XIV.

PE ULICIOARELE DIN HAMOVNIKI convoiul prizonierilor înainta nestingherit cu escorta lui şi cu căruţele şi furgoanele escortei care veneau după ei; dar, prin dreptul marilor băcănii, se treziră în mijlocul unei uriaşe şi dense coloane de artilerie în marş, în care se amestecau şi căruţe particulare.

La pod, tot convoiul se opri, aşteptând să se scurgă ce era în faţă. De pe pod, prizonierii putură vedea cum, şi înaintea şi în spatele lor, se scurgeau nesfârşite convoaie. Spre dreapta, acolo unde drumul Kalugăi înconjură parcul Neskucinâi pentru ca apoi să se piardă în zare, se întindeau nesfârşite şiruri de trupe şi căruţe. Erau trupele corpului de armată al lui Beauharnais, pornit cel dintâi; în urma lor, pe chei şi pe podul Kamennâi, se scurgeau trupele şi convoaiele lui Ney.

Trupele lui Davout, căruia îi aparţineau prizonierii, treceau acum pe Krâmski-Brod şi în parte intraseră în strada Kalujskaia. Dar convoaiele se întinseseră atât de mult, încât ultimele căruţe ale coloanei lui Beauharnais n-apucaseră să iasă încă din Moscova, de pe strada Kalujskaia, iar capul coloanei lui Ney trecuse şi de Bolşaia Ordânka.

După ce trecură pe Krâmski-Brod, prizonierii abia se mai mişcau doar câte doi-trei paşi şi se opreau, apoi înaintau iar, şi din toate părţile vehicule şi oameni se înghesuiau din ce în ce mai tare. Străbătând într-o oră şi ceva cele câteva sute de paşi care despart podul de strada Kalujskaia şi ajungând în piaţa de la întretăierea străzilor Zamoskvoreţkaia şi Kalujskaia, prizonierii se opriră, înghesuiţi unii în alţii, la această răspântie şi rămaseră pe loc câteva ceasuri. Din toate părţile se auzea, neostoit ca vuietul mării, uruitul roţilor, tropotul paşilor, strigătele răstite şi înjurăturile cu care ploua necontenit. Pierre sta lipit de zidul unei case pe jumătate arse şi asculta zgomotul acesta care, în închipuirea lui, se confunda cu bătăile tobei.

Câţiva dintre ofiţerii prizonieri, ca să vadă mai bine, se urcaseră pe zidul casei arse de care se rezemase Pierre.

— Ce de lume! Măi, măi! Şi pe tunuri au încărcat! Uitaţi-vă: blănuri… spuneau ei. Ai văzut, ticăloşii, ce-au mai prădat! Ia te uită la cel cu căruţa, colo, mai în urmă… A luat-o de la o icoană, zău! Ăştia nemţi trebuie să fie. Uite, şi un mujic de-al nostru. Zău! Ah, ticăloşii! Ian te uită câte au mai pus pe o căruţă? Abia se mai mişcă… Iaca măi, na, numai trăsuri le mai lipseau. Până şi de astea au luat. Vezi cum s-au aşezat pe cufere? Neiculiţă, uite, iar s-au încăierat!

— Aşa, dă-i, dă-i la mutră, la mutră arde-l! Că altfel până diseară nu ne mai urnim din loc. Ia uitaţi-vă… asta, se vede, o fi chiar a lui Napoleon. Ia uite ce cai mai are! Cu ţifră şi cu coroană. Asta-i o casă pe roate. A pierdut sacul şi nu vede nimica. Iar s-au încăierat… Uite şi o femeie cu un copilaş, şi nu-i urâtă. Da, cum de nu, crezi că te lasă ei să treci… Priviţi, nu le mai dai de capăt… Fete de-ale noastre, rusoaice, fete, zău! Ia uite-le liniştite şed în trăsuri!

Şi din nou valul curiozităţii generale împinse toţi prizonierii spre drum, aşa cum îi împinsese lângă biserica din Hamovniki, şi Pierre, mulţumită staturii sale, putu, peste capetele celorlalţi, să vadă ce stârnise aşa curiozitatea tovarăşilor lui. În trei trăsuri, amestecate printre chesoanele cu muniţii, călătoreau, grămadă unele peste altele, femei îmbrăcate în rochii ţipătoare, vopsite tare pe obraji, tot strigând ceva cu glasuri ascuţite.

