VI.

A DOUA ZI, TRUPELE SE adunară de cu seară la locurile indicate şi noaptea fură puse în marş. Era o noapte de toamnă, cu nori negri-violeţi, dar fără ploaie. Pământul era jilav, fără a fi noroios şi trupele înaintau fără zgomot; se auzea doar, din când în când, huruitul artileriei. N-aveau voie să fumeze, să vorbească tare sau să aprindă focuri; caii erau împiedicaţi să necheze. Tăinuită, acţiunea devenea mai atrăgătoare. Oamenii mergeau voioşi. Unele coloane se opriră, îşi clădiră armele în piramide şi se culcară pe pământul rece, crezând că au ajuns acolo unde trebuia; altele (cele mai multe) îşi continuară marşul toată noaptea şi, desigur, nu ajunseră acolo unde trebuia.

Singur contele Orlov-Denisov, cu cazacii lui (detaşamentul cel mai neînsemnat dintre toate), ajunse la locul şi la timpul indicat. Detaşamentul lui se opri la marginea unei păduri, pe cărarea dintre satele Stromilova şi Dmitrovskoe.

Contele Orlov aţipise când, înainte de a se lumina de ziuă, îl treziră. În faţa lui fu adus un fugar din tabăra franceză. Era un polonez, subofiţer din armata lui Ponjatowski. Subofiţerul explică, în limba polonă, că fugise pentru că fusese nedreptăţit la avansare, că lui demult trebuia să-i vină rândul să fie făcut ofiţer, că el era mai viteaz decât toţi ceilalţi şi că acum se lepădase de ei şi voia să-i pedepsească. Mai spuse că Murat înnoptase numai la o verstă de ei şi că, dacă i se dă o suită de o sută de oameni, li-l aduce viu. Contele Orlov-Denisov se sfătui cu tovarăşii săi. Prea era ademenitoare propunerea, pentru a se da în lături. Toţi erau de părere că încercarea trebuie făcută şi care mai de care se oferea să plece. După multe discuţii şi planuri, hotărâră ca generalul-maior Grekov, în fruntea a două regimente de cazaci, să plece cu subofiţerul.

— Dar ia seama, îi spuse contele Orlov-Denisov subofiţerului în momentul plecării, dacă ai minţit pun să te spânzure ca pe un câine, iar dacă-i adevărat, ai de la mine o sută de cervoneţi.

Subofiţerul, cu un aer hotărât şi fără să răspundă la aceste cuvinte, încălecă şi porni alături de Grekov, care-şi făcuse în grabă pregătirile. Se afundară în pădure. Contele Orlov, tremurând de răcoarea dimineţii, ce începuse să se reverse, şi frământat de răspunderea ce-şi luase asupră-şi, după ce-l conduse pe Grekov, ieşi din pădure şi începu să se uite spre tabăra duşmanului, care se zărea vag acum, în lumina roşie a zorilor şi a focurilor care tot mai pâlpâiau. La dreapta lui, pe un povârniş descoperit, trebuiau să apară coloanele ruseşti. Contele Orlov se uita într-acolo; dar, cu toate că ar fi putut fi văzute şi de departe, de coloane nu era nici urmă. Cei din tabăra franceză, cum i se păru contelui, şi mai ales după spusele aghiotantului său, care avea privirea deosebit de ageră, începuseră să forfotească.

— Ah, e desigur prea târziu, spuse contele Orlov, privind spre tabără.

Şi deodată, aşa cum se întâmplă adesea, după ce omul în care ne-am încrezut nu mai e în faţa noastră, deodată contele Orlov văzu, limpede ca lumina zilei şi fără urmă de îndoială, că subofiţerul acela fusese un mincinos, că îl înşelase şi că tot ce avea să rezulte de aici era că atacul avea să dea greş din lipsa acestor două regimente, pe care le mânase el Dumnezeu ştie unde. Cum poţi captura un comandant suprem din asemenea mulţime de trupe?

— A minţit, desigur, ticălosul acela, zise contele.

— Îi putem întoarce din drum, spuse cineva din suită care, ca şi contele Orlov-Denisov, simţise, când văzuse tabăra inamică, oarecare îndoială cu privire la succesul capturării.

— Ce zici? Nu-i aşa? Dumneata ce crezi, oare să-i lăsăm, să-i întoarcem?

— Daţi ordin să-i întoarcem din drum?

— Da, da, întoarceţi-i, întoarceţi-i! Spuse deodată, cu hotărâre, contele Orlov, uitându-se la ceas. Va fi prea târziu; s-a luminat de-a binelea.

Şi aghiotantul o porni la galop prin pădure, după Grekov.

Când Grekov se întoarse, contele Orlov-Denisov, supărat şi de această încercare ratată şi de zadarnica aşteptare a coloanelor de infanterie, care tot nu se arătau, şi de apropierea inamicului (toţi oamenii detaşamentului său simţeau la fel), hotărî să pornească la atac.

În şoaptă, el comandă:

— Încălecaţi!

Se repeziră toţi la locurile lor şi îşi făcură semnul crucii…

— Cu Dumnezeu înainte!

