VIII.

S-AR FI PUTUT CREDE CA, în condiţiile acelea de viaţă atât de grele, încât aproape că nu era cu putinţă să ţi le închipui măcar, condiţii în care se găseau soldaţii ruşi, fără cizme călduroase, fără cojoace, fără un acoperiş deasupra capului, stând în zăpadă pe un ger de optsprezece grade, chiar fără o cantitate de hrană îndestulătoare, căci proviziile nu întotdeauna izbuteau să se ţină în pas cu trupele, s-ar fi putut crede că oamenii ar fi trebuit să ofere cea mai tristă şi jalnică privelişte.

Dimpotrivă, niciodată, nici chiar în cele mai bune condiţii materiale, trupele nu au avut o înfăţişare mai voioasă şi mai însufleţită. Pricina era faptul că, pe zi ce trecea, din armată se desprindea tot ce era slab şi lipsit de voie bună. Tot ce era slab trupeşte şi sufleteşte rămăsese demult în urmă; cei ce continuau marşul constituiau însăşi floarea armatei, ca puteri trupeşti şi morale.

La compania a opta, oploşită pe lângă peretele de nuiele, se strânseseră oameni mai mulţi decât în oricare altă parte. Se aflau şi doi plutonieri cu ei, iar focul lor ardea mai frumos decât al tuturor celorlalte companii. Pentru a le da dreptul de adăpostire sub peretele de nuiele, soldaţii de la a opta le pretindeau celorlalţi lemne de foc.

— Măi, Makeev, ce-i cu tine? Un'te-ai vârât? Ori te-au mâncat lupii? Ia du-te şi adu ceva lemne! Strigă un soldat roşcovan la faţă şi cu părul roş, care se uita printre gene şi tot clipea din ochi din pricina fumului, dar nu se dădea dus de lângă foc. Du-te şi tu, măi, cioroiule, de adu lemne! Se răsti roşcovanul la alt soldat.

Roşcovanul acesta nu era nici subofiţer, nici caporal, dar era un munte de soldat, zdravăn, şi de aceea le poruncea celor mai slabi decât el. Soldatul cel slăbuţ, pipernicit şi cu nas ascuţit, căruia-i ziceau toţi cioroiul, se sculă supus şi se pregătea să execute ordinul; dar, între timp, în lumina focului apăruse silueta zveltă şi frumoasă a altui soldat tânăr, care venea cu o sarcină de lemne.

— Dă-le-ncoa! Aşa mai zic şi eu!

Frânseră lemnele de genunchi şi le azvârliră pe jăratic; câţiva suflară în foc şi apoi făcură vânt cu poalele mantalelor; flăcările începură să sfârâie, iar lemnele să trosnească. Soldaţii, apropiindu-se de foc, îşi aprinseră pipele. Soldatul cel tânăr şi frumos, care adusese lemne, îşi puse mâinile-n şolduri şi începu să tropăie iute şi îndemânatic pe loc, ca să-şi mai dezmorţească picioarele.

— Maică, măiculiţă, rece-i roua, rouliţa, da' cătanei nici nu-i pasă… îşi improviza el un cântec de joc, icnind parcă la fiecare silabă.

— Ia vezi, măi, că acuşi rămâi fără pingele! Îi strigă roşcovanul, prinzând de veste că talpa de la o cizmă a dănţuitorului se desprinsese şi clămpănea. De joc îi arde, al dracului!

Cel care juca se opri, îşi smulse potlogul de talpă care clămpănea şi-l azvârli în foc.

— Că bine zici, frate! Spuse el; şi, aşezându-se jos, scoase din raniţă o bucată de postav albastru, franţuzesc, şi începu să-şi înfăşoare cu ea piciorul. Mi-au înţepenit picioarele adăugă el, întinzându-şi tălpile mai către foc.

— Au să ne deie cizme noi, acuşica. Când i-om snopi de tot pe franţuji, cică au să ne deie la fiecare câte două perechi.

— Ai văzut ce porc de câine şi Petrov ăsta! Tot nu s-a lăsat până n-a rămas în urmă, zise unul dintre plutonieri.

