XI.

LA 6 OCTOMBRIE, DIS-DE-DIMINEAŢĂ, Pierre ieşise din baracă şi, la înapoiere, se oprise în prag ca să se joace cu un căţeluş de culoarea liliacului, cu trupul lunguieţ şi picioarele scurte şi strâmbe, care se gudura pe lângă el. Căţeluşul acesta trăia cu ei în baracă, dormind lângă Karataev, dar mai pleca din când în când pe undeva prin oraş şi se întorcea iarăşi înapoi. Se vede că n-avusese niciodată stăpân, iar acum tot câine de pripas era şi n-avea nume. Francezii îl numeau Azor, un soldat bun de snoave îi zicea Femgalka, iar Karataev şi ceilalţi îl strigau Serâi894 sau câteodată, Vislâi895. Faptul că nu aparţinea nimănui, că n-avea nume, nici rasă şi nici măcar culoare definită, părea că nu-l supără deloc pe căţeluşul liliachiu. Îşi ţinea cu mândrie, drept în sus, covrigul cozii, stufoasă ca un panaş, iar picioarele lui strâmbe îl slujeau atât de bine, încât, uneori, desconsiderând folosirea tuturor celor patru picioare, îşi ridica graţios o labă din spate şi alerga în trei picioare. Pentru el, totul era obiect de plăcere. Când se tăvălea cu burta în sus schelălăind de bucurie, când se încălzea la soare cu o expresie visătoare şi plină de înţelesuri, când ţopăia şi se juca cu o aşchie sau cu un pai.

Îmbrăcămintea lui Pierre consta acum dintr-o cămaşă murdară şi zdrenţuită – singura rămăşiţă a veşmintelor lui de altădată – din nişte pantaloni soldăţeşti legaţi la glezne cu sforicele, după sfatul lui Karataev, ca să ţină mai cald, dintr-un caftan şi o căciulă ţărănească. Pierre se schimbase mult la înfăţişare în vremea aceasta. Nu mai părea gras, deşi arăta tot atât de voinic şi de puternic – ceea ce era o moştenire din familie – îi crescuseră mustăţi şi barbă care-i acopereau acum partea de jos a feţei; părul crescut lung şi încâlcit, plin de păduchi, i se încârlionţa bogat pe cap ca o căciulă. Expresia ochilor îi era, ca niciodată până acum, hotărâtă, calmă, vioaie şi gata parcă de orice. Nepăsarea de altădată, care i se putea citi şi în priviri, făcuse loc acum unei expresii energice, gata de acţiune şi dispusă la rezistenţă. Umbla desculţ.

Pierre se uita când jos în vale, spre câmpia din faţa lui, pe unde treceau în dimineaţa aceea căruţe şi călăreţi, când în depărtare, dincolo de râu, când la căţeluşul care se prefăcea că vrea să-l muşte cu tot dinadinsul, când la picioarele lui desculţe, pe care şi le întindea cu plăcere în tot felul de poziţii, mişcându-şi degetele murdare, groase şi mari. Şi de fiecare dată când se uita la picioarele lui desculţe, pe chip îi trecea în fugă umbra unui zâmbet de înviorare şi de mulţumire de sine. Văzându-şi picioarele goale, îşi amintea de tot ce suferise şi înţelesese aici, şi amintirea aceasta îi făcea plăcere.

De câteva zile, vremea era frumoasă, senină, cu brumă subţire dimineaţa – aşa-zisa toamnă timpurie.

La soare era cald, iar văzduhul şi căldura aceasta, amestecată cu răcoarea înviorătoare a brumei de dimineaţă, care tot se mai simţea în văzduh, era deosebit de plăcută.

