XII.

PATRU SĂPTĂMÂNI TRECUSERĂ de când era Pierre prizonier. Cu toate că francezii îi propuseseră să-l treacă din baraca soldaţilor în cea a ofiţerilor, el preferase să rămână în baraca în care nimerise din prima zi.

În Moscova distrusă de incendiu şi prădată, Pierre atinsese aproape pragul cel mai înalt al lipsurilor pe care le poate îndura un om; dar, datorită constituţiei lui robuste şi sănătăţii pe care nu şi-o cunoscuse până atunci, şi mai ales datorită faptului că lipsurile veniseră atât de lin, pe nesimţite, încât n-ar fi putut spune când anume începuseră, el îşi suporta nu numai cu uşurinţă, dar chiar cu plăcere, situaţia. Ba, mai mult, tocmai în epoca aceasta cunoscu el liniştea şi mulţumirea de sine la care zadarnic năzuise înainte. Atâta vreme şi în atâtea feluri căutase în viaţa lui liniştea şi împăcarea aceea cu sine, care îl uluise la soldaţii de la Borodino; o căutase în filantropie, în masonerie, în viaţa de distracţii mondene, în vin, în fapte de eroism, de jertfire de sine, în iubirea romantică faţă de Nataşa; o căutase pe calea raţiunii, dar toate aceste căutări şi încercări îl înşelaseră. Şi acum, fără să-şi dea nici el seama cum, îşi dobândise liniştea şi împăcarea cu sine, doar prin frica de moarte, prin lipsurile încercate şi prin ceea ce putuse pricepe din Karataev. Clipele de groază, pe care le trăise cât durase execuţia, şterseseră parcă pentru totdeauna din mintea şi din amintirea lui gândurile tulburătoare şi sentimentele cărora le atribuise odinioară atâta însemnătate. Nu se mai gândea deloc nici la Rusia, nici la război, nici la politică, nici la Napoleon. Vedea clar că toate acestea nu-l priveau, că nu asta era chemarea lui şi că, deci, nu putea să le judece. „Rusia şi vara n-au pereche-n lume”, repeta el o zicală de-a lui Karataev, şi cuvintele acestea îi dădeau o linişte ciudată. I se părea acum de neînţeles şi chiar caraghios planul lui de a-l ucide pe Napoleon şi calculele acelea cabalistice cu cifre şi fiara Apocalipsului. Mânia pe care o nutrise împotriva soţiei sale şi frica de a nu i se dezonora numele i se păreau acum nu numai lucruri de nimic, dar chiar amuzante. Ce-i păsa lui că femeia aceasta îşi ducea în vreo parte a lumii viaţa care-i plăcea? Cine ce treabă avea şi mai ales lui ce-i păsa dacă aveau să afle sau nu că numele prizonierului lor de aici era contele Bezuhov?

Adeseori îşi aminti aici de convorbirea lui cu prinţul Andrei şi-l aprobă întru totul, numai că-i înţelegea oarecum într-alt fel ideile. Prinţul Andrei credea şi spunea că fericirea e numai negativă, dar spunea lucrul acesta cu o nuanţă de amărăciune şi de ironie. Era ca şi cum spunând acestea ar fi vrut să-şi exprime un alt gând, şi anume că toate aspiraţiile sădite în sufletul nostru, năzuinţele spre fericirea pozitivă, au fost sădite în noi numai pentru ca, neputând fi satisfăcute, să ne chinuiască. Pierre, însă, recunoştea, fără nici un gând ascuns, cât de îndreptăţită era această părere. Privaţia de suferinţă, satisfacerea trebuinţelor şi, ca o urmare, libertatea de a-ţi alege ocupaţiile, adică felul de viaţă, reprezentau acum pentru Pierre cea mai mare şi mai de netăgăduit fericire a omului. Abia acum şi aici, pentru prima oară Pierre putu preţui pe deplin voluptatea de a mânca atunci când eşti flămând, de a bea când ţi-e sete, de a dormi când ţi-e somn, de a te încălzi când ţi-e frig, de a sta de vorbă cu un om când ai chef să schimbi o vorbă şi să asculţi sunetul unei voci omeneşti. Satisfacerea trebuinţelor – hrană bună, curăţenie şi libertate – i se păreau lui Pierre acum, când era lipsit de toate acestea, fericirea cea mai înaltă, iar alegerea ocupaţiei, adică însăşi viaţa, acum când această alegere era atât de limitată, i se părea lucru atât de lesne de împlinit, încât uita că prisosul de confort în viaţă distruge pe de-a-ntregul fericirea îndestulării trebuinţelor şi că o mai mare libertate de a-şi alege ocupaţia, acea libertate pe care lui, în viaţă, i-o dăduse cultura, averea şi poziţia socială, face ca alegerea unei ocupaţii să devină o greutate de nerezolvat şi anulează însăşi necesitatea şi putinţa de a avea o ocupaţie.

