XVII.

KUTUZOV, CA TOŢI BĂTRÂNII, nu prea dormea nopţile. Ziua i se întâmpla de multe ori să aţipească pe neaşteptate, dar noaptea, trântindu-se îmbrăcat în aşternut, sta mai mult treaz şi se tot frământa cu gândul.

Tot aşa şedea şi acum trântit în patul lui şi, rezemându-şi de mâna dolofană capul greu, mare şi desfigurat, se gândea, aţintindu-şi singurul lui ochi, holbat, în întuneric.

Din ziua când Benigsen, care purta corespondenţă directă cu împăratul şi avea cea mai mare influenţă la cartierul general, începuse să-l evite, Kutuzov era mai liniştit, prin faptul că n-avea să fie silit să-şi trimită iar trupele la operaţii ofensive inutile. Lecţia bătăliei de la Tarutino şi lecţia din ajunul bătăliei, de care Kutuzov îşi amintea cu durere, trebuia să aibă un efect, îşi zicea el.

„Ei trebuie să înţeleagă că, executând operaţii ofensive, noi nu avem decât de pierdut. Răbdarea şi timpul, iată care sunt năzdrăvanii mei feţi-frumoşi!” se gândea Kutuzov. El ştia că nu trebuie să rupi din copac mărul cât e verde. Cade el singur când se coace; dacă-l rupi de crud, îi strici şi mărului şi pomului şi-ţi mai strepezeşti şi dinţii. Ca un vânător încercat ce era, el ştia că fiara era rănită, în aşa hal de rănită, cum numai întreaga forţă rusească putea răni; dar dacă rana era sau nu mortală, era o întrebare încă nerezolvată. Acum, după trimiterea lui Lauriston şi a lui Berthélemy şi din rapoartele partizanilor, Kutuzov ştia aproape sigur că fiara era rănită mortal. Dar mai avea nevoie de dovezi, trebuia să mai aştepte.

„Ei vor să dea fuga să vadă cum au răpus-o. Aveţi răbdare, o veţi vedea. Tot de manevre şi de atacuri vorbesc, se gândi el. La ce bun? Vor toţi să se distingă. Ca şi când ar fi lucru tare vesel să te lupţi. Sunt întocmai ca nişte copii de la care n-ai să poţi scoate niciodată cum s-a întâmplat un lucru, pentru că fiecare vrea să arate cum se pricepe el să se bată. Parcă de asta ne arde nouă acum!

Şi ce iscusite manevre îmi mai propun toţi ăştia! Lor li se pare că, atunci când au pus la cale două-trei posibilităţi (îşi aminti de planul general trimis de la Petersburg) au pus la cale totul. Când, de fapt, ele sunt fără de număr.”