— Eu demult l-am mirosit, zise şi celălalt.

— Ce să-i faci? Zi-i prăpădit şi pace…

— Cică la a treia, ieri seară, nouă inşi au lipsit la apel.

— Păi, zi şi dumneata! Când îţi degeră picioarele, mai ai încotro?

— Ia nu mai vorbi prostii! Spuse plutonierul.

— Nu cumva ăi fi având şi tu chef să rămâi? Îl întrebă mustrător o deşcă bătrână pe acela care vorbise de picioare degerate.

— Adică, ce crezi tu? Rosti cu voce subţire şi tremurătoare, ridicându-se deodată de lângă foc, soldatul cel cu nas ascuţit, pe care-l porecliseră cioroiul. Cine-i gras are de unde slăbi, dar cine-i slab, moartea îi ştie de ştire. Uite, bunăoară eu! Nu mai am pic de vlagă în mine! Continuă el repezit, adresându-se plutonierului. Dă ordin să mă trimită la spital: mă dor toate mădularele; că, dacă nu mă trimiţi, eu tot rămân în urmă…

— Ei, destul, destul ţi-o fi, răspunse calm plutonierul.

Soldăţelul tăcu şi discuţia îşi urmă firul.

— Că doar şi azi, na, crezi că puţini franţuji am prins? Dar nu găseşti la unul cizme ca lumea; numai vorba vine că-s încălţaţi! Începu unul dintre soldaţi altă vorbă.

— Pe toţi i-au descălţat cazacii! Am văzut cu ochii mei cum îi măturau din izba pe care au pregătit-o pentru colonel. Mai mare mila, frăţioare! Spuse cel care jucase. Când i-au urnit din loc, unul încă mai trăia, crede-mă, zău, şi tot bolborosea ceva pe limba lui.

— Da' să ştiţi, băieţi, că-s oameni tare curaţi, spuse primul soldat. Îs albi, uite-aşa, ca mesteacănul îs de albi, şi-s bine făcuţi, ca oamenii de neam bun, cum s-ar zice.

— Păi, ce credeai? La ei îs luaţi la oaste oameni de toată mâna.

— Şi nu ştiu nici o boabă ruseşte, rosti, cu un surâs naiv, nedumerit, soldatul cel jucăuş. Eu vorbesc cu el omeneşte şi-l întreb: „De ce neam eşti?” Şi el îi dă înainte cu de-ale lui, dracu să-l priceapă. Ciudaţi oameni, de-a minunea!

— E mai mare minunea, fraţilor! Continuă cel care se mirase cât de albi sunt francezii. Îmi spuneau mujicii că, la Mojaisk, când au început să se strângă morţii de pe unde a fost bătălia, cică, vezi dumneata, morţii lor au zăcut aproape o lună-ntreagă. Şi cică morţii lor erau toţi albi ca hârtia, curaţi şi nu se-mpuţiseră nici olecuţă!

— Oare de ce? De frig poate? Hai? Întrebă unul.

— Da' deştept mai eşti! Sai şi tu, de colo! De frig! Doar era destul de cald. Să fi fost frigul pricina, nici ai noştri nu s-ar fi împuţit. Da' aşa, când te-apropiai de unul dintr-ai noştri, cică era tot putred şi colcăia de viermi. Aşa, cică, trebuia să se lege cu basmalele la nas şi să-şi mute nasurile într-o parte ca să-i poată ridica; altfel, nu puteau. Da' ai lor, cică, erau albi ca hârtia şi nu puţeau nici olecuţă…

Tăcură un timp cu toţii.

— Trebuie că-i din pricina mâncării, zise plutonierul. Că tot cu mâncări boiereşti se-mbuibau.

Nimeni nu-l contrazise.

— Mai spunea mujicul acela că la Mojaisk, acolo unde-a fost bătălia, pe ei i-au adunat din zece sate, de-au tot cărat la morţi douăzeci de zile în şir şi tot n-au isprăvit. Cică erau la lupi pe acolo…

— Aceea a fost bătălie, nu glumă! Zise deşca bătrână. Om pomeni-o şi-om avea de povestit cât lumea! Că după aia, numai chin pe bieţii oameni, atâta doar.

