XV.

ÎN PRIMELE ZILE ALE LUI octombrie, la Kutuzov sosi al doilea sol al lui Napoleon cu o scrisoare în care i se făceau propuneri de pace, scrisoare fals datată de la Moscova, când de fapt Napoleon era acum nu departe de Kutuzov, în faţa lui, pe vechiul drum al Kalugăi. Kutuzov răspunse la această scrisoare întocmai ca şi la prima, cea trimisă prin Lauriston: el spuse că de pace nici nu putea fi vorba.

Curând după aceasta, din partea detaşamentului de partizani al lui Dorohov, care se afla la stânga localităţii Tarutino, sosi un raport prin care se anunţa că la Fominskoe se iviseră trupe franceze, că ele făceau parte din divizia lui Broussier şi că această divizie, despărţită cum era de celelalte trupe, poate fi uşor zdrobită. Soldaţilor şi ofiţerilor le era dor să înceapă acţiunea. Generalii de stat-major, aţâţaţi de amintirea victoriei uşor obţinute la Tarutino, insistau pe lângă Kutuzov să dea curs propunerii de atac a lui Dorohov. Kutuzov, însă, nu socotea că e necesar vreun atac. Rezultă de aici o medie, adică tocmai ceea ce trebuia să se întâmple; se trimise la Fominskoe un mic detaşament, care trebuia să-l atace pe Broussier.

Printr-o ciudată întâmplare, misiunea aceasta – cea mai grea şi cea mai importantă cum s-a dovedit mai târziu a fi – i-a revenit lui Dohturov; acel Dohturov mărunţel şi modest pe care nimeni nu ni-l descrie întocmind planuri de luptă, zburând în fruntea regimentelor sau semănând decoraţii printre tunari etc., Dohturov, cel despre care se spunea că e nehotărât şi mărginit, dar pe care, în toate bătăliile din războaiele noastre cu francezii, de la Austerlitz şi până în 1813, îl găsim la comandă pretutindeni unde situaţia e mai grea. La Austerlitz rămâne cel din urmă lângă stăvilarul de la Aujezd şi adună regimentele, salvând ce se mai putea salva, în timp ce toţi fug sau pier, şi când în ariergardă nu mai e nici un general. Tot el, bolnav şi cu febră, pleacă la Smolensk cu douăzeci de mii de oameni ca să apere oraşul împotriva întregii armate napoleoniene. La Smolensk, când evoluţia febrei îşi atinsese paroxismul şi când abia aţipise la porţile Malahov, canonada îndreptată asupra oraşului îl trezeşte şi Smolenskul rezistă de dimineaţă până seara. În lupta de la Borodino, când e ucis Bagration, iar trupele flancului nostru stâng sunt nimicite în proporţie de nouă la unu şi toată forţa artileriei franceze e îndreptată într-acolo, nu e trimis nimeni altul decât tot nehotărâtul şi mărginitul Dohturov, şi Kutuzov se grăbeşte să repare astfel greşeala pe care o făcuse când trimisese acolo pe altcineva. Iar măruntul şi domolul Dohturov pleacă pe poziţie şi Borodino devine cea mai mare glorie a armatei ruse. De mulţi eroi ni s-a tot vorbit, fie în versuri, fie în proză, dar despre Dohturov aproape că nu s-a spus nici un cuvânt.

Tot Dohturov e cel trimis la Fominskoe şi de acolo la Maloiaroslaveţ, acolo unde a avut loc ultima bătălie cu francezii şi de unde începe, vădit, pieirea armatei franceze. Şi iarăşi ne sunt descrişi din această perioadă a campaniei eroi şi genii, dar de Dohturov nimeni nu pomeneşte un cuvânt, sau spune prea puţin şi cu rezerve. Tocmai această tăcere în jurul lui Dohturov îi scoate în evidenţă, mai limpede decât orice, tot meritul.

Fireşte, omului care nu ştie cum merge o maşină i se poate părea, văzând-o în funcţiune, că cea mai importantă piesă a maşinii este aşchia căzută în ea din întâmplare şi care, stingherindu-i de fapt mersul, se tot zbuciumă între rotiţe. Omul care nu cunoaşte construcţia maşinii nu poate pricepe că nu aşchia aceasta care încurcă şi stinghereşte, ci roata aceea de transmisiune, măruntă, care se învârte fără zgomot, este una dintre piesele cele mai esenţiale ale maşinii.

La 10 octombrie, chiar în ziua când Dohturov, ajuns la jumătatea drumului spre Fominskoe, se oprise în satul Aristovo, pregătindu-se să îndeplinească întocmai ordinul primit, întreaga armată franceză care, în mişcările ei convulsive, atinsese linia poziţiilor lui Murat, vrând parcă să dea bătălia, coti deodată, fără de nici o pricină, spre stânga, pe noul drum al Kalugăi şi începu să intre în Fominskoe, unde până atunci cantonase numai Broussier. În momentul acela, Dohturov avea sub comandă, în afara detaşamentului lui Dorohov, două detaşamente mici: al lui Figner şi al lui Seslavin.

La 11 octombrie, seara, Seslavin se prezentă comandanţilor săi la Aristovo, cu un ostaş din garda franceză, luat prizonier. Prinsul declară că armatele intrate în ziua aceea în Fominskoe constituiau avangarda întregii mari armate, că şi Napoleon se afla acolo şi că toată armata părăsise de cinci zile Moscova. În aceeaşi seară, un argat care venea de la Borovsk povesti că văzuse cu ochii lui cum intra în oraş o imensă armată. Cazacii din detaşamentul lui Dorohov raportară că văzuseră garda franceză trecând pe drumul ce ducea la Borovsk. Din toate veştile acestea reieşea limpede că, acolo unde crezuseră că vor găsi o singură divizie, era acum toată armata franceză, care plecase din Moscova şi se îndrepta într-o direcţie neaşteptată pe vechiul drum al Kalugăi. Dohturov nu vru să ia nici o măsură, întrucât pentru el nu mai era limpede în ce consta acum misiunea sa. Avusese ordinul să atace Fominskoe. Dar la Fominskoe nu se aflase înainte decât divizia lui Broussier, iar acum era toată armata franceză. Ermolov avea chef să înceapă acţiunea de capul lor, dar Dohturov stăruia în ideea că el trebuia să aibă dispoziţia serenissimului. Luară hotărârea să trimită un raport la cartierul general.

Aleseră în acest scop un ofiţer destoinic, pe Bolhovitinov, care, în afară de transmiterea raportului, trebuia să explice şi prin viu grai cum stau lucrurile. Pe la douăsprezece noaptea Bolhovitinov, după ce primi plicul şi instrucţiunile verbale, o porni la galop, însoţit de un cazac şi luându-şi cai de rezervă, spre cartierul general.