XI.

A DOUA ZI, FELDMAREŞALUL dădu o masă, urmată de bal, care fu onorată de prezenţa împăratului. Kutuzov primise ordinul sfântul Gheorghe, clasa întâi; împăratul îi făcea onoarea cea mai înaltă; dar nemulţumirea suveranului faţă de comandantul suprem nu mai era pentru nimeni o taină. Convenienţele trebuiau respectate şi împăratul cel dintâi dădu exemplu în acest sens; dar toţi ştiau că bătrânul greşise şi că nu mai era bun de nimic. Când, la intrarea împăratului în sala de bal, Kutuzov, după un vechi obicei instaurat pe vremea Ecaterinei, porunci să se plece la picioarele suveranului câteva drapele capturate, împăratul se încruntă nemulţumit şi rosti ceva; unii pretindeau că ar fi spus: „Bătrân comediant!”

Nemulţumirea împăratului faţă de Kutuzov spori de când venise la Wilna, mai ales din pricină că acesta nu voia sau nu putea să priceapă importanţa campaniei ce le stătea în faţă de aici înainte.

Când a doua zi dimineaţa împăratul spuse unui grup de ofiţeri care-l înconjurau: „Aţi salvat nu numai Rusia, ci întreaga Europă!” toţi înţeleseră, încă de pe atunci, că războiul nu se isprăvise.

Kutuzov singur nu voia să înţeleagă acest lucru şi îşi spunea deschis părerea, afirmând că un nou război nu poate să îmbunătăţească situaţia Rusiei şi să-i mărească gloria şi că nu poate avea altă urmare decât să-i înrăutăţească situaţia şi să ştirbească ceva din această cea mai înaltă treaptă a gloriei, pe care, după părerea lui, şi-o câştigase Rusia. El îşi dădea osteneala să demonstreze împăratului imposibilitatea de a recruta noi trupe; vorbea despre situaţia grea în care se găsea populaţia, despre posibilitatea unui eşec şi altele la fel.

În această stare de spirit, feldmareşalul apărea, fireşte, ca o piedică şi o frână în calea războiului ce trebuia să urmeze.

Pentru evitarea ciocnirilor cu bătrânul, se oferi de la sine soluţia ca, întocmai aşa cum se procedase la Austerlitz şi cu Barclay, la începutul acestui război, să i se ia treptat comandantului suprem puterea, fără să fie jignit în chip inutil şi fără să i se spună de-a dreptul, şi să fie trecută în mâinile împăratului însuşi.

În acest scop, statul-major fu încetul cu încetul înnoit şi toată puterea reală a statului-major al lui Kutuzov fu anihilată, pentru a fi transmisă împăratului. Toll, Konovniţân şi Ermolov primiră alte însărcinări. Despre bătrâneţea şi sănătatea şubrezită a feldmareşalului vorbea în gura mare toată lumea.

Era neapărat necesar ca sănătatea lui să fie şubredă pentru a se putea transmite puterea celui care-i lua locul. Şi sănătatea lui era, într-adevăr, şubredă.

Pe cât de firesc şi de simplu trecuse Kutuzov treptat, din Turcia la visteria Petersburgului pentru a recruta miliţionari şi, de aici, în fruntea armatei, tocmai atunci când devenise imperios necesar, pe atât de firesc, de treptat şi de simplu apăru în locul lui, acum, când rolul lui Kutuzov se încheiase, un om nou, omul cerut de moment.

Războiul din anul 1812 trebuia să aibă, pe lângă importanţa lui naţională, scumpă inimii poporului rus, şi o altă importanţă, una europeană.

Mişcării de popoare dinspre apus spre răsărit trebuia să-i urmeze o mişcare a popoarelor de la răsărit la apus şi pentru acest nou război era nevoie de alt comandant, care să aibă alte însuşiri decât Kutuzov, alte concepţii, care să fie mânat de alte imbolduri.

Alexandru I era la fel de necesar pentru punerea în mişcare a popoarelor de la răsărit la apus şi pentru restabilirea hotarelor între popoare, pe cât de necesar fusese Kutuzov pentru salvarea şi gloria Rusiei.

Kutuzov nu pricepea ce însemna Europa, echilibrul, Napoleon. El nu putea înţelege aşa ceva. Reprezentantul poporului rus, omul rus în calitate de rus nu mai avea – după ce duşmanul fusese nimicit, Rusia eliberată şi ridicată pe culmile gloriei – nimic altceva de făcut. Celui care întruchipase războiul poporului nu-i mai rămânea decât să moară. Şi el muri.