XIII.

ÎN NOAPTEA DE 6 SPRE 7 octombrie începu forfota părăsirii Moscovei de către francezi: bucătăriile şi barăcile erau dărâmate, se încărcau furgoanele şi coloanele de trupe şi trenuri regimentare se puneau în marş.

Pe la şapte dimineaţa, un convoi de francezi în ţinută de campanie, cu chivere, puşti, raniţe şi saci umflaţi în spinare, staţiona în faţa barăcilor şi din toate părţile răsunau dialoguri franţuzeşti foarte însufleţite, presărate cu înjurături.

În baracă toţi erau gata îmbrăcaţi, încinşi şi încălţaţi şi n-aşteptau decât ordinul de plecare. Soldatul cel bolnav, Sokolov, palid, slab, cu cearcăne vinete în jurul ochilor, şedea la locul lui, singurul neîmbrăcat şi neîncălţat dintre toţi, şi se uita întrebător, cu ochii lui holbaţi de cât slăbise, la tovarăşii săi, care nu-i dădeau nici o atenţie. Gemea încet şi ritmic. Nu atât suferinţa, se vede – era bolnav de dezinterie – cât teama şi durerea că rămânea singur îl făceau să geamă aşa.

Pierre, încălţat cu nişte ghete cusute de Karataev din materialul adus de un francez pentru a-i cârpi bocancii, încins cu o frânghie, se apropie de bolnav şi se cinchi jos lângă el.

— Nu-i nimic, Sokolov, doar nu pleacă cu totul! Au aici un spital, şi acolo poate că ai s-o duci chiar mai bine decât noi, zise Pierre.

— Of, doamne! De ce nu mă iei, moarte! Of, doamne! Se văită mai tare soldatul.

— Eu îi mai întreb o dată acuma, spuse Pierre şi, ridicându-se, se îndreptă spre uşa barăcii.

Până să ajungă Pierre la uşa barăcii, intră de afară, însoţit de doi soldaţi, caporalul cel care în ajun îl îmbiase pe Pierre cu o lulea de tutun. Şi caporalul şi soldaţii erau în ţinută de campanie, cu raniţe şi cu chiverele legate pe sub bărbie cu cureluşe, ceea ce le schimba mult înfăţişarea pe care le-o ştia Pierre.

Caporalul venise să încuie uşa, aşa cum îi ordonase comandantul. Înainte de a-i scoate din baracă, prizonierii trebuiau număraţi.

— Caporal, que fera-t-on du malade?903 începu Pierre, dar în aceeaşi clipă în care rostise fraza aceasta îl prinse îndoiala dacă era caporalul pe care-l cunoştea, sau un necunoscut, într-atât de schimbat la faţă era caporalul în clipa aceea.

În afară de asta, în acelaşi moment se auzi răpăit de tobe din două părţi. La auzul cuvintelor lui Pierre, caporalul se încruntă şi, după ce dădu drumul unei înjurături stupide, trânti uşa. În baracă se făcu pe jumătate întuneric; sunetele tăioase ale tobelor acopereau gemetele bolnavului.

„Ea e! E iarăşi ea!” îşi spuse Pierre în sine şi un fior rece îl trecu fără voia lui prin şira spinării. În figura caporalului, străină dintr-o dată, în intonaţiile vocii lui, în răpăitul iritant şi asurzitor al tobelor, Pierre recunoscu forţa aceea misterioasă şi nemiloasă, care-i determina pe oameni să-şi ucidă, împotriva voinţei lor, semenii, forţa aceea pe care o văzuse acţionând în timpul execuţiei. A te înfricoşa de ea, a căuta să-i scapi, a te adresa cu rugăminţi sau cu îndemnuri oamenilor care-i slujeau de unelte, nu folosea la nimic. Pierre ştia acum lucrul acesta. Trebuia să aştepţi şi să rabzi. Nu se mai apropie de bolnav şi nici nu-şi mai aruncă privirile spre el. Rămase aşa, tăcut şi încruntat, la uşa barăcii.

Când uşa fu deschisă şi prizonierii, ca o turmă de oi, îmbrâncindu-se unii pe alţii, se îmbulziră să iasă, Pierre le-o luă înainte şi se apropie de căpitan, acelaşi care, cum îl asigurase caporalul, era gata să facă orice pentru dânsul. Căpitanul era şi el în ţinută de campanie şi de pe chipul lui rece privea spre prizonieri tot „ea”, forţa aceea pe care Pierre o recunoscuse în cuvintele caporalului şi în răpăitul tobelor.

— Filez, filez904, spunea căpitanul, încruntându-se aspru şi uitându-se la prizonierii care treceau, înghesuindu-se, pe lângă el.

