III.

ARMATA RUSĂ ERA CONDUSĂ de Kutuzov cu statul său major şi de împărat de la Petersburg. La Petersburg, încă înainte de a se fi primit vestea părăsirii Moscovei, un plan amănunţit al întregului război fusese întocmit şi trimis lui Kutuzov ca să se conducă după el. Cu toate că planul acesta fusese întocmit în ipoteza că Moscova rămânea în mâinile noastre, el fu aprobat de statul-major şi primit spre a fi pus în aplicare. Kutuzov scrise numai că diversiunile pe mari distanţe sunt totdeauna greu de îndeplinit. Şi pentru soluţionarea greutăţilor întâmpinate fură trimise noi instrucţiuni şi persoane, care trebuiau să observe acţiunile lui Kutuzov şi să raporteze despre ele.

În afară de aceasta, tot statul-major al armatei ruse fu acum reorganizat. Fură făcute numiri noi în locul lui Bagration, ucis în luptă, şi în locul lui Barclay, care, ofensat, se retrăsese. Fu luată foarte serios în studiu problema dacă ar fi mai nimerit să fie pus A. în locul lui B. şi B. în locul lui D., sau dimpotrivă, să fie trecut D. în locul lui A. ş.a.m.d., ca şi când de toate acestea ar fi depins şi altceva decât satisfacţia personală a lui A. şi B.

La statul-major al armatei, din pricina duşmăniei dintre Kutuzov şi şeful său de stat-major Benigsen, ca şi datorită prezenţei persoanelor de încredere ale împăratului şi tuturor acestor schimbări, acţiona, mai mult ca oricând, un complicat joc de partide: A. îl săpa pe B., B. îl săpa pe C. în fel şi chip ş.a.m.d. În toate aceste subminări, obiectul intrigilor îl constituia de cele mai multe ori conducerea războiului, pe care fiecare dintre aceşti oameni voia să şi-o asume; dar războiul îşi urma cursul independent de ei şi anume aşa cum trebuia să şi-l urmeze, adică fără să coincidă niciodată cu ceea ce plănuiau oamenii, ci decurgând numai din raporturile reale dintre mase. Aceste planuri preconcepute care se încrucişau, încălcându-se, reprezentau însă pentru cercurile conducătoare oglinda vie a ceea ce trebuia să se săvârşească.

„Prinţe Mihail Ilarionovici, scria împăratul la 2 octombrie, scrisoare primită după lupta de la Tarutino. De la 2 septembrie, Moscova e în mâinile inamicului. Ultimele dumneavoastră rapoarte sunt din 20; şi în tot cursul acestei perioade, nu numai că n-a fost întreprins nimic în vederea acţiunii împotriva inamicului şi pentru eliberarea primei noastre cetăţi de scaun, dar chiar, aşa cum reiese din ultimele dumneavoastră rapoarte, aţi continuat să vă retrageţi. Serpuhov a şi fost ocupat de un detaşament al inamicului, iar Tula, cu renumita sa fabrică atât de trebuincioasă armatei, e în primejdie. Din rapoartele generalului Wintzingerode văd că un corp de armată inamic de zece mii de oameni e în marş spre drumul Petersburgului. Un al doilea, de câteva mii, se îndreaptă, de asemenea, spre Dmitrov. Un al treilea înaintează spre Vladimir. Un al patrulea, destul de considerabil, se află între Ruza şi Mojaisk. Însuşi Napoleon, la 25, se afla încă la Moscova. După toate aceste informaţii, când inamicul şi-a fărâmiţat forţele în importante detaşamente, când Napoleon se află încă singur cu garda sa la Moscova, este oare cu putinţă ca forţele inamice, aflate în faţa dumneavoastră, să mai fie atât de însemnate, încât să nu vă îngăduie a trece la ofensivă? Se poate, dimpotrivă, presupune mai mult ca sigur că el vă urmăreşte cu câteva detaşamente, sau cel mult cu un corp de armată, mult mai slab decât armata ce vă este încredinţată. S-ar părea că, folosindu-vă de aceste împrejurări, aţi putea cu succes ataca un inamic mai slab, zdrobindu-l sau cel puţin silindu-l să se retragă, şi aţi putea astfel păstra în mâinile noastre o parte a guberniilor ocupate în prezent de inamic, punând prin aceasta la adăpost de orice primejdie Tula şi celelalte oraşe ale noastre din interior. Veţi purta răspunderea dacă inamicul va izbuti să arunce un corp important asupra Petersburgului, ameninţând capitala în care n-a putut rămâne multă armată, deoarece cu armata ce vă este încredinţată, dacă aţi acţiona cu hotărâre şi energie, aţi avea toate mijloacele de a împiedica această nouă nenorocire. Nu uitaţi că mai aveţi de dat socoteală patriei jignite de pierderea Moscovei. Cunoaşteţi din experienţă hotărârea mea de a vă răsplăti. Această hotărâre a mea nu va slăbi, dar eu şi Rusia suntem îndreptăţiţi să aşteptăm din partea dumneavoastră tot zelul, toată energia şi toate succesele pe care mintea, talentele dumneavoastră militare şi vitejia armatelor ce comandaţi ni le făgăduiesc.”

Dar în timp ce scrisoarea aceasta, care dovedea că schimbarea esenţială a raportului de forţe îşi găsise şi la Petersburg ecou, era încă pe drum, Kutuzov nu mai putu reţine de la ofensivă armata pe care o comanda şi bătălia se dădu.

La 2 octombrie, un cazac, anume Şapovalov, aflându-se în patrulare, împuşcă un iepure şi răni altul. Alergând după iepurele rănit, Şapovalov se înfundă adânc în pădure şi se izbi de flancul stâng al armatei lui Murat, care staţiona acolo fără nici un fel de măsuri de precauţiune. Cazacul le istorisi râzând tovarăşilor săi cum era cât pe ce să cadă prizonier. Un sublocotenent, auzind istorisirea, o aduse la cunoştinţa comandantului său.

Îl chemară şi-l interogară pe cazac; comandanţii de cazaci vrură să se folosească de prilej pentru a pune mâna pe caii inamicului, dar unul dintre şefi, cunoscându-se cu anumiţi ofiţeri cu rang mare în armată, aduse faptul acesta la cunoştinţa unui general din comandament. În timpul din urmă, situaţia la comandamentul suprem era extrem de încordată. Ermolov, care venise cu câteva zile mai înainte la Benigsen, îl rugase să se folosească de toată influenţa sa asupra comandantului suprem pentru a-l face să treacă la ofensivă.

— Dacă nu v-aş cunoaşte, aş crede că nu doriţi să se întâmple ceea ce-mi cereţi. Căci e de ajuns să-l sfătuiesc într-un fel pentru ca serenissimul să facă tocmai contrariul, îi răspunse Benigsen.

Vestea adusă de cazaci şi confirmată de patrulele de recunoaştere dovedi că pregătirea evenimentului se copsese pe deplin. Coarda întinsă zvâcni şi orologiul începu să zbârnâie şi să-şi cânte melodia. În ciuda aparentei sale puteri personale, în ciuda înţelepciunii sale, a experienţei şi a darului său de a cunoaşte oamenii, Kutuzov, dând atenţie memoriului lui Benigsen, care trimisese împăratului un raport personal, precum şi dorinţei unanim exprimate a tuturor generalilor şi presupusei dorinţe a suveranului, ca şi veştii aduse de cazaci, nu mai putu stăvili mişcarea devenită de neînlăturat şi, ordonând ceea ce socotea inutil şi dăunător, îşi dădu binecuvântarea pentru un fapt împlinit.