XII.

PIERRE, AŞA CUM SE ÎNTÂMPLĂ de cele mai multe ori, începu să simtă toată apăsarea lipsurilor fizice şi a încordărilor prin care trecuse în captivitate abia atunci când şi lipsurile şi încordarea luaseră sfârşit. După eliberare, el se duse la Orel şi, a treia zi după ce sosise, când tocmai se pregătea să plece la Kiev, se îmbolnăvi şi fu nevoit să zacă timp de trei luni la Orel; dăduse peste el, cum spuneau doctorii, o febră biliară. Şi, în ciuda faptului că doctorii îl tratară, îi luară sânge şi-l îndopară cu medicamente, el se însănătoşi.

Tot ce i se întâmplase, de la eliberare şi până în ziua când se îmbolnăvise, nu-i făcuse lui Pierre aproape nici o impresie. Nu-şi amintea decât că vremea era mohorâtă şi sură, când ploioasă, când cu ninsoare, că simţea înlăuntrul trupului oboseală de moarte, că îl dureau picioarele şi coastele; îşi mai amintea şi impresia aceea generală de nenorocire şi de suferinţă umană; îşi amintea de ofiţerii şi de generalii care îl necăjiseră cu curiozitatea lor, punându-i tot felul de întrebări; îşi amintea de grija lui continuă de a găsi trăsură şi cai şi îşi amintea mai cu seamă, incapacitatea lui de a gândi şi de a simţi pe vremea aceea. În ziua eliberării văzuse cadavrul lui Petea Rostov. În aceeaşi zi aflase că prinţul Andrei trăise încă mai bine de o lună după bătălia de la Borodino şi că murise nu demult la Iaroslavl, în casa Rostovilor. Tot în acea zi, Denisov, care-i împărtăşise ştirea, printre altele, presupunând că Pierre o ştia demult, pomenise în cursul discuţiei şi de moartea Hélenei. Toate acestea lui Pierre i se păruseră atunci doar ciudate. Simţise că nu-i în stare să înţeleagă importanţa tuturor acestor veşti. Se grăbise doar să plece cât mai repede din locurile acelea, unde oamenii se ucideau unii pe alţii, să plece în vreun adăpost oarecare, mai liniştit, şi acolo să se reculeagă, să se odihnească şi să reflecteze la toate aceste lucruri ciudate şi noi, pe care le aflase între timp. Dar nici nu ajunse bine la Orel, că se îmbolnăvi. Când îşi veni în fire, Pierre văzu lângă patul lui doi dintre oamenii săi, pe Terenti şi pe Vaska, veniţi de la Moscova, şi pe vara lui, prinţesa cea mare, care, auzind de eliberarea şi boala lui, venise de la Eleţ, o proprietate a lui Pierre unde locuia ea, ca să-l îngrijească.

De-abia în timpul convalescenţei, Pierre începu să uite încetul cu încetul impresiile ultimelor luni de viaţă, care lăsaseră în el deprinderi adânci, şi se obişnui din nou cu gândul că, dimineaţa, nimeni nu-l va mai mâna de la spate nicăieri, că nimeni n-are să-i mai ia aşternutul cald şi că poate fi sigur de prânz, de ceai şi de cină. În vise însă, el se mai văzu încă multă vreme în aceleaşi condiţii grele ale prizonieratului. Tot aşa, puţin câte puţin, el începu să priceapă sensul ştirilor pe care le aflase după scăparea din captivitate: moartea prinţului Andrei, moartea soţiei sale, nimicirea francezilor.

Sentimentul libertăţii, bucuria acelei libertăţi depline, proprie omului, pe care nimic n-o poate răpi firii omeneşti şi de care fusese, pentru întâia dată în viaţă, conştient atunci, la primul popas, după ieşirea convoiului din Moscova, îi umplea iar lui Pierre inima, cât dură convalescenţa. Şi îl mira faptul că această libertate interioară, independentă de împrejurările vieţii din afară, părea acum să fie dublată cu prisosinţă de lux, de libertatea fizică. Se afla acum singur, într-un oraş străin, fără cunoscuţi. Nu-i cerea nimeni nimic; nu-l trimitea nimeni nicăieri. Avea tot ce-i poftea inima; gândurile care-l chinuiseră la infinit altădată, în legătură cu soţia lui, dispăruseră şi ele, de vreme ce ea nu mai era.