— Că bine zici, unchiule! Mai alaltăieri i-am ajuns din goană, şi, când colo, luptă-te dacă ai cu cine. Repede şi degrabă şi-au aruncat puştile şi s-au pus în genunchi. Pardon, cică. Uite, doar atâta să vă spun: cică chiar pe Palion aista Platov l-a luat prizonier nu o dată, de două ori, şi el n-a zis nici cârc. Ei, dacă l-a luat, e bun luat! Când colo, ce crezi: s-a făcut pasăre în mâinile lui, a zburat şi mai prinde-l, dacă ai de unde. Şi nici de omorât nu-l poţi omorî.

— Da' ştiu că eşti meşter în tăiat chiroane, măi Kiselev; stau şi mă uit la tine…

— Ce chiroane, măi? Adevărul adevărat!

— De-ar fi după mine, eu, când l-aş prinde, l-aş îngropa de viu şi i-aş mai înfige şi-un ţăruş deasupra gropii, că mult popor a mai trimis pe ceea lume!

— Las' că tot îi venim noi de hac, nu scapă el! Spuse deşca bătrână, căscând.

Discuţia se stinse. Soldaţii începură să se pregătească de culcare.

— Ia te uită colo, stelele, e de spaimă cum mai sclipesc, parcă ar arde! Ce zici, parcă şi-ar fi întins femeile pânza ia albit! Zise un soldat, admirând Calea Laptelui.

— Asta-i semn că are să fie an bun, băieţi!

— Au să ne mai trebuiască ceva lemnişoare!

— La spinare te prăjeşti, da' pântecele-ţi îngheaţă. Să fie al naibii.

— O, Doamne!

— Ce te-mpingi aşa, mă? Ce, numai al tău e focul? Ia te uită la el cum s-a întins!

În tăcerea care se aşternuse acuma, se auzea clar sforăitul câtorva soldaţi adormiţi. Ceilalţi se răsuceau în fel şi chip să-şi încălzească, pe rând, toate părţile trupului, schimbând arareori câte un cuvânt. De la un foc, care se vedea la vreo sută de paşi, se auziră râsete voioase prieteneşti.

— I-auzi, ce mai larmă-i la a cincea! spuse un soldat. Şi ce de-a mai norod!

Unul se ridică şi se duse la compania a cincea.

— Să mori de râs, nu altceva! Spuse el, întorcându-se. Au doi franţuji cu ei. Unul e îngheţat tun, dar celălalt are coraj, nevoie mare! Cântă cântece de-ale lui…

— Zău? Păi, să mergem să vedem şi noi…

Câţiva soldaţi o porniră spre compania a cincea.

IX.

COMPANIA A CINCEA ÎŞI întinsese tabăra chiar la marginea pădurii. Un foc uriaş ardea între nămeţi, luminând puternic ramurile copacilor împovărate de chiciură.

Pe la miezul nopţii, soldaţii companiei a cincea auziră prin pădure paşi scârţâind pe zăpadă şi trosnet de vreascuri.

— Ursul, băieţi! Spuse un soldat.

Toţi îşi ridicară capetele; traseră cu urechea şi, din pădure, în lumina vie a focului, se iviră, proptindu-se unul pe altul, două siluete omeneşti, îmbrăcate ciudat.

Erau doi francezi care se ascunseseră în pădure. Rostind cu voci răguşite ceva, într-o limbă de neînţeles pentru soldaţi, se apropiară de foc. Unul era mai înalt de statură, avea chipiu de ofiţer şi părea cu totul vlăguit. Ajuns lângă foc, voi să se aşeze jos, dar căzu grămadă la pământ. Celălalt, un soldat mic şi îndesat, îmbrobodit până pe sub fălci cu o basma, era mai în putere. Îşi ridică tovarăşul şi spuse ceva, arătând la gură. Soldaţii îi înconjurară pe cei doi francezi, aşternură bolnavului o manta şi le aduseră amândurora caşa şi votcă.

