XXI.

PETEA, DUPĂ REFUZUL hotărât ce întâmpinase, trecu în odaia lui şi, zăvorât acolo, izolându-se de toţi, plânse amar. Se făcură toţi că nu bagă de seamă nimic când veni seara la ceai, tăcut şi posomorât, cu ochii plânşi.

A doua zi sosea împăratul. Câţiva dintre oamenii de curte ai Rostovilor îşi cerură voie să plece, să-l vadă pe ţar. În dimineaţa aceea, Petea se îmbrăcă, dichisindu-se îndelung, se pieptănă şi îşi potrivi gulerul aşa cum îl poartă oamenii mari. Se încruntă în faţa oglinzii, făcu tot felul de gesturi, strânse din umeri şi, în cele din urmă, fără să spună nimănui nimic, îşi luă şapca şi ieşi din casă pe uşa de din dos, căutând să nu-l simtă cineva. Hotărâse să se ducă la locul unde-l va vedea pe împărat şi să spună de-a dreptul unuia dintre şambelani (Petea credea că împăratul trebuie să fie totdeauna înconjurat de şambelani) că el, contele Rostov, în ciuda vârstei lui fragede, vrea să-şi slujească patria, ca tinereţea nu poate fi o piedică pentru devotamentul său, şi că e gata… Cât timp se dichisise, Petea îşi pregătise o mulţime de fraze frumoase pe care să le spună şambelanului.

Petea sconta succesul prezentării lui la suveran tocmai pentru că era copil (se gândea chiar cum au să se mire toţi de tinereţea lui), dar, cu toate astea, voia, cu pieptănătura lui, cu felul cum îşi potrivea gulerul şi cu paşii rari şi măsuraţi cu care mergea, să facă pe omul matur. Dar, cu cât ajungea mai departe, cu cât se pierdea mai adânc în mulţimea care creştea necontenit în faţa Kremlinului, cu atât îşi uita mai deplin ţinuta şi călcătura liniştită şi gravă a oamenilor mari. Când fu aproape de Kremlin, nu-l mai preocupa decât dorinţa de a nu fi îmbrâncit şi, luându-şi un aer ameninţător, îşi scoase cu hotărâre coatele în afară. Dar la poarta Troiţkie, cu toată hotărârea lui, lumea, care se vede treaba nu ştia cu ce patriotic ţel se ducea el la Kremlin, îl înghesui în zid cu atâta putere, încât fu nevoit să se supună şi să se oprească, în timp ce pe sub bolţile porţii treceau în huruit de roţi trăsurile. Prin preajma lui Petea era o femeie cu un lacheu, doi prăvăliaşi şi un veteran. După ce stătu o vreme sub porţi, Petea, fără să mai aştepte să treacă toate trăsurile, vru să se urnească mai departe, înaintea celorlalţi, şi începu să-şi facă loc hotărât cu coatele; dar femeia din faţa lui, împotriva căreia îşi îndreptase în primul rând ghionţii, se răsti supărată la el:

— Ce-mpingi aşa, domnişorule? Nu vezi, toată lumea stă pe loc! Ce te-mpingi?

— Aşa fac toţi! Spuse lacheul şi începu de asemenea să-şi croiască şi el drum cu coatele, înghesuindu-l pe Petea într-un ungher al porţii unde mirosea rău.

Petea îşi şterse cu mâinile sudoarea care-i îmbrobonea faţa şi îşi îndreptă gulerul înmuiat de sudoare, pe care cu atâta grijă şi-l potrivise acasă, să stea ca la oamenii mari.

Îşi dădea seama că are o înfăţişare prea puţin prezentabilă şi se temea că, dacă s-ar înfăţişa în halul acesta şambelanilor, nu l-ar mai lăsa să ajungă până la împărat. Numai că, să-şi pună în ordine veşmintele şi să-şi găsească alt loc era absolut cu neputinţă din cauza înghesuielii. Unul dintre generalii care treceau în trăsură era un cunoscut de-al Rostovilor. Lui Petea îi veni în gând să-i ceară ajutor, dar socoti că ar fi un lucru nedemn de un bărbat. Când trecură toate trăsurile, mulţimea se revărsă după ele, luându-l şi pe Petea la vale până în mijlocul unei pieţe înţesate de lume. Nu numai pe caldarâmul pieţei, dar şi pe ziduri, şi pe acoperişurile caselor, pretutindeni, era o mulţime de oameni. De cum se văzu în piaţă, Petea desluşi limpede sunetele clopotelor care umpleau tot Kremlinul şi glasul plin de voie bună al poporului.

Un timp, în piaţă, nu era cine ştie ce înghesuială, dar deodată toate capetele se descoperiră şi toţi se repeziră iar încotrova, înainte. Îl înghesuiră pe Petea atât de tare, încât el nici nu-şi mai putea trage răsuflarea, şi strigau toţi: „Ura, ura! Ura!” Petea se înălţă în vârful picioarelor, începu să se împingă, se puse pe ciupit oamenii din faţă, dar nu putu să vadă nimic altceva decât norodul din jurul lui.

