V.

PRIN ANII 1812 ŞI 1813, Kutuzov a fost de-a dreptul învinuit de greşeli. Împăratul era nemulţumit de el. Iar într-o istorie, scrisă nu demult din înalt ordin, stă scris că acest Kutuzov a fost un curtean şiret şi mincinos, pe care până şi numele lui Napoleon îl înfricoşa şi care, prin greşelile comise la Krasnoe şi Berezina, a lipsit armata rusă de gloria deplinei victorii asupra francezilor.941

Asta-i soarta nu a oamenilor mari, nu a acelor grands hommes pe care spiritul rus nu-i recunoaşte, ci a acelor oameni rari, întotdeauna solitari, care, înţelegând voinţa providenţei, îşi subordonează acesteia propria lor voinţă. Mulţimea îi pedepseşte urându-i şi dispreţuindu-i pentru vina de a fi înţeles legile supreme.

Pentru istoricii ruşi (ciudat şi groaznic lucru!) Napoleon – această unealtă netrebnică a istoriei, care niciodată şi nicăieri, nici chiar în surghiun, n-a dat dovadă de demnitate omenească – Napoleon este obiect de admiraţie şi de entuziasm, este un grand. Pe când Kutuzov, acest om care, de la începutul şi până la sfârşitul acţiunii sale din anul 1812, de la Borodino şi până la Wilna, neabătându-se nici o singură dată măcar, prin nici o faptă, cu nici o iotă, de la planul său, poate fi socotit un exemplu rar în istorie de abnegaţie şi de putere de a intui în prezent însemnătatea viitoare a unui eveniment – Kutuzov li se părea ceva nedefinit şi vrednic de milă şi, atunci când vorbesc de rolul lui în 1812, ei parcă s-ar cam ruşina întotdeauna de ceva.

În realitate, cu greu ar găsi cineva exemplu de personalitate istorică, a cărei activitate să fi fost atât de consecvent şi de statornic îndreptată spre unul şi acelaşi ţel. Cu greu şi-ar putea închipui cineva ţel mai demn şi mai în acord cu voinţa întregului popor. Şi mai cu greu încă s-ar putea găsi în istorie alt caz, în care ţinta pe care şi-a propus-o o personalitate istorică să fi fost la fel de desăvârşit atinsă ca ţinta spre care a fost îndreptată toată activitatea lui Kutuzov, în anul 1812.

Kutuzov n-a vorbit niciodată despre cele patruzeci de secole care privesc din vârful piramidelor, despre sacrificiile pe care le aducea patriei, despre cele ce voia să săvârşească sau săvârşise; el, în general, n-a vorbit niciodată despre sine însuşi, n-a jucat teatru; s-a arătat întotdeauna omul cel mai simplu şi mai obişnuit şi a rostit cele mai simple şi mai obişnuite lucruri. Scria scrisori fiicelor sale şi doamnei de Staël, citea romane, se simţea bine în societatea femeilor frumoase, glumea cu generalii, cu ofiţerii şi cu soldaţii şi nu contrazicea niciodată pe cei care voiau să-i demonstreze ceva. Când contele Rastopcin a venit în fuga calului la podul peste Iauza ca să-i aducă personal învinuirea că el, Kutuzov, este cel care a dus Moscova la pieire şi i-a spus: „N-ai făgăduit dumneata că nu vei părăsi Moscova fără luptă? Kutuzov a răspuns: „Nici n-o voi părăsi fără luptă!„ cu toate că Moscova şi fusese părăsită. Când Arakceev, venit la el din partea împăratului, i-a spus că ar trebui să-l numească pe Ermolov comandant al artileriei, Kutuzov a răspuns: „Da, tocmai asta spuneam şi eu!” deşi nu trecuseră nici câteva clipe de când spusese cu totul altceva. Ce-i păsa lui, singurul om care înţelesese atunci toată uriaşa însemnătate a evenimentelor, în mijlocul cetei de nepricepuţi ce-l înconjura, ce importanţă avea pentru el faptul că Rastopcin lua asupră-şi sau îi atribuia lui nenorocirea Moscovei? Încă şi mai puţin îl putea interesa cine să fie numit comandant al artileriei.

Şi nu numai în împrejurările acestea, ci tot timpul, acest om bătrân, ajuns printr-o experienţă de o viaţă la convingerea că nu gândurile şi cuvintele care le exprimă pun în mişcare oamenii, rostea vorbe cu totul lipsite de sens, adică spunea ce-i venea mai întâi pe limbă.