Din clipa în care Pierre îşi dăduse seama de ivirea forţei aceleia misterioase, nimic nu i se mai păru ciudat sau înspăimântător, nici cadavrul mânjit în bătaie de joc cu funingine, nici femeile acestea care se grăbeau să plece nu se ştia unde, nici pârjolul care nimicise Moscova. Tot ce vedea nu-i mai făcea acum aproape nici o impresie, ca şi cum sufletul său, pregătindu-se pentru o luptă grea, ar fi refuzat să mai perceapă lucruri care-l puteau înmuia.

Convoiul femeilor trecu. În urma lor începură iar să se scurgă căruţe, soldaţi, furgoane, soldaţi, cupeuri, soldaţi, chesoane, soldaţi şi, din când în când, alte femei.

Pierre nu vedea oamenii luaţi aparte, dar le vedea mişcarea.

Toţi oamenii şi caii aceştia erau ca împinşi de o forţă nevăzută. Toţi, vreme de un ceas cât îi studie Pierre, ţâşniră de prin ulicioare, împinşi de una şi aceeaşi dorinţă de a trece mai curând: toţi, fără deosebire, ciocnindu-se unii cu alţii, se înfuriau şi începeau a se lua la bătaie; pretutindeni guri cu dinţii albi rânjiţi, pretutindeni sprâncene încruntate, pretutindeni înjurături, aceleaşi şi iar aceleaşi, şi pe toate chipurile aceeaşi expresie de hotărâre voinicească, temerară, crudă şi rece, care-l uimise pe Pierre de dimineaţă, când o văzuse pe faţa caporalului şi auzise bătăile de tobă.

Spre seară abia, comandantul convoiului îşi adună unitatea şi, încolonându-şi-o cu zbierete şi înjurături, o puse în marş, iar prizonierii, înconjuraţi din patru părţi de gărzi, ieşiră pe drumul Kalugăi.

Merseră foarte repede, fără nici un popas, şi nu se opriră decât după apusul soarelui. Căruţele se înghesuiră unele în altele şi oamenii începură a se pregăti să înnopteze. Toţi păreau supăraţi şi nemulţumiţi. Din toate părţile se auziră mult timp înjurături, strigăte furioase şi bătăi. Cupeul din urma convoiului se izbi de o căruţă şi o străpunse cu oiştea. Câţiva soldaţi se repeziră care încotro la căruţă; unii loveau în cap caii de la cupeu încercând să-i dea înapoi, alţii se încăierară între ei şi Pierre fu martor cum îl răniră greu la cap cu baioneta pe un neamţ.

Toţi aceşti oameni păreau să încerce acum, opriţi în mijlocul câmpului, în amurgul acesta rece de toamnă, unul şi acelaşi sentiment de neplăcută trezire la realitate din avântul vijelios şi pripit cu care porniseră la drum. Odată opriţi, parcă înţelegeau toţi că nu se ştie încă încotro se îndreaptă şi că vor avea multe greutăţi de întâmpinat în cursul marşului.

La acest popas, soldaţii din escortă se purtară şi mai rău cu prizonierii decât la plecarea din lagăr. Pentru prima oară carnea care li se dădu de mâncare la acest popas fu carne de cal.

De la ofiţer şi până la cel din urma soldat, era vizibil la toţi ceva ca un fel de duşmănie personală împotriva fiecărui prizonier, duşmănie care luă atât de neaşteptat locul relaţiilor prietenoase de mai înainte.

