III.

PRINŢESA MARIA ÎŞI AMÂNĂ plecarea. Şi Sonia şi contele încercară să mai facă cu schimbul la căpătâiul contesei, în locul Nataşei, dar nu izbutiră. Văzură că ea era singurul om care putea s-o ferească pe mama ei de nebunia deznădejdii. Trei săptămâni încheiate nu se mişcă Nataşa de lângă mama ei, dormind în odaia ei, într-un fotoliu, dându-i să bea, hrănind-o şi vorbind cu dânsa fără încetare, căci numai vocea ei duioasă şi mângâietoare o liniştea pe contesă.

Rana din sufletul contesei nu-şi putea găsi loc. Moartea lui Petea îi scurtase jumătate din viaţă. O lună de la vestea aceasta, care o găsise femeie voinică şi încă plină de viaţă (avea cincizeci de ani), ieşea din odaia ei ca o bătrână stinsă pe jumătate şi fără nici o legătură cu viaţa. Dar, aceeaşi rană care numai cât n-o omorâse pe contesă, rana asta nouă o trase iarăşi către viaţă pe Nataşa.

O rană a sufletului, care provine dintr-o sfâşiere a fiinţei tale morale, se închide, oricât de straniu ar părea acest lucru, puţin câte puţin, întocmai ca şi o rană fizică. Şi, după cum o rană adâncă s-a cicatrizat şi pare că s-a vindecat cu totul, tot astfel rana sufletească, întocmai ca şi rana fizică, se tămăduieşte cu adevărat doar prin forţa vitală lăuntrică.

Aşa se tămădui şi rana Nataşei. Ea crezuse că a sfârşit cu viaţa. Şi, deodată, dragostea pentru mama ei îi arătă că esenţa vieţii sale, iubirea, e încă vie într-însa. Odată redeşteptată iubirea, se deşteptă în ea şi viaţa.

Cele din urmă zile ale prinţului Andrei o legaseră pe Nataşa de prinţesa Maria. Nenorocirea cea nouă le apropie şi mai mult. Prinţesa Maria îşi amână plecarea şi, timp de trei săptămâni, o îngriji pe Nataşa ca pe un copil bolnav. Săptămânile acestea din urmă, petrecute de Nataşa în odaia mamei ei, îi sleiseră trupul de puteri.

Într-o zi, pe la amiază, prinţesa Maria, văzând că Nataşa tremură ca scuturată de friguri, o duse în odaie la ea şi o culcă în patul ei. Nataşa se supuse, dar când prinţesa Maria lăsă storurile şi voi să iasă, ea o chemă:

— Nu mi-i somn. Stai puţin cu mine, Marie!

— Eşti obosită. Încearcă să dormi!

— Nu, nu! De ce m-ai adus la tine? Dacă mă cheamă ea?

— Nu. Îi e cu mult mai bine acuma. Azi vorbea aşa de frumos! Spuse prinţesa Maria.

De pe pat, prin semiîntunericul odăii, Nataşa, cerceta chipul prinţesei Maria.

„Seamănă oare cu el? Se întrebă ea. Parcă ar semăna şi parcă nu! Dar e o fiinţă deosebită, străină, cu totul nouă, necunoscută. Şi mă iubeşte. Ce-o fi în sufletul ei? E numai bunătate. Dar ce-o fi gândind ea? Ce? Cu ce ochi mă vede? Da, e o fiinţă minunată!”

— Maşa! Spuse ea şi o trase cu sfială de mână. Maşa, tu să nu crezi că sunt rea. Nu, Maşa, draga mea! Cât de mult te iubesc! Să fim prietene bune, bune de tot!

Şi Nataşa, îmbrăţişându-şi prietena, începu să-i sărute faţa şi mâinile. Prinţesa Maria era puţin stingherită, dar o şi bucura această manifestare a simţămintelor Nataşei.

Din ziua aceea, între prinţesa Maria şi Nataşa se legă acea prietenie pasionată şi duioasă care numai între femei se poate afla. Se sărutau mereu, îşi spuneau una alteia cuvinte duioase şi îşi petreceau cea mai mare parte din timp împreună. Când una dintre ele pleca de acasă, cealaltă era neliniştită şi căuta să i se alăture. Se simţeau într-o mai mare armonie cu sine când erau amândouă laolaltă decât când erau despărţite, fiecare singură cu ea însăşi. Între ele se statornicise mai mult decât o simplă prietenie: era sentimentul unic că numai alături de cealaltă putea fiecare trăi cu adevărat.

