VII.

ÎN VREMEA ASTA, ALTĂ coloană trebuia să-i atace de front pe francezi, dar cu această coloană era Kutuzov. El ştia bine că n-aveau să iasă decât încurcături din bătălia aceasta, începută împotriva voinţei sale şi, pe cât îi sta în putinţă, reţinea trupele. Nu înainta de fel.

Mergea tăcut, călare pe căluţul lui sur, şi răspundea alene la propunerile de atac.

— Dumneavoastră n-aveţi decât vorbele astea pe limbă: „să atacăm”, „să atacăm”, dar nu vedeţi că nu suntem în stare de nici o manevră mai complicată, îi spuse el lui Miloradovici, care-i ceruse permisiunea să înainteze.

— Dacă n-am fost noi în stare să-l prindem azi-dimineaţă pe Murat viu şi să ajungem la vreme pe poziţii, acum nu mai avem ce face! Răspunse el altuia.

Când i se raportă lui Kutuzov că în avangarda francezilor, unde – după informaţiile aduse de cazaci – frontul era descoperit, acum fuseseră aduse două batalioane de polonezi, Kutuzov se uită pieziş în urma lui, la Ermolov (cu care nu mai vorbise din ajun).

— Uită-te la ei, cer ofensivă, propun tot soiul de proiecte şi când colo, odată pornit la treabă, te trezeşti că nu-i nimic gata, iar inamicul, prevenit, îşi ia măsurile necesare.

La aceste cuvinte, Ermolov strânse pleoapele şi zâmbi uşor. Înţelese că pentru el furtuna trecuse şi că Kutuzov se va mulţumi doar cu această aluzie.

— Se distrează pe socoteala mea, îi şopti Ermolov lui Raevski, care călărea alături de el, şi-l lovi cu genunchiul.

Nu mult după asta Ermolov, înaintând puţin, se apropie de Kutuzov şi-i raportă respectuos:

— Timpul nu-i pierdut, serenissime, inamicul n-a fugit încă. Dac-aţi da ordin să atacăm? Fiindcă, altfel, garda nu va vedea nici măcar fumul prafului de puşcă.

Kutuzov nu răspunse nimic, dar când i se raportă că armata lui Murat se retrage, dădu ordin de înaintare; după fiecare sută de paşi însă, se oprea câte trei sferturi de oră.

Întreaga bătălie se reducea numai la ceea ce săvârşiseră cazacii lui Orlov-Denisov; celelalte unităţi nu făcură decât să piardă zadarnic câteva sute de oameni.

Ca urmare a acestei bătălii, Kutuzov primi o decoraţie cu briliante; Benigsen primi, de asemenea, briliante şi o sută de mii de ruble, ceilalţi primiră şi ei mari recompense, potrivit cu gradul pe care-l aveau, şi după bătălie la comandament se făcură iarăşi schimbări.

„Iată cum se fac la noi întotdeauna, toate, anapoda!” spuneau, după bătălia de la Tarutino, ofiţerii şi generalii ruşi, întocmai aşa cum spun şi acum, lăsând să se înţeleagă că e cineva acolo care le face toate prosteşte, pe dos, pe când ei ar fi făcut cu totul altfel. Dar oamenii care vorbesc aşa, ori nu cunosc problema, ori se înşală cu bună ştiinţă. Orice bătălie – cea de la Tarutino, cea de la Borodino, cea de la Austerlitz, indiferent care – se desfăşoară altfel decât presupun iniţiatorii ei. Acesta este esenţialul.

Un infinit număr de forţe libere (căci nicăieri omul nu-i mai liber decât în decursul unei bătălii, unde ştie că e vorba de viaţă şi de moarte) influenţează asupra direcţiei desfăşurării bătăliei, direcţie ce nu poate fi niciodată cunoscută mai dinainte şi nu coincide niciodată cu direcţia către care se îndreaptă vreo forţă individuală.

Dacă mai multe forţe acţionează simultan asupra unui corp oarecare, fiecare în alt sens, atunci sensul mişcării acestui corp nu poate coincide cu niciunul dintre sensurile acestor forţe; el va fi întotdeauna sensul mediu, drumul cel mai scurt, adică ceea ce în mecanică se reprezintă întotdeauna prin diagonala paralelogramului forţelor.

Dacă în descrierile istoricilor, mai ales în ale istoricilor francezi, găsim că la ei războaiele şi bătăliile se desfăşoară după un plan dinainte stabilit, singura concluzie pe care o putem trage de aici este că aceste descrieri sunt greşite.

Bătălia de la Tarutino, fără îndoială, nu şi-a ajuns ţinta pe care a avut-o în vedere Toll, anume ca unităţile să intre în luptă în ordinea prevăzută de dispozitivul trupelor, şi nici ţinta pe care a putut-o avea contele Orlov, aceea de a-l lua prizonier pe Murat, sau scopul zdrobirii instantanee a întregului corp de armată francez, la care ar fi putut ţinti Benigsen şi alte personaje, sau ţelul ofiţerului care abia aştepta să intre în luptă ca să se distingă, sau al cazacului care voia să adune şi mai multe prăzi decât adunase ş.a.m.d. Dar dacă ţelul era ceea ce s-a şi săvârşit până la urmă şi ceea ce constituia pentru toţi ruşii un deziderat comun (izgonirea francezilor din Rusia şi nimicirea armatei lor), atunci apare foarte clar că bătălia de la Tarutino a fost, chiar prin inepţia ei, tocmai ceea ce era necesar să fie în acea perioadă a campaniei. Ar fi greu, imposibil chiar, să ne închipuim un rezultat mai corespunzător acestui ţel decât acela pe care l-a avut bătălia aceasta. Cu cele mai mici sforţări, prin cea mai puţin ordonată acţiune şi cu pierderi de nimic, au fost obţinute cele mai însemnate rezultate din întreaga campanie, s-a făcut trecerea de la retragere la ofensivă, s-a demascat slăbiciunea francezilor şi s-a dat acel brânci pe care abia îl aştepta armata napoleoniană, ca să înceapă să fugă.