Ofiţerul francez cel părăsit de puteri era Ramball, iar omul legat la cap cu basma era Morel, ordonanţa lui.

Când îşi bău votca şi înfulecă o gamelă de caşa, pe Morel îl apucă deodată o veselie bolnăvicioasă şi prinse să turuie din gură, adresându-se soldaţilor care nu înţelegeau boabă. Ramball nu vru să mănânce. Stătea întins la foc, sprijinit într-un cot, şi se uita pierdut, cu ochii înroşiţi, la soldaţii ruşi. Din când în când gemea prelung şi iarăşi rămânea tăcut. Morel, tot arătând la umerii lui Ramball, le dădu să înţeleagă ruşilor că era vorba de un ofiţer şi că avea nevoie de căldura. Un ofiţer rus, care venise şi el la foc, trimise la colonel să-l întrebe dacă vrea să ia cu el în izbă un ofiţer francez, ca să se încălzească, şi când cel trimis se întoarse şi-i spuse lui Ramball să se ducă, el se ridică şi voi să umble, dar se clătină şi ar fi căzut, de bună seamă, dacă un soldat de lângă el nu l-ar fi susţinut.

— Ce-i? Nu cumva eşti achitat? Spuse în bătaie de joc un soldat, făcând cu ochiul la adresa lui Ramball.

— Măi, prostule! Ce nu-ţi ţii leoarba? Ia uite ce mojic! Zău, adevărat mojic! Se auziră din mai multe părţi mustrări la adresa celui ce glumise.

Îl înconjurară pe Ramball şi doi inşi îl luară pe braţele lor încrucişate şi plecară cu el spre izba colonelului. Ramball îi luă de după ceafă şi, în timp ce era purtat pe sus, rosti, tânguindu-se:

— Oh, mes braves, oh, mes bons, mes bons amis! Voila dés hommes! Oh, mes braves, mes bons amis! 942 Şi ca un copil îşi lăsă capul pe umărul unui soldat.

În vremea asta, rămas în mijlocul soldaţilor, Morel fu aşezat pe locul cel mai bun, şi toţi se strânseră în jurul lui.

Franţuzul acesta mic şi îndesat se legase cu o basma, ca femeile, peste chipiu, şi era îmbrăcat cu o caţaveică femeiască, îmblănită. Ochii îi erau umflaţi şi-i lăcrimau. Cherchelit se vede, îl luase de după gât pe soldatul cel mai apropiat de dânsul şi începu să cânte cu o voce frântă, răguşită, un cântec franţuzesc. Soldaţii, privindu-l, se ţineau cu mâinile de burtă de atâta râs.

— Ia mai zi-i, mai zi-i cum îi? Pe loc, mi ţi-l şi-nvăţ. Cum ziceai? spuse glumeţul pe care-l luase Morel pe după gât.

Vive Henri quatre!

Vive ce roi vaillant!

Cânta Morel, făcând cu ochiul.

Ce diable a quatre…

— Vivarica! Vif seruvaru! Sidiablaca… repetă soldatul, dând din mâini şi, într-adevăr, prinsese melodia.

— Văzut-ai ce uşor? Hă-hă-hă-hă-hă! izbucniră din toate părţile râsete zgomotoase de veselie.

Morel hohotea şi el, strâmbându-se de râs.

— Hai, dă-i drumul mai departe, zi-i!

Qui eut le triple talent.

De boire, de battre, Et d'etre un vert galant…943

— Şi asta-i straşnic. Hai, Zaletaev! E rândul tău!

— Chiu… rosti cu greutate Zaletaev. Chiu-iu-iu, repetă el, ţuguindu-şi cu grijă buzele, letriptala, de bu, de ba e detravagala, izbuti el să ducă până la capăt cântecul.

— Of, straşnic! Aşa, măi franţuzule! Oh… hă-hă-hă-hă! Ce zici, vrei să mai mănânci ceva?

— Mai daţi-i din caşa ceea, băieţi; aşa-i când te-a răzbit o dată foamea: nu te mai saturi cu una cu două.