Uneori tăceau amândouă ceasuri întregi; alteori, după ce se culcau, începeau să vorbească şi asta ţinea până dimineaţa. De cele mai multe ori, vorbeau de trecutul lor îndepărtat. Prinţesa Maria povestea despre copilăria ei, despre mama şi tatăl ei, despre visurile ei; iar Nataşa, care odinioară respingea cu calmă lipsă de înţelegere viaţa de devotament şi de supunere şi poezia jertfirii creştine de sine însuşi, acum, din dragoste pentru prinţesa Maria, începu să îndrăgească şi trecutul prinţesei şi pricepu un aspect al vieţii pentru care, până atunci, nu avusese nici o înţelegere. Nici nu se gândea să adopte în viaţă supunerea şi jertfirea de sine, fiindcă era obişnuită să caute cu totul altfel de bucurii, dar căpătă înţelegere şi putu îndrăgi la cealaltă această virtute care, până atunci, îi rămăsese neînţeleasă. Şi prinţesei Maria, tot ascultând istorisirile din copilăria şi din adolescenţa Nataşei, începu să i se dezvăluie o latură a vieţii pe care n-o înţelesese până atunci: încrederea în viaţă, în bucuria de a trăi.

Întocmai ca şi până atunci, ele nu vorbeau nici acum despre dânsul, ca să nu pângărească prin vorbe – cum li se părea lor – măreţia sentimentului care trăia în inimile lor; şi tăcerea aceasta, aşternută asupra memoriei lui, le făcu să-l uite încetul cu încetul, fără să-şi dea seama.

Nataşa slăbise, se făcuse palidă şi îşi pierduse într-atâta puterile trupeşti, încât nu vorbeau toţi decât de sănătatea ei, lucru care îi făcea plăcere. Şi, uneori, o cuprindea pe neaşteptate nu numai frica de moarte, ci şi frica să nu se îmbolnăvească, să nu slăbească, să nu se facă urâtă şi, fără să vrea, se uita câteodată cu luare-aminte la braţul ei gol, se mira de slăbiciunea lui, sau rămânea cu dimineţile dinaintea oglinzii, uitându-se la faţa ei trasă, vrednică de milă după cum i se părea. Îşi închipuia însă că aşa trebuie să fie şi, totodată, o apuca teama şi tristeţea.

O dată, urcându-se grăbită la etaj, simţi că respiră greu. Îşi găsi îndată de lucru jos, apoi fugi din nou sus, încercându-şi puterile şi observându-se pe ea însăşi.

Altă dată, o strigă pe Duniaşa şi băgă de seamă că vocea îi suna cam dogit. Atunci o mai strigă o dată, cu toate că auzea paşii Duniaşei, o strigă cu vocea aceea din piept, pe care o avea de când cânta, şi se ascultă singură.

Nataşa nu-şi dădea încă seama şi nici n-ar fi putut-o crede, dar prin stratul de mâl ce-i înnămolise – după părerea ei – pentru totdeauna sufletul, începuseră să răzbată, subţiri şi delicate, fire de iarbă tânără, care aveau să prindă rădăcini adânci şi să acopere, cu revărsarea lor de viaţă, durerea care o apăsase până acum şi de care, în curând, nu va mai rămânea nici urmă. Rana începuse să i se vindece pe dinăuntru.

Pe la sfârşitul lui ianuarie, prinţesa Maria plecă la Moscova şi contele stărui să plece şi Nataşa cu ea, ca să consulte acolo doctorii.

IV.

DUPĂ CIOCNIREA DE LA VIAZMA, unde Kutuzov nu putuse înfrâna dorinţa trupelor sale de a-i da peste cap pe francezi, de a le tăia retragerea etc., mişcările ce urmară – atât mişcările francezilor care fugeau de ruşi, cât şi ale ruşilor care fugeau după francezi – se desfăşurară fără nici o luptă, până la Krasnoe. Goana francezilor fu atât de rapidă, încât armata rusă nu se mai putu ţine după ei, iar caii cavaleriei şi artileriei refuzau să mai meargă şi toate ştirile asupra mişcărilor inamice se dovedeau mereu neconforme cu realitatea.