Dar acelaşi om, atât de puţin atent la vorbele sale, n-a spus, în tot cursul activităţii lui, nici un cuvânt care să nu fi fost în acord cu acel ţel unic, spre atingerea căruia a ţintit în tot cursul războiului. Deşi avea convingerea dureroasă că nu va fi înţeles, şi-a tot spus mereu părerea, împotriva voinţei sale. În cele mai deosebite împrejurări, începând cu bătălia de la Borodino, de la care au pornit neînţelegerile cu cei din jurul lui, el a fost singurul care a spus că bătălia de la Borodino a constituit o victorie şi a repetat această afirmaţie şi prin viu grai şi în rapoartele sale, până la moarte. Singur el a spus că pierderea Moscovei nu înseamnă pierderea Rusiei. Drept răspuns lui Lauriston, care venise cu propuneri de pace, el a spus că pace nu poate fi, pentru că aceasta este voinţa poporului, singur el a spus în perioada retragerii francezilor, că toate manevrele noastre sunt inutile, că totul se face de la sine mai bine decât am dori-o noi, că trebuie să i se ofere inamicului un pod de aur, că nici bătălia de la Tarutino, nici aceea de la Viazma, nici aceea de la Krasnoe nu erau necesare, că trebuia să avem trupe când vom ajunge la graniţă, că el nu dă un rus nici pentru zece francezi.

Şi singur el, acest curtean, cum ne este înfăţişat, care-l minte pe Arakceev ca să fie pe placul împăratului – singur el, acest curtean, i-a spus, la Wilna, împăratului, atrăgându-şi prin aceasta dizgraţia lui, că ducerea mai departe, dincolo de hotare, a războiului, este nefolositoare şi dăunătoare.

Dar numai cuvintele n-ar fi de ajuns pentru a demonstra că el înţelesese, pe vremea aceea, însemnătatea evenimentelor. Acţiunile lui sunt toate, fără cea mai mică abatere, îndreptate spre unul şi acelaşi ţel, constând din trei puncte: 1) încordarea tuturor forţelor pentru ciocnirea cu francezii, 2) înfrângerea acestora şi 3) izgonirea lor din Rusia, făcând, pe cât posibil, cât mai uşoare suferinţele poporului şi ale armatei.

El, acest Kutuzov, care tărăgănează lucrurile şi a cărui deviză este: răbdare şi răgaz, el, duşmanul acţiunilor decisive, dă bătălia de la Borodino, făcând pentru ea pregătiri într-o atmosferă de solemnitate fără precedent. El, acest Kutuzov, care la Austerlitz, înainte de începerea bătăliei, a spus ca va fi pierdută, la Borodino a susţinut, în ciuda părerii generalilor săi convinşi de contrariul şi în ciuda faptului, fără precedent în toată istoria, ca, după o bătălie câştigată, o armată să se retragă – el singur, ţinându-le tuturor piept, a susţinut sus şi tare că bătălia de la Borodino fusese o victorie. El singur a stăruit, tot timpul cât a durat retragerea, să nu se mai dea bătălii, ajunse cu totul nefolositoare, să nu se înceapă un nou război şi să nu se treacă dincolo de hotarele Rusiei.

Astăzi ne e uşor, cu condiţia să nu atribuim acţiunii maselor scopuri care n-au existat decât în capul a vreo zece oameni, ne e uşor să înţelegem sensul evenimentului, dat fiind că putem avea în faţă evenimentul în întregul lui şi cu toate urmările sale.

Dar cum se face oare că singur acest bătrân, împotriva părerii generale, a putut să ghicească atunci atât de just însemnătatea evenimentului din punctul de vedere al poporului, încât să nu-l trădeze nici o singură dată, în tot cursul activităţii sale?

Izvorul acestei neobişnuite forţe de a pătrunde tâlcul fenomenelor în desfăşurare era sentimentul naţional pe care îl avea în toată puritatea şi puterea lui.

Numai pentru că presimţea în el sentimentul acesta, a ajuns poporul, în chip atât de ciudat şi împotriva voinţei ţarului, să-l aleagă tocmai pe el, bătrânul aflat în dizgraţie, ca reprezentant al războiului popular. Şi numai acest sentiment naţional l-a ridicat la acea înălţime umană unică, de la care el, comandantul suprem, şi-a putut încorda toate puterile, tinzând nu la uciderea şi exterminarea oamenilor, ci la izbăvirea lor şi la compasiunea faţă de dânşii.