Îi mai aduseră o dată caşa şi Morel, râzând, începu să înfulece din a treia gamelă. Zâmbete de veselie străluceau pe feţele soldaţilor tineri care se uitau la el. Soldaţii bătrâni, socotind că nu se face să-şi piardă ei vremea cu asemenea fleacuri, rămăseseră întinşi de partea cealaltă a vetrei, dar, din când în când, tot se mai ridicau şi ei în coate şi se uitau, surâzând, la Morel.

— Ia, îs şi ei oameni! Spuse unul dintr-înşii, înfăşurându-se mai strâns în manta. Şi pelinul tot din rădăcina lui creşte!

— Oof! Doamne, Doamne! Ce cer senin, ce de-a mai stele! Are să dea un ger…

Pe urmă, liniştea puse stăpânire pe toate.

Stelele, parcă ştiind că acum nu le mai vede nimeni, începură să se zbenguiască pe negrul cerului. Aci se aprindeau mai tare, aci îşi mai stingeau din foc, aci tremurau; păreau că-şi şoptesc bucuroase, dar în taină, ceva între ele.

X.

TRUPELE FRANCEZE SE topeau uniform, în progresie aritmetică directă. Iar trecerea Berezinei, de care s-a scris atât, a fost doar una dintre etapele intermediare ale distrugerii armatei franceze şi nicidecum episodul decisiv al campaniei. Dacă despre Berezina s-a scris atâta şi se mai scrie încă, faptul se explică, în ce-i priveşte pe francezi, doar prin aceea că pierderile uniforme suferite până atunci de armata franceză au sporit brusc din cauza ruperii podului peste Berezina, grupându-se instantaneu într-un unic spectacol tragic, care a rămas în memoria tuturor, iar dinspre partea ruşilor, cauza pentru care s-a scris şi s-a vorbit atâta de acest episod este doar faptul că undeva, departe de teatrul de luptă, la Petersburg, fusese alcătuit un plan (tot al lui Pfuel) pentru prinderea lui Napoleon într-o cursă strategică, la râul Berezina. Toată lumea a fost încredinţată că lucrurile se vor întâmpla pe teren întocmai ca în plan şi, din pricina asta, toţi au rămas la părerea că doar trecerea Berezinei a însemnat pieirea armatei franceze. În realitate, pierderile în tunuri şi oameni suferite la trecerea Berezinei au fost cu mult mai puţin catastrofale decât acelea de la Krasnoe, cum arată şi cifrele.

Unica însemnătate a trecerii Berezinei stă în faptul că prilejul acesta a dovedit în chip evident şi neîndoielnic falsitatea tuturor planurilor de a tăia drumul armatei franceze şi a îndreptăţit singura acţiune posibilă, felul de a lupta cerut de Kutuzov, care consta doar în urmărirea inamicului. Gloata francezilor fugea din ce în ce mai iute, fugea din toate puterile, spre ţinta ei. Fugea ca o fiară rănită şi nu-i puteai sta în drum. Acest lucru îl demonstra nu atât organizarea trecerii râului Berezina, cât ceea ce se întâmpla pe poduri. Când erau rupte podurile, soldaţii neînarmaţi, locuitorii din Moscova, femeile cu copii, care se aflau în convoaiele francezilor, toţi, sub impulsul inerţiei, nu se predau, ci fugeau înainte cu bărcile, prin apa prinsă de gheţuri.

Era o tendinţă foarte raţională. Situaţia, atât a fugăriţilor, cât şi a urmăritorilor, era la fel de rea. Rămânând între ai săi, fiecare ins aflat în nenorocire se baza pe sprijinul tovarăşului, pe locul bine determinat pe care îl ocupa între ai lui. Dacă însă s-ar fi predat ruşilor, situaţia mizerabilă în care se aflau nu s-ar fi îmbunătăţit, dar ar fi rămas la coadă în ce priveşte distribuirea celor necesare pentru satisfacerea cerinţelor vieţii. Francezii nu mai aveau nevoie să primească informaţii sigure cu privire la faptul că jumătate dintre prizonierii cu care ruşii nu mai ştiau ce să facă, oricât ar fi dorit să-i salveze, piereau de foame şi de frig; ei simţeau că nu putea fi altfel. Nici comandanţii ruşi cei mai miloşi şi mai francofili şi nici chiar francezii militari în slujba ruşilor nu puteau face nimic pentru prizonieri. Pe francezi îi ucidea mizeria în care se afla însăşi armata rusă. Era cu neputinţă să iei pâinea şi hainele unor soldaţi flămânzi de care ţara avea trebuinţă, ca să le dai francezilor, care nu erau nici periculoşi, nici urâţi, nici vinovaţi, ci, pur şi simplu, netrebuincioşi. Unii au făcut chiar şi asta, dar n-au fost decât excepţii.