Oamenii din trupele ruseşti erau atât de istoviţi de aceste neîntrerupte marşuri zilnice, de câte patruzeci de verste, încât nu-şi mai puteau accelera mersul.

Ca să înţelegem gradul de istovire a armatei ruse, e de ajuns să pătrundem însemnătatea faptului că, deşi nu avusese pe tot parcursul marşului, de la Tarutino încoace, mai mult de cinci mii de răniţi şi de morţi şi nu lăsase inamicului nici o sută de prizonieri, armata, care numărase, plecând din Tarutino, o sută de mii de oameni, a ajuns totuşi la Krasnoe numai cu cincizeci de mii.

Iuţeala marşului ruşilor pe urmele francezilor a acţionat asupra lor cu un efect tot atât de destructiv ca şi aceea a fugii de ruşi asupra francezilor. Deosebirea era numai că armata rusă mergea după bunul ei plac, fără ameninţarea dezastrului care plutea deasupra capului armatei franceze, şi că bolnavii şi cei rămaşi în urmă din armata franceză rămâneau în mâinile duşmanului, în timp ce ruşii rămaşi în urmă rămâneau la ei acasă. Principala cauză a scăderii armatei napoleoniene a fost iuţeala marşului, şi dovada neîndoielnică a acestui lucru este scăderea corespunzătoare a armatei ruse.

Întreaga acţiune a lui Kutuzov, atât la Tarutino cât şi la Viazma, s-a îndreptat – pe cât i-a stat în putinţă – doar înspre stăruinţa de a nu opri (aşa cum ar fi vrut la Petersburg şi pe front generalii ruşi) marşul acesta ucigător pentru francezi şi, dimpotrivă, de a înlesni acest marş şi de a căuta să uşureze, în acelaşi timp, marşul propriilor sale trupe.

Dar, în afară de aceasta, din clipele în care, în rândurile trupelor, începuseră să se arate rezultatele oboselii şi pierderile mari pricinuite de iuţeala marşului, lui Kutuzov i se mai prezentă încă un motiv de a domoli mişcarea trupelor şi de a aştepta. Scopul trupelor ruseşti era urmărirea francezilor. Drumul francezilor nu era însă cunoscut şi, de aceea, cu cât trupele noastre se ţineau mai de aproape pe urmele francezilor, cu atât parcurgeau drum mai mult. Numai urmărindu-i de la oarecare distanţă, trupele ruse ar fi putut scurta drumul, tăind unele zigzaguri pe care le făcea inamicul. Toate iscusitele manevre, pe care le propuneau generalii, se traduceau în mişcări de trupe şi în lungirea etapelor, în timp ce singurul obiectiv înţelept consta în scurtarea acestor etape. Şi către acest obiectiv a fost dirijată, de-a lungul întregii campanii, de la Moscova la Wilna, acţiunea lui Kutuzov, nu în chip întâmplător şi nici cu întreruperi, ci cu atâta consecvenţă, încât el n-a schimbat-o nici o clipă cu alta.

Kutuzov ştia, nu pe cale raţională sau ştiinţifică, ci cu toată făptura sa de rus, ştia şi simţea ceea ce simţea fiecare soldat rus, că francezii sunt înfrânţi, că duşmanul e pus pe fugă şi că trebuie urmărit până ce e scos din ţară; dar, totodată, el simţea – laolaltă cu soldaţii lui – greutatea acestui marş, cum nu se mai pomenise nici în ce priveşte repeziciunea, nici în ce priveşte anotimpul.

Dar generalilor, mai ales celor ce nu erau ruşi – dornici să se distingă, să uluiască pe cineva, să facă prizonieri, nu se ştie pentru ce, pe vreun duce sau vreun rege – acestor generali li se părea că tocmai acum, când orice bătălie era şi nedemnă şi absurdă, că tocmai acum venise timpul să se dea bătălii şi să fie învins nu ştiu cine. Kutuzov ridica doar din umeri, atunci când i se propuneau, unul după altul, proiectele de manevre care trebuiau executate cu soldaţii aceia prost încălţaţi, fără mantale îmblănite şi pe jumătate flămânzi, care, într-o singură lună, fără să se dea nici o luptă, se şi topiseră pe jumătate şi cu care, în ipoteza celei mai favorabile desfăşurări a acestei fugăriri ce nu se mai sfârşea, trebuiau să mai străbată până la graniţă un spaţiu mai întins decât acela pe care-l străbătuseră.