Peste toate, şi peste lucrurile îndepărtate, şi peste cele apropiate, se aşternuse strălucirea aceea magică, cristalină, care nu se poate vedea decât în zilele acestea ale toamnei. În depărtare se zăreau colinele Vorobiov cu satul, cu biserica şi cu o clădire mare şi albă. Copacii despuiaţi, nisipul, pietrele, acoperişurile caselor, turla verde a bisericii şi colţurile casei albe mai îndepărtate, toate se conturau nefiresc de limpede, cu linii foarte fine, în văzduhul străveziu. În apropiere se vedeau ruinele bine ştiute ale unei case boiereşti pe jumătate arse, locuite acum de francezi, care mai avea câteva tufe de liliac de un verde-închis, crescute în ogradă. Dar chiar şi casa aceasta ruinată şi înnegrită de fum, care în zilele mohorâte era respingătoare cu înfăţişarea ei diformă, părea acum, în lumina aceasta vie şi neclintită, de o frumuseţe liniştitoare.

Un caporal francez, descheiat la tunică, cu chipiu pe cap şi cu o lulea scurtă între dinţi, se ivi de după cotul barăcii şi se apropie de Pierre, făcându-i prieteneşte cu ochiul.

— Quel soleil, nein, Monsieur Kiril? (aşa îl numeau pe Pierre toţi francezii). On dirait le printemps! 896

Şi caporalul se rezemă de uşorul uşii şi-i întinse lui Pierre luleaua, fără să ţină seama de faptul că, ori de câte ori i-o întinsese, Pierre îl refuzase.

— şi l'on marchait par un temps comme celui-la…897 începu el.

Pierre întrebă ce se mai aude cu plecarea şi caporalul răspunse că pleacă aproape toată armata şi că azi se vor da probabil şi dispoziţiunile cu privire la prizonieri. În baraca lui Pierre unul dintre soldaţi, un anume Sokolov, era bolnav pe moarte, şi Pierre îi spuse caporalului că ar trebui să se ia o măsură în legătură cu el. Caporalul îi răspunse că poate fi liniştit, fiindcă pentru cazuri de acestea există un spital ambulant şi unul permanent, că se vor da dispoziţiuni cu privire la bolnavi şi că, în general, comandanţii avuseseră grijă să prevadă tot ce s-ar putea întâmpla.

— Et puis, Monsieurs Kiril, vous n'avez qu'a dire un mot au capitaine, vous savez. Oh, c'est un… qui n'oublie jamais rien. Dites au capitaine quand il fera sa tournée, il fera tout pour vous…898

Căpitanul de care vorbea caporalul şedea adeseori de vorbă timp îndelungat cu Pierre şi-i arăta multă consideraţie.

— Vois-tu, St. Thomas, qu-il me disait l'autre jour: Kiril c'est un homme qui a de l'instruction, qui parle français; c'est un seigneur russe, qui a eu des malheurs, mais c'est un homme. Et il s'y entend le… S'il demande quelque chose, qu'il me dise, il n'y a pas de refus. Quand on a fait ses études, voyez-vous, on aime l'instruction et les gens comme el faut. C'est pour vous que je dis cela, Monsieur Kiril. Dans l'affaire de l'autre jour şi ce n'était grâce a vous, ça aurait fini mal.899

Caporalul mai stătu puţin cu el de vorbă şi plecă (întâmplarea de alaltăieri, de care pomenise caporalul, fusese o bătaie între prizonieri şi francezi, în care intervenţia lui Pierre reuşise să-i astâmpere pe tovarăşii lui.) Câţiva dintre prizonieri auziseră discuţia dintre Pierre şi caporal şi, cum plecă acesta, se repeziră să-l întrebe ce spusese. Cât le povesti Pierre tovarăşilor săi ce spusese caporalul despre plecare, în uşa barăcii se ivi un soldat francez, slăbănog, galben şi zdrenţuit. Cu un gest grăbit şi timid, francezul duse mâna la frunte în semn de salut, se întoarse spre Pierre şi-l întrebă dacă în această baracă se găseşte soldatul Platon, căruia-i dăduse o cămaşă la cusut.

Înainte cu o săptămână soldaţii francezi primiseră talpă, piele şi pânză şi împărţiseră materialele pe la prizonieri, ca să le lucreze cizme şi cămăşi din ele.