Pe toate chipurile era doar una şi aceeaşi expresie de înduioşare şi de extaz. O precupeaţă, care se afla chiar lângă Petea, plângea în hohote, şi lacrimile îi curgeau din ochi şiroaie.

— Tătucă, îngere, părintele nostru! Spunea ea, ştergându-şi cu un deget lacrimile.

— Ura! Se auzea din toate părţile.

Ca la vreun minut, mulţimea rămase locului, pe urmă însă se îmbulzi iarăşi înainte.

Petea, fără să-şi mai dea seama ce face, strânse din dinţi şi holbă ochii, se repezi apoi înainte, împărţind coate în dreapta şi-n stânga şi strigând „ura!” gata parcă să se omoare şi pe el şi să-i omoare şi pe ceilalţi în clipa aceea; dar, în jurul lui, se îmbulzeau aceleaşi chipuri fioroase, strigând ca şi el „ura!” „Iată, va să zică, ce înseamnă împăratul, gândi Petea. Nu, n-am să-i pot da personal cererea, prea ar fi mare îndrăzneala!” Cu toate acestea, se înghesuia tot aşa de vajnic, căutând să răzbată în faţă, căci zărise peste umerii celor dinaintea lui un loc liber, aşternut cu postav roşu; dar, în timpul acesta, mulţimea tălăzui îndărăt (poliţiştii din faţă împingeau poporul care se apropiase prea mult de locul de trecere: suveranul tocmai ieşea de la palat şi se îndrepta spre catedrala Adormirii Maicii Domnului), aşa că Petea se trezi fără de veste izbit în coaste cu atâta putere şi strâns atât de tare, încât, dintr-o dată, i se făcu negru dinaintea ochilor şi îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi veni în fire, un cleric, cu un smoc de păr încărunţit şi îmbrăcat într-un anteriu albastru, foarte ros, vreun diacon, de bună seamă, îl ţinea cu o mână de subsuoară, iar cu cealaltă îl apăra de mulţimea care se înghesuia.

— L-aţi strivit pe domnişorul! Spuse diaconul. Ce vă îmbulziţi aşa! Mai încet… L-aţi strivit, nu vedeţi că l-aţi strivit?

Împăratul intră în catedrala Adormirii. Mulţimea iar se mai rări puţin şi diaconul izbuti să-l ducă pe Petea, palid şi abia respirând, lângă tunul cel mare al Kremlinului. Câţiva îl compătimiră şi deodată toată mulţimea se întoarse spre el, de data asta îmbulzindu-se şi făcând cerc în jurul lui. Cei care erau mai aproape îi săriră într-ajutor, îi descheiară surtucul, îl aşezară pe soclul pe care era pus tunul şi se porniră pe ocări la adresa celor care-l înghesuiseră.

— Iaca, puteau să-l strivească de-a binelea până da ortul popii. Treabă-i asta? Să faci moarte de om? Ia uite, săracul de el, ce alb s-a făcut la faţă, ca varul, spuneau unii.

Petea îşi veni peste puţin în simţiri, bujorii îi reveniră în obraji, durerea îi trecu şi, în schimbul acestei neplăceri de o clipă dobândi un loc sus pe tun, de unde nădăjduia să-l vadă pe împărat, care trebuia să treacă înapoi tot pe acolo. Petea nici nu se mai gândea acum să-i prezinte cererea. De i-ar fi măcar dat să-l vadă şi ar fi pe deplin fericit!

Cât dură slujba din catedrala Adormirii Maicii Domnului, unde pe lângă tedeumul ocazionat de venirea împăratului se făcură şi rugăciuni de mulţumire pentru încheierea păcii cu Turcia – mulţimea se mai rărise; apăruseră vânzătorii ambulanţi de cvas, de turtă dulce şi de mac, care lui Petea îi plăcea grozav, şi începură să se audă schimburile obişnuite de cuvinte. O negustoreasă îşi arăta şalul care i se rupsese în înghesuială şi povestea cât de scump îl plătise; alta spunea că în ziua de azi toate mătăsurile se scumpiseră. Diaconul, salvatorul lui Petea, sta de vorbă cu un funcţionar şi-i spunea că astăzi slujeau cu preasfinţitul cutare şi cutare preoţi. Diaconul repetă de câteva ori cuvântul sobor, pe care Petea nu-l înţelegea. Doi tineri târgoveţi glumeau cu două slujnicuţe care ronţăiau nuci. Toate discuţiile astea şi mai ales glumele cu fetele, care la vârsta lui ar fi fost firesc să-l atragă în mod deosebit, toate discuţiile astea nu-l interesau acum pe Petea; stătea pe soclul tunului său, gândindu-se şi iar gândindu-se cu emoţie la împărat şi la dragostea pe care i-o purta. Împletirea sentimentului de durere şi spaimă, din clipa când fusese înghesuit, cu sentimentul entuziasmului său faţă de împărat, sporiseră în el şi mai mult conştiinţa măreţiei acestei clipe.