Figura aceasta simplă, modestă şi tocmai de aceea cu adevărat măreaţă, nu putea intra în acel tipar mincinos al eroului european, aşa-zisul conducător de oameni, pe care l-a născocit istoria.

Pentru lacheu nu poate exista om mare, fiindcă lacheul are ideile lui despre măreţie.

VI

5 NOIEMBRIE A FOST ÎNTÂIA zi a aşa-numitei bătălii de la Krasnoe. Spre seară, atunci când, după multe discuţii în contradictoriu şi greşeli de-ale generalilor, care ajunseseră în alte puncte decât trebuiau să ajungă, după ce adjutanţii trimişi cu contraordine se şi împrăştiaseră în toate direcţiile, se văzu limpede că inamicul fuge de peste tot şi că bătălia nu mai putea să aibă loc şi n-avea să aibă loc, Kutuzov plecă de la Krasnoe şi ajunse la Dobroe, unde se strămută în ziua aceea cartierul general.

Era o zi senină şi geroasă. Kutuzov, călare pe calul său alb şi gras, urmat de o suită imensă de generali nemulţumiţi de el şi murmurând împotriva lui, se îndrepta spre Dobroe. Pe tot parcursul, se vedeau înghesuindu-se grupurile de prizonieri francezi luaţi în ziua aceea, care se încălzeau la focuri (în ziua aceea fuseseră luaţi prizonieri şapte mii de oameni). Nu departe de Dobroe, înşiraţi pe drum, lângă un lung şirag de tunuri franţuzeşti fără atelaje, o mulţime imensă de prizonieri zdrenţăroşi, îmbrobodiţi şi înfofoliţi care cu ce-i căzuse sub mână, umplea văzduhul de rumoarea glasurilor lor. La apropierea comandantului suprem le amuţi murmurul şi ochii tuturor se aţintiră spre Kutuzov, care, cu şapca lui albă cu banta roşie şi cu mantaua vătuită, care sta umflată ca o cocoaşă pe umerii lui aduşi, mergea la pas, domol, pe drum. Unul dintre generali îi dădu raportul, spunându-i unde fuseseră capturaţi prizonierii şi tunurile.

Kutuzov era, pe cât părea, îngrijorat de ceva şi nu asculta ce-i spunea generalul. Privea nemulţumit printre gene, uitându-se atent şi stăruitor la siluetele prizonierilor, care prezentau ochilor o privelişte cumplit de jalnică. Cea mai mare parte dintre soldaţii francezi erau desfiguraţi, din cauză că le degeraseră nasurile şi obrajii şi aproape toţi aveau ochii roşii, umflaţi şi plini de puroi.

O ceată de francezi poposise chiar la marginea drumului şi doi soldaţi – faţa unuia dintre ei era plină de bube – rupeau cu mâinile o halcă de carne crudă. Ceva înfricoşător şi animalic se răsfrângea în privirea fugară pe care ei o aruncară celor care treceau prin faţa lor şi în expresia înciudată cu care soldatul cu faţa buboasă, după ce se uitase la Kutuzov, se întorsese şi-şi văzuse mai departe de treabă.

Kutuzov se uită lung şi atent la cei doi soldaţi; se încruntă şi mai mult, clipi repede din ochi şi dădu gânditor din cap. În alt loc văzu un soldat rus care, râzând şi bătând pe umeri un francez, îi spunea cu prietenie ceva. Kutuzov clătină iar din cap, cu aceeaşi expresie.

— Ce spui tu? Îl întrebă el pe generalul care-i dădea înainte cu raportul şi-i atrăgea comandantului suprem atenţia asupra unor drapele franceze capturate, care fâlfâiau în faţa frontului regimentului Preobrajenski.

— A, drapelele! Zise Kutuzov, desprinzându-se cu vădită greutate de gândul care-l preocupa.

Se uită distrat împrejur. Mii de ochi îl priveau din toate părţile şi toată lumea aştepta să-i prindă spusele.

