V.

A DOUA ZI DIS-DE-DIMINEAŢĂ, bătrânul Kutuzov se sculă, îşi făcu rugăciunea, se îmbrăcă şi, cu conştiinţa grea că trebuia să conducă o bătălie pe care nu o aproba, se urcă în caleaşcă şi porni din Letaşevka spre locul unde trebuia să se adune coloanele acţiunii ofensive, la cinci verste înapoia oraşului Tarutino. În caleaşcă, moţăind, Kutuzov tresărea din când în când şi îşi ciulea urechile să asculte dacă nu cumva din dreapta se auzea vreo împuşcătură, dacă nu cumva începuse lupta. Dar pretutindeni domnea încă liniştea. Abia se crăpase de ziuă şi era o dimineaţă umedă şi mohorâtă de toamnă. Apropiindu-se de Tarutino, Kutuzov zări o unitate de cavalerişti care-şi duceau caii la adăpat de-a curmezişul drumului pe care trecea caleaşca. Kutuzov scoase capul şi se uită la ei; opri caleaşca şi întrebă din ce regiment erau. Cavaleriştii făceau parte dintr-o coloană care demult trebuia să fie la pândă, departe de aici. „Poate-i vreo greşeală”, îşi zise bătrânul comandant suprem. Dar, călătorind mai departe, dădu cu ochii de nişte unităţi de infanterie, cu armele în piramidă şi cu soldaţii, în izmene, umblând forfota după lemne de fiert caşa. Kutuzov chemă la el un ofiţer. Ofiţerul raportă că nu primise nici un ordin de atac.

— Cum să nu fi pri… începu Kutuzov, dar tăcu în aceeaşi clipă şi porunci să fie chemat la sine ofiţerul comandant.

Dându-se jos din caleaşcă, începu să se plimbe de colo-colo, cu capul în piept, tăcut şi răsuflând greu, în aşteptare. Când se prezentă persoana chemată, ofiţerul de stat-major general Eychen, Kutuzov se făcu roşu de mânie, nu pentru că acesta ar fi fost vinovat de greşeala săvârşită, ci pentru că găsise prilej să-şi verse necazul. Şi, tremurând şi sufocându-se, bătrânul, pradă unuia dintre acele accese furibunde care-l apucau uneori, când era în stare să se tăvălească pe jos de furie, se repezi la Eychen, ameninţându-l cu pumnii, răstindu-se la el şi înjurându-l cu cele mai grosolane cuvinte. Alt ofiţer care se întâmpla să fie de faţă, căpitanul Brozin, deşi nu era întru nimic vinovat, avu aceeaşi soartă.

— Dar ăsta cine mai e, canalia asta? La zid cu voi! Mizerabililor! Strigă răguşit Kutuzov, dând din mâini şi clătinându-se.

Simţea o suferinţă de-a dreptul fizică. El, comandant suprem, serenissimul, pe care-l încredinţa toată lumea că nimeni nu avusese vreodată în Rusia atâta putere câtă avea el, să fie el pus în asemenea situaţii, făcut de râs în faţa întregii armate! „Zadarnic m-am frământat atâta să mă rog pentru ziua de azi, zadarnică mi-a fost noaptea nedormită în care mi-am stors creierii! Gândea el în sinea lui. Nici pe vremea când eram doar un tânăr ofiţeraş n-ar fi îndrăznit nimeni să-şi bată joc aşa de mine… Dar încă acum!” Simţea o suferinţă fizică, întocmai ca şi când ar fi îndurat o pedeapsă corporală, şi nu putea să nu-şi manifeste suferinţa prin strigăte de mânie şi durere bătrânească; dar puterile îl părăsiră în curând şi, tot uitându-se împrejurul lui, simţi că prea vorbise multe, şi vrute şi nevrute; se sui în caleaşcă şi o porni îndărăt fără să mai spună ceva.

Odată descărcată, mânia nu-i mai reveni şi Kutuzov fu nevoit să asculte, clipind bătrâneşte din ochi, justificările şi cuvintele de apărare rostite de Benigsen, Konovniţân şi Toll (Ermolov nici nu se prezentă până a doua zi în faţa lui). Aceştia insistară ca acţiunea neizbutită să fie întreprinsă a doua zi. Şi Kutuzov fu iarăşi nevoit să consimtă.