În urmă era pieirea sigură; în faţă – speranţa. Corăbiile fuseseră arse; nu exista altă scăpare decât fuga generală şi în această fugă îşi puneau francezii toate puterile.

Cu cât fugeau francezii mai departe, cu cât rămăşiţele armatei lor deveneau mai vrednice de plâns – mai ales după trecerea Berezinei, moment în care, conform planului de la Petersburg, se puseseră mari nădejdi – cu atât se aprindeau şi pasiunile comandanţilor ruşi, care se învinuiau unii pe alţii şi cu toţii îl învinuiau mai ales pe Kutuzov. Ei mizau pe faptul că nereuşita planului petersburghez cu privire la Berezina avea să fie pusă în spinarea lui şi, de aceea, nemulţumirea faţă de el, dispreţul şi ironiile la adresa lui se manifestau din ce în ce mai aprig. Dispreţul şi ironiile acestea se manifestau, e de la sine înţeles, într-o formă politicoasă, într-o formă care nu-i dădea lui Kutuzov îndreptăţire să întrebe de ce anume lucru îl învinuiau. Cu el, nimeni nu vorbea serios; în timp ce i se dădeau rapoarte şi i se cereau dispoziţiuni, toţi îşi luau un aer de oameni obligaţi să îndeplinească o tristă ceremonie, dar când era cu spatele la ei, îşi făceau cu ochiul şi căutau să-l înşele la fiecare pas.

Pentru toţi aceşti oameni, tocmai fiindcă nu-l puteau înţelege, era dinainte ştiut că nu aveau ce vorbi cu bătrânul; că el nu le va putea niciodată pătrunde toată profunzimea de gândire a planurilor lor; că nu aveau de aşteptat de la el alt răspuns decât frazele lui obişnuite (căci lor li se păreau spusele lui fraze goale): despre podul de aur, despre imposibilitatea de a duce războiul dincolo de graniţe cu cete dezorganizate şi aşa mai departe. Toate acestea le mai auziseră de la el. Şi tot ce spunea el: de pildă, că trebuiesc aşteptate pe loc proviziile, că oamenii sunt desculţi, toate acestea erau atât de simple, şi tot ce propuneau ei era atât de complex şi de inteligent, încât rămânea evident pentru ei faptul că el, Kutuzov, nu era decât un bătrân prost, iar ei nişte conducători de oşti geniali, dar lipsiţi de putere.

Mai cu seamă după joncţiunea armatei lui Kutuzov cu aceea a lui Wittgenstein, strălucitul amiral şi erou al Petersburgului, această stare de spirit şi aceste bârfeli din sferele comandamentului suprem atinseră culmea. Kutuzov vedea toate acestea, dar ofta şi ridica din umeri. O singură dată doar, după Berezina, el s-a supărat şi i-a scris lui Benigsen, care trimisese un raport personal împăratului, următoarea scrisoare: „Având în vedere accesele morbide de care suferiţi, binevoiţi, excelenţă, ca la primirea prezentei, să plecaţi la Kaluga, unde veţi aştepta mai departe ordine şi misiuni de la majestatea-sa imperială!”

Dar în urma îndepărtării lui Benigsen, în mijlocul armatei veni marele duce Konstantin Pavlovici, care făcuse prima parte a campaniei şi fusese îndepărtat de Kutuzov. Marele duce, venind acum pe front, îi comunică acestuia că suveranul era nemulţumit de slabele succese ale armatei şi de încetineala mişcărilor ei. Suveranul avea de gând să vină el însuşi, dintr-o zi în alta, în mijlocul armatei.