În faţa regimentului Preobrajenski, Kutuzov se opri, oftă din greu şi închise ochii. Cineva din suită făcu din mână un semn soldaţilor care purtau drapelele să se apropie de Kutuzov şi să le pună în picioare în jurul comandantului suprem. Kutuzov tăcu câteva clipe şi, vădit fără nici un chef, supunându-se necesităţii impuse de situaţia lui, înălţă capul şi începu să vorbească. Grupuri mari de ofiţeri îl înconjurară. El învălui atent cu privirea cercul de ofiţeri şi recunoscu pe câţiva dintre ei.

— Vă mulţumesc la toţi! Spuse el, întorcându-se mai întâi spre soldaţi, apoi din nou spre ofiţeri. În tăcerea care domnea în jurul lui, răsunară deosebit de limpede cuvintele sale, domol rostite. Vă mulţumesc la toţi pentru serviciul vostru greu şi credincios! Victoria e deplină şi Rusia nu vă va uita. Gloria va fi a voastră pe veci!

Tăcu puţin şi se uită împrejur.

— Apleacă-i, apleacă-i aşa capul! Spuse el către un soldat ce ţinea un vultur francez şi-l aplecase pe neaşteptate în faţa drapelului celor din regimentul Preobrajenski. Mai tare, mai jos, uite-aşa! Ura, băieţi! Rosti el, adresându-se soldaţilor şi bărbia i se mişcă repede.

— Ura! Uraa! Răcniră mii de voci.

Cât timp soldaţii strigară urale, Kutuzov se aplecă în şa, lăsă capul în jos şi privirile i se aprinseră de o strălucire blândă, parcă şi puţin ironică.

— Uite ce-i, fraţilor! Continuă el, când uralele încetară…

Şi, deodată, vocea şi expresia feţei i se schimbară; nu mai vorbea comandantul suprem; vorbea un om bătrân şi simplu, care – era vădit – voia să le împărtăşească ceva cât se poate de folositor tovarăşilor săi.

În grupul de ofiţeri şi printre soldaţi se stârni un freamăt, ca şi cum cu toţii ar fi vrut să audă mai lămurit ce avea să le spună acum.

— Uite ce-i, fraţilor! Eu ştiu că nu vă e uşor, dar n-avem ce face! Mai răbdaţi oleacă; nu ne-a mai rămas mult! Să-i petrecem pe musafiri până peste hotare şi ne odihnim noi atunci. Tot ce-aţi făcut voi, ţarul vostru n-are să uite. Vă e greu, ştiu, dar voi sunteţi cel puţin acasă; pe când ei, uitaţi-vă în ce hal au ajuns, spuse el, arătând spre prizonieri. Mai rău decât cei din urmă cerşetori! Cât timp erau puternici, nu ne-a fost nici o milă de ei, dar acum, ne poate fi şi milă. Sunt şi ei oameni. Nu-i aşa, băieţi?

Kutuzov se uită în jurul său şi, în privirile aţintite cu respectuoasă nedumerire asupra sa, citi că-i aprobau spusele; chipul începu să i se facă din ce în ce mai luminos şi un zâmbet bun, bătrânesc îi înstelă, pe la colţurile gurii şi ale ochilor, zbârciturile. Tăcu puţin şi înclină capul nedumerit parcă.

— Şi iar ne întoarcem şi zicem: cine dracu i-a chemat aici, la noi? Aşa le trebuie, dă-i în… spuse el deodată, ridicând capul.

Şi, fluturându-şi cravaşa, o porni, pentru întâia oară de la începutul acestei campanii, la galop, însoţit de râsetele şi uralele soldaţilor, care rupseseră rândurile.

Este problematic ca vorbele lui Kutuzov să fi fost înţelese de trupe. Nimeni nu ar fi putut reda conţinutul cuvântării feldmareşalului, cu începutul ei solemn şi cu sfârşitul ei simplu, bătrânesc. Dar tâlcul inimos al acestei cuvântări fusese înţeles; şi sentimentul de măreaţă sărbătoare a biruinţei, împreună cu mila faţă de duşman şi cu conştiinţa dreptăţii proprii, sentimentul care îşi găsise expresia tocmai în această înjurătură bătrânească lipsită de orice răutate, le merse drept la inimă, fiindcă sentimentul acesta se afla în inima fiecărui soldat şi toţi îl exprimau acum printr-un strigăt de bucurie, ce răsună încă multă vreme. Când, după asta, un general veni să-l întrebe dacă n-ar vrea cumva comandantul suprem să i se aducă trăsura, lui Kutuzov, când dădu să răspundă, îi tremură pe neaşteptate vocea, atât de adânc emoţionat era.