Problema, încă nerezolvată, dacă rana dobândită la Borodino era sau nu mortală pentru francezi, nu-i mai ieşise din cap lui Kutuzov de o lună încheiată. Pe de o parte, francezii ocupaseră Moscova. Pe de altă parte, Kutuzov simţea cu toată făptura sa, fără urmă de îndoială, că lovitura aceea cumplită, în care el, dimpreună cu toţi ruşii, îşi încordase toate puterile, nu se putea să nu fie mortală. În tot cazul, îi trebuiau dovezi; de o lună le tot aştepta şi, cu cât trecea timpul, cu atât nerăbdarea lui creştea. Întins pe patul său în nopţile de nesomn, făcea şi el acelaşi lucru pe care-l făcea tot tineretul acela de generali, lucru pentru care el îi dezaproba. Născocea, întocmai ca şi cei tineri, tot felul de posibilităţi, cu deosebirea doar că nu punea nici un temei pe aceste ipoteze şi că nu vedea numai două-trei, ci sute şi mii. Cu cât medita mai mult, cu atât i se prezentau mai multe. Îşi închipuia tot felul de mişcări ale armatei napoleoniene, întregi sau în parte, cu direcţia Petersburg sau împotriva lui, încercând o învăluire a armatei ruse; se gândea (lucru de care se temea mai mult decât orice) şi la posibilitatea ca Napoleon să încerce să se folosească de aceeaşi armă de care se folosise şi el, adică să rămână la Moscova şi să-l aştepte acolo. Kutuzov îşi puse chiar ipoteza unei mişcări de retragere a armatei napoleoniene, îndărăt spre Medân şi Iuhnov; dar singurul lucru pe care nu l-a putut prevedea Kutuzov a fost acela care s-a întâmplat, adică nebuneştile spasme convulsive ale armatei lui Napoleon de-a lungul primelor unsprezece zile după ieşirea ei din Moscova, spasme care au făcut cu putinţă lucrul la care Kutuzov nu îndrăznise încă să se gândească până atunci: completa nimicire a francezilor. Informaţiile lui Dohturov despre divizia lui Broussier, ştirile primite de la partizani despre dezastrul din armata lui Napoleon, zvonurile despre pregătirile de părăsire a Moscovei, toate întăreau presupunerea că armata franceză era zdrobită şi că se pregătea să scape cu fuga; dar acestea nu erau toate decât presupuneri, care-i puteau părea vrednice de luat în seamă tineretului, nu însă şi lui Kutuzov. Cu experienţa lui de om de şaizeci de ani, el ştia ce preţ se putea pune pe zvonuri, ştia că oamenii când vor ceva sunt în stare să grupeze zvonurile în aşa fel, încât să iasă concluzia dorită şi ştia cu câtă plăcere lasă ei deoparte în asemenea cazuri tot ceea ce i-ar putea contrazice. Şi cu cât dorea Kutuzov mai cu foc lucrul acesta, cu atât îşi permitea mai puţin să-i dea crezare. Întrebarea aceasta îi stăpânea toate puterile minţii. Tot restul nu mai era pentru el decât deprinderea de a da curs vieţii. Asemenea deprinderi de a da curs vieţii şi de a i se subordona erau, bunăoară, discuţiile lui cu cei de la cartierul general, scrisorile către madame de Staël, pe care i le scria din Tarutino, lectura romanelor, împărţirea decoraţiilor, corespondenţa cu Petersburgul şi celelalte. Dar pieirea francezilor, prevăzută numai de el, era singura dorinţă a sufletului său.

În noaptea de 11 octombrie, stând lungit pe pat cu capul rezemat în palmă, la asta se gândea.

În camera vecină se auziră şopotele şi paşii lui Toll, Konovniţân şi Bolhovitinov.

— Ei, cine-i acolo? Intraţi, intră! Ce noutăţi? Întrebă feldmareşalul.

Până să aprindă lacheul lumânarea, Toll îi povesti lui Kutuzov conţinutul raportului.

— Cine a adus ştirea? Întrebă Kutuzov, cu o înfăţişare atât de rece şi de severă, încât Toll, când se aprinse lumânarea, rămase uimit.

— Nu poate fi nici o îndoială, serenissime.

— Cheamă-l, cheamă-l aici.

Kutuzov şedea cu un picior atârnat pe marginea patului şi cu celălalt îndoit sub pântecul lui mare. Îşi închise pe jumătate ochiul cel întreg, ca să-l cerceteze mai bine pe trimis, ca şi cum ar fi vrut să-i citească pe trăsăturile feţei tot ce-l preocupa atunci pe el.

— Spune, spune, dragul meu, îl îndemnă el pe Bolhovitinov, cu voce bătrânească, domoală, în timp ce-şi încheia cămaşa desfăcută la piept. Vino mai aproape, şi mai aproape. Ce veşti bune îmi aduci? Ai? Napoleon a părăsit Moscova? Adevărat? Ai?

Bolhovitinov raportă de la început, cu de-amănuntul, tot ce i se ordonase.

— Spune mai repede, spune, nu mă face să aştept, îl întrerupse Kutuzov.

Bolhovitinov sfârşi tot ce avea de spus şi tăcu, aşteptând ordine. Toll începu să spună ceva, dar Kutuzov îi curmă vorba. Dădu să vorbească, dar faţa i se încreţi deodată şi, făcând un semn cu mâna înspre Toll, se întoarse cu faţa către acea parte a izbei, unde icoanele înnegreau colţul odăii.

— Doamne, ziditorul meu! Tu ai dat ascultare rugăciunilor noastre… rosti el cu tremur în voce, împreunându-şi mâinile. Rusia e mântuită. Slavă ţie, Doamne!

Şi izbucni în plâns.