Pierre ştia că încercarea lui era zadarnică, dar tot se apropie de el.

— Eh bien, qu'est ce qu'il y a? Spuse ofiţerul, privindu-l cu răceală, ca şi când nici nu l-ar fi cunoscut.

Pierre îi pomeni de bolnav.

— Il pourra marcher, que diable! Zise căpitanul. Filez, filez, continuă el să spună, fără să se uite la Pierre.

— Mais non, il est a l'agonie… începuse iar Pierre.

— Voulez vous bien…? 905 îi strigă căpitanul, încruntându-se furios.

Dram-da-da-dam, dam, dam, se auzeau bătând tobele. Pierre înţelese că forţa aceea misterioasă pusese deplină stăpânire pe oamenii aceştia şi că acum nu mai folosea la nimic să mai spună vreo vorbă.

Prizonierii ofiţeri fură despărţiţi de soldaţi şi îndemnaţi să meargă înainte. Erau ca la vreo treizeci de ofiţeri, printre care şi Pierre, iar soldaţi vreo trei sute de oameni.

Ofiţerii ieşiţi din celelalte barăci îi erau necunoscuţi lui Pierre; erau mult mai bine îmbrăcaţi şi se uitau la el şi la încălţămintea lui cu neîncredere şi rezervă. În apropiere de Pierre mergea un maior gras, îmbrăcat cu un halat tătăresc încins cu un ştergar, şi faţa lui galbenă şi puhavă exprima necaz. După toate aparenţele, maiorul se bucura de un respect deosebit din partea tovarăşilor lui de prizonierat; îşi ţinea o mână cu săculeţul de tutun la sân, iar cu cealaltă se sprijinea într-un ciubuc. Tot pufnind şi respirând greu, maiorul bodogănea şi se răstea la toată lumea pentru că i se tot părea că-i dă cineva brânci şi că toţi se grăbesc când nu era cazul să se grăbească, sau că se tot miră toţi de ceva, când nu era nicăieri nimic de mirare. Altul, un ofiţer mărunt şi slab, vorbea cu toată lumea, făcând tot soiul de presupuneri cu privire la locul unde erau duşi acum şi la distanţa pe care o vor putea parcurge în ziua aceea. Un funcţionar cu cizme de pâslă şi uniformă de intendent alerga de colo-colo şi cerceta cu privirea Moscova arsă, comunicându-şi cu voce tare observaţiile asupra a ceea ce arsese şi asupra diferitelor cartiere ale oraşului care se vedeau în depărtare. Un alt ofiţer, de origină poloneză după accentul cu care-i vorbea funcţionarului intendent, îi demonstra că greşeşte în determinarea cartierelor Moscovei.

— Ce vă certaţi? Interveni răstit maiorul. Biserica Sfântul Nicolae sau Sfântul Vlas, nu-i totuna? Vedeţi doar că au ars; au ars toate şi gata… Ce te-mpingi aşa, n-ai destul loc pe drumul mare? Se răsti el la cel care mergea în spatele lui şi care nu-l împinsese deloc.

— Măi, măi, măi, ia te uită ce prăpăd au făcut! Se auzeau totuşi, când dintr-o parte, când dintr-alta, vocile prizonierilor care se uitau la urmele pârjolului. Şi Zamoskvorecie, şi Zubovo, şi Kremlinul… Uitaţi-vă, n-a mai rămas nici jumătate. Vă spuneam eu c-a ars toată Zamoskvorecia; ei, aţi văzut acuma că-i adevărat?

— Ei, acuma ştiţi că a ars; ce mai atâta vorbă! Spuse maiorul.

Trecând prin Hamovniki (unul dintre puţinele cartiere rămase nearse ale Moscovei), prin dreptul bisericii, tot convoiul prizonierilor se feri deodată într-o parte şi se auziră exclamaţii de groază şi de ură.

— Ia uite, nemernicii! Aţi văzut, păgânii! E mort, da, e mort… L-au mânjit cu ceva.

Pierre se apropie şi el de biserică, unde era probabil ceea ce stârnise atâtea exclamaţii, şi desluşi vag ceva rezemat de grilajul bisericii. Din spusele tovarăşilor care văzuseră mai bine decât el, află că era un cadavru omenesc pus să stea în picioare, rezemat de grilaj şi mânjit pe obraz cu funingine.

— Marchez, sacré nom… Filez… trente mille diables…906 se auziră înjurăturile răstite ale santinelelor, şi soldaţii francezi împinseră înainte, cu furie înnoită, bătându-i cu baionetele, ceata prizonierilor care se uitau la mort.