Pierre nu mai visa acum decât la timpul când va fi liber. Şi cu toate acestea, mai târziu, până la sfârşitul vieţii lui, Pierre îşi amintea şi vorbea cu entuziasm de luna aceasta de prizonierat, de sentimentele acelea puternice de bucurie, pe care n-avea să le mai regăsească şi, mai cu seamă, de deplina linişte sufletească, desăvârşita libertate interioară, pe care n-o încercase decât în epoca aceea.

Când, în prima zi, sculându-se dis-de-dimineaţă şi ieşind în zori din baracă, văzu siluetele turlelor, la început întunecate, şi ale crucilor mânăstirii Novodevici, când văzu bruma pe iarba prăfuită, când văzu colinele Vorobiov şi malurile păduroase ale râului şerpuitor pierzându-se în zarea violetă, când simţi biciuirea aerului proaspăt şi auzi croncănitul stăncuţelor care-şi luau zborul spre câmpie dintre zidurile Moscovei, şi când, după asta, ţâşni lumina de la răsărit şi o margine a soarelui se ivi majestos din neguri, iar turlele, crucile, bruma, zarea, râul – toate începură să scânteieze în lumina lui veselă, pe Pierre îl cuprinse un sentiment nou, încă neîncercat până atunci, sentimentul bucuriei de a trăi şi al recunoaşterii forţei vieţii.

Şi sentimentul acesta nu numai că nu-l părăsi tot timpul prizonieratului, ci, dimpotrivă, crescu pe măsură ce i se îngreuia situaţia.

Sentimentul acesta, care-l făcea să fie gata la orice, şi tensiunea morală sporeau şi mai mult în sufletul lui Pierre datorită deosebitului respect pe care-l aveau toţi pentru dânsul, respect care, curând după sosirea lui în baracă, se statornicise printre tovarăşii lui de lagăr. Pierre, cu cunoştinţele lui de limbi străine şi datorită stimei pe care i-o arătau francezii, cu simplitatea cu care dădea orice i se cerea (primea şi el, ca toţi ofiţerii, trei ruble pe săptămână), cu forţa lui fizică pe care şi-o arătase înfigând cuie cu mâna în pereţii barăcii, cu blândeţea pe care o manifesta în relaţiile lui cu tovarăşii şi cu capacitatea sa, neînţeleasă pentru ei, de a sta pe gânduri ceasuri întregi, nemişcat, fără să facă nimica, ajunsese pentru soldaţi o făptură oarecum misterioasă şi superioară. Aceleaşi însuşiri care, în lumea în care trăise până atunci, dacă nu fuseseră pentru el piedici, îl stingheriseră – forţa lui, indiferenţa faţă de confortul vieţii, firea distrată şi simplitatea lui – îi dădeau aici, printre oamenii aceştia, un prestigiu de erou aproape. Şi Pierre simţea că vederile acestea îi impuneau anumite obligaţii.