— E gata, e gata, şoimuleţule! Zise Karataev, apărând cu o cămaşă frumos împăturită.

De căldură şi ca să poată lucra mai în voie, Karataev era numai în pantaloni şi cămaşă, o cămaşă ruptă, neagră ca pământul. Părul şi-l dăduse peste cap şi şi-l legase cu un curmei, cum obişnuiesc meseriaşii, şi faţa lui rotundă părea şi mai rotundă, şi mai plăcută la vedere.

— Cuvântul ţinut e frate cu lucrul bine făcut. Am spus pe vineri, pe vineri a şi fost gata, zise Karataev zâmbind şi despături cămaşa pe care o cususe.

Francezul se uită înapoi neliniştit şi, ca şi când ar fi înlăturat o îndoială, îşi lepădă repede tunica să-şi încerce cămaşa. Sub tunica de uniformă, francezul n-avea cămaşă, şi peste pielea goală, galbenă, de om slab, îşi pusese o vestă lungă şi slinoasă, de mătase cu floricele. Franţuzului îi era probabil teamă să nu râdă de el prizonierii care-l vedeau şi îşi vârî grăbit capul în cămaşă. Dintre prizonieri nu scoase niciunul o vorbă măcar.

— Vezi, îţi vine ca turnată, îi spuse Platon, potrivindu-i cămaşa.

Francezul, lăsându-şi mâinile în jos, cu capul aplecat şi fără să ridice privirea, se uita la cămaşa de pe el şi-i cerceta cusăturile.

— De, ce să-i faci, şoimuleţule, e drept, nu-i ea chiar ca la croitorie, că pe aici nici 'strumente n-avem; ştii, vorba ceea: fără scule nici de ucis păduchi nu eşti bun, spuse Platon, rotunjit tot de un zâmbet şi bucurându-se şi el de ceea ce-i ieşise din mâini.

— C'est bien, c'est bien, merci, mais vous devez avoir de la toile de reste? 900 zise francezul.

— O să-ţi vie şi mai bine când ai s-o îmbraci de-a dreptul pe piele, spuse Karataev, continuând să se bucure de opera sa. Să vezi ce bine ai să te simţi…

— Merci, merci, mon vieux, le reste? repetă francezul zâmbind, apoi scoase un asignat, i-l dădu lui Karataev şi spuse iar: Mais le reste?901

Pierre băgă de seamă că Platon se făcea că nu pricepe ce spune francezul şi se uita la ei fără să se amestece. Karataev mulţumi pentru bani şi continuă să-şi admire opera. Francezul insista să i se dea resturile şi-l rugă pe Pierre să-i traducă spusele.

— Păi, ce-i trebuiesc lui rămăşiţele astea? Spuse Karataev. Ne-ar fi ieşit nişte obiele straşnice din ele. Ei, da' Dumnezeu cu el.

Şi Karataev, cu chipul întristat deodată, scoase din sân nişte fâşii de pânză şi i le dădu posomorât francezului, fără să se uite la el.

— E-e-eh! Oftă Karataev şi o porni înapoi.

Francezul privi pânza, stătu puţin pe gânduri, se uită întrebător la Pierre şi, ca şi când privirea lui Pierre i-ar fi spus ceva, zise dintr-o dată:

— Platoche, dites donc, Platoche, strigă el cu voce piţigăiată, înroşindu-se. Gardez pour vous! 902 mai spuse, dându-i îndărăt resturile de pânză, apoi făcu stânga împrejur şi plecă.

— Iaca vezi, zise Karataev, clătinând din cap. Cică-s păgâni, dar au şi ei suflet. Bine spuneau bătrânii: mâna asudată-i darnică, iar cea uscată-i zgârcită. Gol-goluţ cum era el, dar tot a dat. Karataev rămase un timp tăcut, pe gânduri, zâmbind şi uitându-se la peticele de pânză. Să vezi ce mai obiele au să fie, straşnice, frăţioare, zise el şi intră în baracă.