Şi bătrânul acesta, tot atât de încercat în ale vieţii de curte ca şi în ale războiului, acest Kutuzov care, în luna august a aceluiaşi an, fusese ales comandant suprem împotriva voinţei împăratului, omul care-l îndepărtase din calea lui pe ţarevici şi pe marele duce, omul care, cu de la sine putere şi împotriva aceleiaşi voinţe împărăteşti, prescrisese părăsirea Moscovei, acelaşi Kutuzov înţelese dintr-o dată că vremea lui trecuse, că rolul lui se încheiase şi că nu mai deţinea puterea imaginară cu care fusese învestit. Şi nu numai din relaţiile cu curtea pricepu el acest lucru. Pe de o parte, el vedea că operaţiile militare, adică acţiunea în care el jucase un rol, se încheiaseră, şi simţea că-şi împlinise misiunea. Pe de altă parte, trupul lui bătrân începuse să simtă oboseala şi nevoia odihnei fizice era imperioasă.

În ziua de 29 noiembrie, Kutuzov intră în Wilna, draga lui Wilna, cum spunea el. De două ori în cursul carierei sale, Kutuzov fusese aici guvernator. La Wilna, oraş bogat şi scăpat teafăr din război, pe lângă confortul de care fusese atât amar de vreme lipsit, Kutuzov îşi mai găsi vechii prieteni şi amintirile. Şi, întorcându-şi brusc faţa de la toate treburile militare şi de stat, se cufundă – atât cât îi îngăduiau pasiunile care clocoteau în jurul lui – într-o viaţă tihnită şi confortabilă, ca şi cum tot ce se întâmplase acum şi tot ce mai avea să se întâmple încă în lumea istoriei pe el nu-l privea câtuşi de puţin.

Ciceagov, unul dintre cei mai înflăcăraţi adepţi ai planului de a-l tăia şi de al da peste cap pe inamic, Ciceagov care, la început, voise să facă o diversiune în Grecia, apoi în Varşovia, dar care nu voise cu nici un preţ să se ducă acolo unde i se ordonase, Ciceagov, cunoscut pentru îndrăzneţul limbaj pe care şi-l permitea faţă de împărat, Ciceagov care se consideră binefăcătorul lui Kutuzov fiindcă în 1811, când fusese trimis, independent de Kutuzov, pentru încheierea păcii cu Turcia, văzând că pacea fusese încheiată, recunoscuse în faţa împăratului că tot meritul era al lui Kutuzov; acest Ciceagov îi ieşi cel dintâi întru întâmpinare, îmbrăcat în uniformă de marinar, cu stiletul la şold şi şapca sub braţ, la castelul din Wilna, în care Kutuzov urma să locuiască, şi-i dădu, odată cu raportul curent, cheile oraşului. În toate gesturile lui Ciceagov, care ştia de învinuirile puse în spinarea lui Kutuzov, se manifesta în cel mai înalt grad amestecul de dispreţ şi de respect pe care îl au tinerii faţă de bătrânii ajunşi în mintea copiilor.

Stând de vorbă cu Ciceagov, Kutuzov îi spuse, printre altele, că trăsurile cu serviciile de masă ale lui Ciceagov, care-i fuseseră capturate de francezi la Borisov, sunt intacte şi că îi vor fi restituite.

— C'est pour me dire que je n'ai sur quoi manger… Je puis, au contraire, vous fournir de tout dans le cas meme ou vous voudriez donner des dâners! 944 izbucni Ciceagov, voind, cu fiecare cuvânt rostit, să se justifice, presupunând prin aceasta că şi pe Kutuzov îl preocupau tot aceleaşi griji.

Kutuzov surâse, cu surâsul său fin şi pătrunzător şi, ridicând din umeri, răspunse:

— Ce n'est que pour vous dire ce que je vous dis.945

La Wilna, Kutuzov, împotriva voinţei împăratului, opri marşul celei mai mari părţi din armată. După spusele celor din imediata lui apropiere, cât timp stătu la Wilna el decăzu grozav şi puterile îi scăzură mult. Nu-i făcea nici o plăcere să-şi vadă de treburile armatei, lăsase totul pe seama generalilor săi şi, în aşteptarea împăratului, se dedase unei vieţi de distracţii.

