VII.

LA 8 NOIEMBRIE, ULTIMA ZI a luptelor de la Krasnoe, se lăsa întunericul când trupele ajunseră unde trebuiau să mâie peste noapte. Fusese o zi pe de-a-ntregul liniştită, geroasă, cu ninsoare uşoară şi rară; spre seară, începuse să se însenineze. Printre fulgii de zăpadă se zărea bolta cerului neagră-viorie şi înstelată, iar gerul începu să se înăsprească.

Un regiment de muschetari, care plecase din Tarutino cu un efectiv de trei mii de oameni, sosise, printre cele dintâi, doar cu nouă sute de oameni ce-i rămăsese la locul indicat pentru cantonare, un sat situat pe drumul principal. Ofiţerii cu încartiruirea, trimişi înainte, ieşiră acum întru întâmpinarea regimentului cu vestea că toate izbele erau ocupate de francezi – care bolnavi, care morţi – şi de cavalerişti şi de comandamente. Nu mai era decât o izbă liberă pentru comandantul regimentului.

Comandantul regimentului se îndreptă spre izba ce-i fusese rezervată, iar regimentul, după ce străbătu satul, se opri în preajma ultimelor izbe, în drum, şi îşi clădi armele în piramidă.

Ca un animal uriaş cu o mulţime de membre, regimentul se apucă de treabă, ca să-şi pregătească un culcuş şi hrană. O parte dintre soldaţi se răspândiră, intrând în zăpadă până la genunchi, prin crângul de mesteceni din dreapta satului şi, nu după multă vreme, începură să se audă în pădure lovituri de topor şi de baionete, trosnete de crengi frânte şi glasuri voioase; altă parte dintre soldaţi rămăseseră pe loc şi se învârteau pe lângă căruţele şi caii regimentului, adunaţi toţi laolaltă; aceştia scoteau cazane sau pesmeţi, ori dădeau nutreţ cailor; o a treia parte a soldaţilor se răspândiră prin sat, în căutare de locuinţe pentru ofiţeri, curăţind izbele ţărăneşti de cadavrele francezilor şi cărând scânduri, lemne uscate şi paie smulse din acoperişuri, necesare pentru focuri, precum şi garduri de nuiele, ca să-i ferească de vânt.

În spatele unei izbe de la marginea satului vreo cincisprezece oameni împingeau cu strigăte voioase în peretele înalt, de nuiele, al unui şopron, pe care apucaseră să-l şi dezvelească de acoperiş.

— Hei-rup, odată toţi! Răsunau vocile lor şi, în întunericul nopţii, imensa împletitură de nuiele, presărată cu fulgi de omăt, trosni din încheieturi.

Pârâiturile stâlpilor de jos se înteţiră şi, în cele din urmă, tot peretele se prăvăli odată cu soldaţii care se împinseseră în el. Răsună un chiot sălbatic de bucurie însoţit de hohote de râs.

— Câte doi! Adu prăjina încoace! Aşa-a. Un-te bagi, mă?

— Hai, o dată! Da' ia staţi, băieţi! S-o luăm cu cântec!

Toţi tăcură şi o voce domoală, catifelată şi plăcută începu un cântec. La sfârşitul celei de-a treia strofe, odată cu ultimul sunet, douăzeci de glasuri strigară laolaltă: „Hei, rup… o dată toţi. Merge! Dă-i bătaie băiete!”… Dar, în ciuda tuturor opintelilor lor, împletitura de nuiele parcă nici nu se urnise din loc şi, în tăcerea care se aşternu, se auzea cum gâfâiau din greu.

— Ei, măi, cei de la a şasea! Lua-v-ar dracu! Veniţi de puneţi mâna… Altă dată vom da şi noi ajutor!

Vreo douăzeci de oameni din compania a şasea, care mergeau spre sat, se alăturară celor ce târau împletitura. Şi peretele de nuiele încovoiat, lung ca la vreo cinci stânjeni şi lat cam de unul, o porni înainte, pe uliţa satului, strivind sub greutatea lui umerii soldaţilor, care abia-şi mai trăgeau sufletul.

— Hai, măi, ce ţi-e? Ia uite! Ce-ai înţepenit locului? Dă-i drumul! Aşa…

Înjurăturile vesele şi neobrăzate se ţineau lanţ.

— Ce-i cu voi, mă? Răsună deodată vocea autoritară a unui militar, care se repezise la grupul cu povara.

— Ici-s boierii, ia! În izbă e chiar ghinărarul şi voi, lua-v-ar dracu, suduiţi de mamă! Facu-vă şi dregu-vă eu vouă! Se răsti plutonierul şi, făcându-şi vânt, trânti cu toată puterea un ghiont în spinarea soldatului care-i veni mai la îndemână. Ce, adică mai încet n-aţi fi putând?

Soldaţii tăcură. Cel pe care-l lovise plutonierul începu să-şi şteargă, tuşind, faţa, însângerată atunci când se izbise de împletitură.

— Da' ştiu că m-a pocnit, al dracului! M-a făcut numai sânge, toată mutra! Zise el sfios, în şoaptă, după ce plutonierul se depărtase.

— Şi, zi, nu-ţi place, hai! Rosti o voce glumeaţă.

Şi, domolindu-şi glasurile, ceata o porni mai departe. Cum trecură însă de sat, prinseră iarăşi a vorbi tare, presărându-şi vorbirea cu aceleaşi înjurături fără rost.

În izba pe lângă care trecuseră soldaţii se adunaseră comandanţii superiori şi, în timp ce beau ceai, convorbirea în legătură cu evenimentele zilei trecute şi cu manevrele plănuite pentru viitor continua cu aprindere. Fu propus un marş de flanc prin stânga, menit să taie calea viceregelui şi să creeze posibilitatea de a-l lua prizonier.

Când soldaţii care târau peretele de nuiele ajunseră la locul de popas, în mai multe părţi începuseră să ardă focurile bucătăriilor. Lemnele trosneau, zăpada se topea şi umbrele negre ale soldaţilor se mişcau încoace şi încolo, pe tot spaţiul ocupat de dânşii, pe zăpada acum bătătorită.

Răsunau din toate părţile lovituri de topoare şi de baionete la lucru. Fără nici un fel de ordin, se făceau toate. Se cărau lemne pentru noapte, se improvizau împletituri de nuiele, sălaşe pentru comandanţi, mâncarea fierbea în gamele şi mulţi dintre soldaţi îşi controlau armele şi echipamentul.

Peretele de nuiele adus de cei din compania a opta fu înfipt în formă de semicerc, cu spatele spre miazănoapte, proptit în bârne, şi în dreptul lui, fu aprins un foc. Se sună adunarea, se făcu apelul, oamenii cinară; şi toţi se aciuară pe lângă focuri, care cârpindu-şi încălţămintea, care fumând pipă, care, dezbrăcaţi la piele, opărindu-şi păduchii.