XVI.

NOAPTEA ERA ÎNTUNECOASA şi caldă, noapte de toamnă. Era a patra zi de când bura. După ce schimbă de două ori caii şi străbătu galopând prin noroiul lipicios al drumului treizeci de verste într-o oră şi jumătate, Bolhovitinov sosi în Letaşevka pe la orele două noaptea. Descălecă în faţa unei căsuţe ţărăneşti, pe al cărei gard de nuiele împletite era atârnată inscripţia: „Cartier General” şi, lăsându-şi calul, intră în tinda întunecoasă.

— Cheamă-l numaidecât pe generalul de serviciu! O chestiune foarte importantă! Spuse el cuiva care se ridicase şi respira foşăit în întunericul din tindă.

— Aseară i-a fost tare rău: de trei nopţi nu doarme, şopti pe un ton rugător vocea unei ordonanţe. Să-l deşteptăm mai bine întâi pe domnul căpitan.

— E foarte important, ceva din partea generalului Dohturov, spuse Bolhovitinov, păşind în camera a cărei uşă o deschisese singur, dibuind pe întuneric.

Soldatul i-o luă înainte şi încercă să deştepte pe cineva din somn: Domnule căpitan, domnule căpitan, culierul!

— Ce-i, cum? De la cine? Se auzi o voce somnoroasă.

— Din partea lui Dohturov şi a lui Alexei Petrovici. Napoleon se află la Fominskoe, spuse Bolhovitinov fără să vadă prin întuneric cu cine vorbeşte, dar presupunând după voce că nu era Konovniţân.

Cel deşteptat din somn se întinse şi căscă.

— Nu-mi prea vine să-l deştept, spuse el, pipăind ceva. E bolnav. Dacă or fi, aşa, numai nişte zvonuri?

— Iată raportul, spuse Bolhovitinov. Am ordin să-l predau imediat generalului de serviciu.

— Staţi puţin să aprind lumina. Unde dracu-i, măi blestematule, unde-l tot doseşti mereu? Se răsti la ordonanţă ofiţerul. Era Şcerbinin, aghiotantul lui Konovniţân. L-am găsit, uite că l-am găsit, adăugă el.

Ordonanţa scapără; Şcerbinin dibuise sfeşnicul.

— Ah, scârnăviile, făcu el, scârbit.

În scânteierile de lumină, Bolhovitinov zări chipul tânăr al lui Şcerbinin cu lumânarea în mână şi, în ungherul din faţă, pe încă cineva care dormea. Era Konovniţân.

Când cu fitilul de pucioasă, ce luă foc de la iască întâi cu o lumină albastră, apoi cu una roşie, Şcerbinin aprinse o lumânare de seu, de pe sfeşnicul căreia fugiră speriaţi o mulţime de şvabi, el se uită la curier. Bolhovitinov era plin tot de noroi şi, ştergându-se cu mâneca, îşi mânjise faţa.

— De la cine-i raportul? Întrebă Şcerbinin, luând plicul.

— Ştirea e adevărată, spuse Bolhovitinov. Şi prizonierii, şi cazacii, şi iscoadele, toţi spun unul şi acelaşi lucru.

— N-avem ce face, trebuie să-l trezim, spuse Şcerbinin, ridicându-se şi apropiindu-se de omul care dormea, cu scufie de noapte şi învelit cu o manta. Piotr Petrovici! Spuse Şcerbinin. Konovniţân nu se mişcă. E pentru cartierul general! Adăugă surâzând aghiotantul, ştiind că vorbele acestea nu se poate să nu-l trezească pe Konovniţân. Şi, într-adevăr, el îşi ridică îndată capul cu scufie de noapte. Pe chipul frumos şi dârz al lui Konovniţân, cu obrajii aprinşi de febră, mai stărui o clipă impresia visului care-l purtase departe de realitatea situaţiei, dar tresări îndată şi chipul lui îşi recapătă expresia obişnuită de calm şi hotărâre.

— Ei, ce este? Din partea cui? Întrebă el fără să se pripească, dar şi fără zăbavă, clipind din ochi din pricina luminii.

După ce ascultă raportul ofiţerului, Konovniţân rupse peceţile plicului şi citi. Nu isprăvi bine de citit că îşi şi lăsă picioarele, numai în ciorapi de lână, pe pământul gol al odăii şi începu să se încalţe. Apoi îşi scoase scufia şi, pieptănându-şi părul de pe tâmple, îşi puse şapca.

— Ai ajuns repede? Să mergem la serenissim.

Konovniţân înţelesese pe dată că vestea primită avea mare însemnătate şi că n-avea voie să zăbovească. Dacă vestea era bună sau rea nu-şi punea întrebarea şi nu se gândea. Lucrul acesta pe el nu-l preocupa. Problemele războiului el nu le privea prin prisma minţii, a raţiunii, ci prin altceva. În sufletul lui exista convingerea adâncă, tăinuită, că totul se va sfârşi cu bine, dar ştia că nu trebuie să-i dea crezare şi, cu atât mai mult, nu trebuie să vorbească de asta, ci trebuie doar să-şi facă datoria. Şi datoria şi-o făcea, dăruindu-i toate puterile sale.

Piotr Petrovici Konovniţân fu trecut, ca şi Dohturov, doar ca din politeţe pe lista aşa-zişilor eroi ai anului 1812: Barclay, Raevski, Ermolov, Platov, Miloradovici; şi, întocmai ca şi Dohturov, el se bucura de reputaţia unui om cu însuşiri şi cunoştinţe extrem de mărginite; şi tot la fel cu Dohturov, Konovniţân nu făcea niciodată proiecte de bătălii, dar se găsea întotdeauna acolo unde era mai greu; de când fusese numit general de serviciu, dormea întotdeauna cu uşa descuiată şi recomanda fiecărui curier să-l trezească ori de câte ori era nevoie; era întotdeauna sub ploaia de foc în bătălii, aşa încât Kutuzov fu nevoit să-l mustre pentru aceasta şi se temea să-i mai dea însărcinări; era, tot ca şi Dohturov, una dintre acele rotiţe nebăgate în seamă care, mergând fără nici un zgomot şi fără nici un scârţâit, constituie totuşi partea cea mai importantă a maşinii.

Ieşind din izbă în noaptea umedă şi neagră, Konovniţân se încruntă, parte pentru că i se înteţise durerea de cap, parte la gândul neplăcut care-i trecuse prin minte cu privire la felul cum avea să se agite, aflând această veste, tot furnicarul acela de oameni influenţi de la cartierul general, mai ales Benigsen care, după bătălia de la Tarutino, era la cuţite cu Kutuzov; se gândea cum aveau să mai facă la presupuneri, cum aveau să urmeze certuri, ordine şi revocări de ordine. Şi aceste presimţiri îi erau neplăcute, deşi ştia că fără asta nu se putea.

Într-adevăr, Toll, căruia se duse să-i ducă mai întâi vestea, începu să-şi desfăşoare pe loc consideraţiile proprii faţă de generalul care locuia cu el în cameră, şi Konovniţân, după ce-l ascultă un timp tăcut şi obosit, fu nevoit să-i aducă aminte că trebuiau să se ducă la serenissim.