Cu deosebire se manifesta această dorinţă de a se distinge şi de a manevra, de a da inamicul peste cap şi de a-i tăia retragerea, ori de câte ori trupele ruseşti ajungeau mai aproape de trupele franceze.

Aşa s-a întâmplat la Krasnoe, unde se aşteptau să găsească doar una dintre cele trei coloane de francezi şi au dat nas în nas cu însuşi Napoleon, în fruntea a şaisprezece mii de oameni. Oricât a încercat Kutuzov toate mijloacele ca să-şi izbăvească armata de această ciocnire nefastă şi să-şi cruţe oamenii, totuşi, la Krasnoe, timp de trei zile, soldaţii armatei ruseşti vlăguite duseră până la capăt distrugerea unor grupuri franceze de adunătură.

Toll scrisese iarăşi o ordine de bătaie: die erste Kollonne marschiert ş.a.m.d. Dar ca întotdeauna, totul s-a desfăşurat altfel decât în ordinea de bătaie. Prinţul Eugen de Würtemberg deschise focul, de pe un deal, împotriva cetelor de francezi care fugeau, şi ceru stăruitor întăriri, care însă nu-i veniră. Francezii, ocolindu-i pe ruşi în timpul nopţii, se împrăştiau, se ascundeau prin păduri şi fugeau care cât puteau mai departe.

Miloradovici, cel care spunea că nici nu vrea să audă de problemele administrative ale detaşamentului său, omul pe care nimeni nu-l putea găsi când era vreodată nevoie de el, „chevalier sans peur et sans reproche”, cum îşi spunea el singur, şi mare amator de convorbiri cu francezii, trimite nişte parlamentari, cerându-le francezilor să se predea, pierde vremea şi face altceva decât avea ordin să facă.

— Băieţi, vă dăruiesc coloana asta! Spunea el, ieşind în fruntea trupelor şi arătându-le cavaleriştilor săi pe francezi.

Şi călăreţii îşi îndemnau cu pintenii şi cu săbiile caii care abia dacă se mai puteau mişca, pentru ca, după sforţări mari, să ajungă în trap slab la coloana ce le fusese dăruită, adică la o gloată de francezi cu membrele degerate, ţepeni de frig şi flămânzi; iar coloana care le fusese dăruită arunca armele şi se preda, căci demult aştepta ea să facă asta.

La Krasnoe, douăzeci şi şase de mii de oameni fură luaţi prizonieri, fură capturate sute de tunuri şi un băţ, căruia-i ziceau baston de mareşal, apoi urmară certuri pentru stabilirea acelora care se distinseseră şi toţi fură mulţumiţi, cu toate că regretară mult că nu-l luaseră prizonier pe Napoleon sau, dacă nu pe el, măcar pe vreunul dintre eroii lui, vreun mareşal, de exemplu, şi se învinuiră pentru asta unii pe alţii, şi toţi pe Kutuzov, mai cu seamă.

Oamenii aceştia, mânaţi de pasiunile lor, erau doar executorii orbi ai celei mai triste legi a necesităţii, dar se considerau eroi şi îşi închipuiau că isprava lor era o treabă foarte demnă şi foarte nobilă. Îl învinuiau pe Kutuzov şi spuneau că el fusese, chiar de la începutul campaniei, cel care-i împiedicase să-l învingă pe Napoleon, că nu se gândea decât să-şi satisfacă pasiunile, că nu voise să plece din Polotnianâe Zavodî, pentru că se simţise bine acolo, că la Krasnoe oprise marşul, fiindcă, aflând de prezenţa lui Napoleon, îşi pierduse cu desăvârşire capul şi că aproape s-ar putea bănui că e înţeles cu Napoleon, că ar fi fost cumpărat de acesta940 etc., etc. Şi nu numai contemporanii, împinşi de pasiunile lor, vorbeau aşa, dar şi posteritatea şi istoria l-au numit grand pe Napoleon, în vreme ce pe Kutuzov străinii l-au socotit un bătrân curtean şiret, desfrânat şi slab, iar ruşii au văzut în el ceva nedefinit, o păpuşă oarecare, de folos doar prin numele rusesc pe care-l purta…