Încâinoşarea escortei spori şi mai mult când, după apel se constată că, în învălmăşeala de la ieşirea din Moscova, un soldat rus prefăcându-se că-l apucaseră durerile de burtă, fugise. Pierre văzu cum un francez bătea un soldat rus pentru că prea se depărtase mult de drum şi auzi cum căpitanul, prietenul lui, îl certa pe subofiţer pentru evadarea prizonierului şi-l ameninţa cu darea în judecată. La răspunsul subofiţerului că prizonierul era bolnav şi nu putea merge, ofiţerul spuse că este ordin ca acei care rămân în urma să fie împuşcaţi. Pierre simţea că puterea aceea fatală, care îl dezarmase în timpul execuţiei, şi pe care n-o mai băgase de seamă în timpul captivităţii, pusese iarăşi stăpânire pe fiinţa lui. Îi era groază; dar simţea că, pe măsură ce puterea aceasta fatală făcea sforţări să-l zdrobească, în sufletul lui creşteau şi se întăreau, independente de ea, puterile vieţii.

Pierre mâncă terci de făină de secară cu carne de cal şi stătu de vorbă cu tovarăşii săi.

Nici Pierre şi nici vreunul dintre tovarăşii săi nu pomeniră de ceea ce văzuseră la Moscova, nici de purtarea brutală a francezilor, ori de dispoziţiunea ca acei ce vor rămâne în urmă să fie împuşcaţi, care le fusese adusă la cunoştinţă; şi parcă pentru a putea ţine piept situaţiei care se înrăutăţea tot mai mult, toţi erau deosebit de însufleţiţi şi de veseli. Povestiră tot amintiri personale, ori scene caraghioase văzute în timpul marşului şi ocoliră orice discuţii cu privire la situaţia lor actuală.

Soarele asfinţise demult. Ici-colo se aprinseseră pe cer stelele cele mai luminoase; zarea se roşi ca vâlvătaia unui incendiu de lumina lunii pline ce se revărsa peste zarea bolţii cereşti, şi uriaşul glob roşu, abia răsărit, începu să se legene ciudat prin ceaţa sură. Se mai lumină. Nu mai era seară, dar încă nu se înnoptase de tot. Pierre se ridică de lângă noii săi tovarăşi şi porni printre focuri, apropiindu-se de partea cealaltă a drumului, acolo unde, cum i se spusese, erau prizonierii soldaţi. Avea chef să stea de vorbă cu ei. În drum, santinela franceză îl opri şi-i ordonă să se întoarcă.

Pierre se întoarse, dar nu la foc, nu la tovarăşii săi, ci se îndreptă spre o căruţă deshămată, unde nu era nimeni. Se aşeză pe pământul rece, cu picioarele sub el, cu capul în piept, lângă roata căruţei şi rămase multă vreme nemişcat, pe gânduri. Trecu aşa mai bine de un ceas. Nimeni nu-l stingherea. Deodată izbucni în hohote de râs; râsul lui gros şi plin de bunătate era atât de puternic, încât din toate părţile oamenii se uitară miraţi spre locul de unde venea acest râs ciudat, de unul singur.

— Ha, ha, ha! Râdea Pierre, şi începu să vorbească singur cu glas tare: Soldatul nu m-a lăsat să trec. M-au prins, m-au închis. Să mă ţină pe mine prizonier. Pe mine, adică? Pe mine? Pe mine – sufletul meu nemuritor! Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! râse el până-i dădură lacrimile.

Unul dintre oameni se ridică şi se apropie să vadă de ce râde singur omul acesta ciudat şi mare. Pierre se opri din râs, se ridică, se depărtă de acest curios şi se uită în jurul său.

Zgomotul puternic până atunci al vocilor şi trosnetele focurilor din bivuacul imens, nesfârşit, începuse să se mai potolească; luminile roşii ale focurilor păleau şi se stingeau. Sus, pe cerul luminos, trona luna plină. Păduri şi câmpii, până mai adineauri ascunse văzului, se desluşeau acum departe, dincolo de marginile lagărului. Şi dincolo de aceste păduri şi câmpii se vedeau luminoase, şovăielnice şi ademenitoare, zările nesfârşite, Pierre se uită la cer, la adâncurile pline de sclipetele stelelor călătoare. „Şi toate acestea sunt ale mele, toate acestea sunt în mine, toate acestea sunt tot eu! Îşi zicea Pierre. Şi pe acest tot l-au prins ei şi l-au închis într-o baracă împrejmuită cu scânduri!” Zâmbi şi se duse să se culce lângă tovarăşii lui.