— Ah, ce bine! Ce minunat! Îşi spunea Pierre, atunci când i se servea masa gata pusă, curată, cu supa aburind îmbietor, sau atunci când, noaptea, se întindea în aşternutul curat şi moale ori, în sfârşit, atunci când îşi aducea aminte că nici nevastă-sa şi nici francezii nu mai erau. Ah, ce bine e, ce minunat! Şi după vechiul lui obicei, se întreba singur: dar după asta, ce va fi? Ce voi face? Şi îşi răspundea numaidecât: nimic. Voi trăi. Ah, ce bine!

Chiar şi problema care îl chinuise, al cărei răspuns îl tot căutase odinioară: scopul vieţii, nu mai exista acum pentru el. Acest mult căutat scop al vieţii nu întâmplător dispăruse acum şi nici nu dispăruse doar pentru clipa prezentă, ci, simţea el, acest scop nu exista şi nici nu putea să existe. Şi tocmai această lipsă de scop îi dădea acea bucurie deplină a conştiinţei că e liber, care-i făcea fericirea în clipa aceea.

El nu mai avea scop, fiindcă avea acum credinţa – nu credinţa în cine ştie ce dogme, cuvinte sau idei, ci credinţa în Dumnezeul cel viu, care poate fi simţit în orice clipă. Odinioară, îl căutase în ţelurile pe care şi le propunea. Această căutare de scopuri fusese numai căutarea lui Dumnezeu şi, deodată, în prizonierat, el află, nu prin cuvinte, nu prin raţionamente, ci prin simţirea nemijlocită, ceea ce îi spusese dădaca demult, că Dumnezeu e aici, lângă noi, pretutindeni. În prizonierat, el descoperi că Dumnezeu, cel pe care-l avea în el Karataev, e cu mult mai mare, mai nemărginit şi mai de nepătruns decât acela pe care masonii îl numesc Arhitect al universului. Încerca senzaţia omului care găseşte lucrul căutat chiar la picioare, când el îşi încordase privirile să scruteze depărtările şi zarea. El, toată viaţa lui, privise undeva, pe deasupra capetelor celor ce-l înconjurau, când, de fapt, n-avea nevoie să se uite decât în preajmă.

Nu ştiuse până acum să vadă acel ceva mare, nepătruns şi infinit, în nici un lucru. Simţise doar că trebuia să existe pe undeva şi-l căutase. În tot ce era apropiat şi lesne de înţeles el văzuse numai mărginirea, meschinăria, banalul, lipsa de sens. Se înarmase cu ocheanul raţiunii, cu care privea departe, acolo unde aceste meschinării şi banalităţi, pierdute în ceaţa depărtării, i se păreau măreţe şi infinite doar fiindcă nu se mai vedeau limpede. Aşa i se păruse viaţa europeană, politica, masoneria, filosofia, filantropia. Dar chiar şi în clipele pe care el le considera ca pe o slăbiciune a lui, raţiunea tot îi pătrundea în depărtările acestea, şi vedea şi acolo aceeaşi meschinărie, banalul şi lipsa de sens. Acum însă învăţase să vadă măreţia, veşnicia şi nemărginirea în toate şi, de aceea, era firesc ca, pentru a le vedea, pentru a se bucura de contemplarea lor, să arunce ocheanul cu care, odinioară, privise pe deasupra capetelor lumii şi să contemple voios în jurul său viaţa mereu reînnoită, viaţa de necuprins, fără margini, veşnic plină de măreţie. Şi cu cât privea mai de aproape, cu atât era mai fericit şi mai împăcat. Groaznica întrebare, care îi destrăma odinioară tot ce judecata lui construia, întrebarea: „pentru ce?” nu mai exista acum. Acum, la întrebarea „pentru ce?” în sufletul său se găsea veşnic pregătit răspunsul simplu: pentru că există Dumnezeu, acel Dumnezeu fără voinţa căruia nici un fir de păr nu se clinteşte pe capul omului.