Deodată, de pe chei se auziră salve de tun (trase ca să vestească lumii pacea cu turcii) şi mulţimea alergă grăbită pe chei, să vadă cum se trage. Petea vru şi el să alerge într-acolo, dar diaconul, care-l luase pe domnişor sub ocrotirea lui, nu-l lăsă. Se mai auzeau încă tunurile, când din catedrala Adormirii începură să iasă în pas alergător ofiţeri, generali şi şambelani; apoi mai ieşiră şi alţii, nu tot atât de grăbiţi; iarăşi îşi scoase lumea căciulile de pe cap şi cei care dăduseră fuga să se uite la tunuri fugeau acum înapoi. În sfârşit, în uşa catedralei mai apărură patru bărbaţi în uniforme şi cu lente. „Ura, ura!” începu iarăşi să strige mulţimea.

— Care-i? Care-i? Întreba Petea cu glas plângăreţ pe toţi cei dimprejurul său, dar nimeni nu-i răspunse; prea erau toţi preocupaţi de ceea ce vedeau, aşa că Petea, alegându-şi unul dintre cei patru, pe care de altfel din pricina lacrimilor care-l înecaseră de bucurie nici nu-l putea vedea bine măcar, îşi concentră asupra lui tot entuziasmul, cu toate că nu acela era împăratul, şi începu să strige cât îl ţineau puterile „ura!” hotărând că mâine chiar, orice-ar fi să se întâmple, va fi oştean.

Mulţimea venea în fugă din toate părţile spre împărat, îl conduse până la palat şi începu apoi să se împrăştie. Se făcuse târziu, şi Petea nu pusese nimic în gură; sudoarea îi curgea şiroaie, dar nu se duse acasă, ci rămase în faţa palatului, împreună cu o mulţime încă destul de mare, cât timp împăratul luă masa, şi se uită la ferestrele palatului, tot mai aşteptând parcă, nu ştia nici el ce şi pizmuindu-i deopotrivă şi pe demnitarii care se apropiau de intrarea palatului, unde erau invitaţi la masa împăratului, şi pe lacheii care serveau la masă şi se zăreau trecând prin dreptul ferestrelor.

La masă, Valuev îi spuse împăratului, uitându-se pe fereastră:

— Poporul tot nădăjduieşte să mai vadă pe majestatea-voastră.

Cum masa era pe sfârşite, împăratul se ridică, muşcând încă dintr-un biscuit, şi ieşi în balcon. Mulţimea, cu Petea în mijloc, dădu buzna înspre balcon.

— Îngerul nostru, tătucule! Ura! Părintele nostru! striga poporul, şi Petea cu el, iar femeile şi câţiva bărbaţi mai slabi de înger, printre care şi Petea, începură să plângă de fericire. O bucată destul de mare din biscuitul pe care-l ţinea în mână împăratul se rupse, căzu pe balustrada balconului, iar de pe balustradă jos pe pământ. Cel care se afla mai aproape decât toţi ceilalţi, un vizitiu cu haină lungă, se repezi înspre bucata de biscuit şi puse mâna pe ea. Din mulţime câţiva se repeziră la vizitiu. Băgând de seamă, împăratul porunci să i se aducă o farfurie de biscuiţi şi începu să arunce din balcon. Ochii lui Petea se injectară; pericolul de a fi strivit de mulţime îl întărâtă şi mai tare şi se repezi după biscuiţi. Nu ştia pentru ce, dar trebuia să ia un biscuit căzut din mâna împăratului şi trebuia să nu se lase mai prejos decât ceilalţi. Se repezi şi trânti în drumul lui o băbuţă care vâna un biscuit. Dar băbuţa nu se dădu bătută, deşi era trântită la pământ (voia biscuitul şi întindea mâinile să-l apuce). Petea o lovi cu genunchii peste mână, apucă biscuitul şi, ca şi cum s-ar fi temut să nu întârzie, începu iară să strige „ura!” gata răguşit.

Împăratul se retrase şi după asta cea mai mare parte din mulţime începu să se împrăştie.

— Nu spuneam eu să mai aşteptăm? Aşa a fost! Se auzeau din toate părţile glasuri voioase din mulţime.

Oricât de fericit era Petea, îi părea rău că trebuia să se întoarcă acasă şi să înţeleagă că desfătările acestei zile luaseră sfârşit. De la Kremlin, Petea se îndreptă nu spre casă, ci spre tovarăşul său Obolenski, cel care avea cincisprezece ani şi voia ca şi el să plece la oaste. Întors acasă, el declară sus şi tare că, dacă nu-l lasă să intre în armată, e hotărât să fugă. A doua zi, contele Ilia Andreici, deşi nu se dăduse încă bătut cu totul, se duse în oraş să afle cum ar face să-l aranjeze pe Petea pe la vreo unitate mai ferită de primejdii.