Plecat în ziua de 7 decembrie de la Petersburg, împreună cu suita sa – contele Tolstoi, prinţul Volkonski, Arakceev şi alţii – împăratul ajunse în ziua de 11 decembrie la Wilna şi se duse, chiar cu săniile cu care făcuse drumul, de-a dreptul la castel. Cu tot gerul puternic, în curtea castelului era aşteptat de vreo sută de generali şi ofiţeri de stat-major, în ţinută de mare ceremonie, şi de o gardă de onoare din regimentul Semionovski.

Un curier, apropiindu-se de castel într-o sanie trasă de trei cai numai spume, strigă: „Vine!” Konovniţân se repezi în holul castelului pentru a-l înştiinţa pe Kutuzov, care aştepta în odăiţa portarului.

După câteva clipe apăru pe peron, legănându-se, trupul gras şi mare al bătrânului Kutuzov. Era îmbrăcat în mare ţinută, cu pieptul acoperit de decoraţii şi cu pântecul strâns cu o eşarfă. Îşi puse reglementar chipiul în cap, îşi trase mănuşile pe mâini şi, după ce coborî cu greu, într-o rână, treptele peronului, întinse mâna după raportul pregătit pentru a fi predat împăratului.

Zarvă, şoapte, încă o troică în zbor nebun şi privirile se pironiră toate asupra unei sănii ce venea în goana cailor şi în care se şi putea desluşi chipul împăratului alături de al lui Volkonski.

Toate acestea îl făcură pe bătrânul general să se simtă deodată cuprins, dintr-o obişnuinţă veche de peste cincizeci de ani, de o tulburare fizică; se pipăi repede, îngrijorat, îşi potrivi chipiul şi, în clipa în care împăratul coborî din sanie şi ridică ochii spre el, Kutuzov prinse dintr-o dată inimă, luă poziţia de drepţi, îi înmână raportul şi începu să vorbească cu vocea lui domoală şi linguşitoare.

Împăratul îl măsură cu o privire grăbită din cap până în picioare, încruntându-se o clipă; dar, biruindu-şi pe dată impulsurile, se apropie şi, cuprinzându-l cu braţele, îl strânse la piept pe bătrânul general. Şi iarăşi, după o veche obişnuinţă de a-şi corela impresiile cu vreun gând ce-i era scump, această îmbrăţişare îl făcu pe Kutuzov, ca de obicei, să se simtă mişcat, şi icni a plâns.

Împăratul primi salutul ofiţerilor şi al gărzii din regimentul Semionovski şi, strângând iarăşi mâna bătrânului, intră cu el în castel.

Rămas între patru ochi cu comandantul suprem, împăratul îşi arătă nemulţumirea pentru încetineala cu care era întreprinsă urmărirea inamicului, ca şi pentru greşelile de la Krasnoe şi Berezina, şi-i împărtăşi vederile sale asupra unei viitoare campanii peste hotare. Kutuzov nu făcu nici obiecţii, nici vreo remarcă. Expresia aceea de supunere stupidă cu care ascultase ordinele împăratului cu şapte ani în urmă, pe câmpul de la Austerlitz, se întipări şi acum pe chipul său.

Când Kutuzov, ieşind din cabinet, străbătea cu paşi grei şi şovăitori şi cu capul în piept marele salon, un glas îl opri:

— Serenissime! Spuse cineva.

Kutuzov înălţă capul şi se uită mult timp în ochii contelui Tolstoi, care, în mână cu o tăviţă de argint pe care se afla un obiect mic, se oprise în faţa lui. La început, Kutuzov păru că nu înţelege despre ce era vorba. Apoi, deodată, parcă se dezmetici; un zâmbet abia perceptibil îi tremură o clipă pe obrazul puhav şi, înclinându-se adânc. Respectuos, luă obiectul de pe tăviţă. Era ordinul Sfântul Gheorghe, clasa întâi.