt cu privire la biruinţa lui Moise asupra lui Amalic, a lui Ghedeon asupra lui Madiam şi a lui David asupra lui Goliat, sau privitor la dărâmarea Ierusalimului, şi se rugă lui Dumnezeu cu toată duioşia şi umilinţa de care îi era plină inima; dar prea bine nu înţelegea ea ce anume cerea lui Dumnezeu prin această rugăciune. Lua parte cu tot sufletul la rugăciunea de întronare a Duhului dreptăţii, de întărire a inimilor întru credinţă şi nădejde şi de însufleţire a lor întru iubire. Dar nu se putea ruga pentru călcarea în picioare a vrăjmaşilor ei, când doar cu câteva minute înainte de asta îşi dorise să aibă cât mai mulţi duşmani ca să-i iubească şi să se roage pentru dânşii. Nu se putea totuşi îndoi de îndreptăţirea rugăciunii citite în genunchi, îşi simţea sufletul cuprins de o cucernică şi cutremurătoare spaimă în faţa pedepsei acesteia pe care oamenii şi-o atrăseseră prin păcatele lor, şi ea îndeosebi prin greşelile ei, şi se ruga lui Dumnezeu să-i ierte pe toţi, şi pe ea, şi să le dea tuturora şi ei linişte şi fericire în viaţă. Şi i se păru că Dumnezeu îi ascultă rugăciunea.