„Uraaaaa!” răsună pădurea. Şi, sotnie după sotnie, cazacii, ca şi când ar fi curs dintr-un sac, se avântară voioşi, cu lăncile în cumpănire, peste pârâu, spre tabăra duşmană.

Fu de ajuns un singur ţipăt deznădăjduit, ţipătul de groază al celui dintâi francez care-i zări pe cazaci, şi toţi cei din tabără, buimăciţi de somn şi dezbrăcaţi, o luară la fugă care încotro văzând cu ochii, părăsindu-şi tunurile, armele şi caii.

Dacă i-ar fi urmărit pe francezi fără să ţină seamă de ce era în jurul şi în spatele lor, cazacii l-ar fi luat prizonier şi pe Murat, capturând şi tot ce se mai găsea acolo. Comandanţii vrură chiar să facă aşa. Dar cazacii nu mai puteau fi clintiţi din loc, după ce dăduseră de atâta pradă şi de atâţia prizonieri. De comenzi nu mai asculta nimeni. Fură luaţi acolo o mie cinci sute de prizonieri, treizeci şi opt de tunuri, steaguri şi, ceea ce pentru cazaci era mai important decât toate, cai, şei, pături şi tot felul de lucruri. Trebuia pierdut timp cu acestea toate; prizonierii trebuiau preluaţi cu număr, tunurile puse în siguranţă, prada împărţită; oamenii trebuiau să strige unul la altul, ba chiar să se şi bată între ei; toate acestea le dădură cazacilor de furcă.

Francezii, nemaivăzându-se urmăriţi, începură să-şi vină în fire, se regrupară pe unităţi şi prinseră să tragă. Orlov-Denisov, tot aşteptând sosirea tuturor coloanelor, nu mai continuă atacul.

În vremea asta, conform dispoziţiei „die erste Kolonne marschiert”884 ş.a.m.d., unităţile de infanterie din coloanele întârziate, comandate de Benigsen şi conduse de Toll, plecaseră la timpul cuvenit şi spre destinaţie, dar, aşa cum se întâmpla întotdeauna, ajunseseră undeva, nu însă la locul unde le fusese prescris să ajungă. Şi tot aşa cum se întâmpla întotdeauna, oamenii, care porniseră voioşi la drum, începură să se cam codească. Se făcură auzite murmure; simţeau toţi că era la mijloc o încurcătură şi unităţile luară calea-ntoarsă. Aghiotanţii călări şi generalii galopau în toate părţile, strigau, se supărau, se certau, spuneau că ajunseseră cu totul în altă parte decât unde trebuia şi că întârziaseră, ţineau de rău pe câte cineva ş.a.m.d., pentru ca, de la o vreme, să dea fiecare disperat din mâini şi să o pornească numai aşa, ca să meargă încotrova. „Undeva tot ajungem noi!” Şi ajunseră într-adevăr, dar nu acolo unde trebuia; şi chiar dacă unii mai ajunseseră şi la destinaţie, întârziaseră totuşi aşa de mult încât faptul că ajunseseră nu mai folosea la altceva decât să-i expună gloanţelor inamicului. Toll, care în bătălia aceasta juca rolul lui Weyrother de la Austerlitz, galopa de zor de colo până colo şi peste tot găsea lucrurile tot de-a-ndoaselea. Aşa, în pădure, dădu peste corpul de armată al lui Baggowut, când se făcuse demult ziuă şi corpul acesta trebuia să se afle, de cu noapte, alături de detaşamentul lui Orlov-Denisov. Tulburat, amărât de insucces şi spunându-şi că cineva trebuie să fie vinovat de toate acestea, Toll se apropie în goana calului de comandantul corpului şi începu să-l mustre cu străşnicie şi-i spuse că pentru asta ar merita să fie împuşcat. Baggowut, general bătrân, încercat în lupte, om liniştit din fire, dar enervat şi el de atâtea piedici, încurcături şi contraziceri, îşi ieşi din sărite, spre mirarea tuturor celor de faţă, căci asta era cu totul potrivnic firii sale, şi-i spuse şi el lui Toll cuvinte neplăcute.

— Eu lecţii n-am chef să primesc de la nimeni, iar de murit împreună cu soldaţii mei ştiu şi eu la fel de bine ca atâţia alţii, zise el; şi numai cu o singură divizie o porni la atac.

Ajuns în câmp deschis, sub gloanţele francezilor, viteazul Baggowut, în starea de tulburare în care se afla, nu mai putu judeca dacă intrarea lui în acţiune mai era sau nu de vreun folos acum, şi încă neavând decât o singură divizie, aşa că înaintă de-a dreptul, vârându-şi trupele sub ploaia de gloanţe a inamicului. Primejdia, ghiulelele şi gloanţele erau tocmai ceea ce trebuia furiei care-l stăpânea. Din primele gloanţe, unul îl ucise pe el, iar următoarele uciseră o mulţime de soldaţi. Şi divizia lui se menţinu câtăva vreme, fără de nici un folos, sub foc.