XIII.

PIERRE NU SE SCHIMBASE aproape deloc ca înfăţişare. Arăta întocmai cum arătase şi înainte şi, întocmai ca şi înainte, era tot distrat şi părea preocupat nu de ceea ce îi stătea sub ochi, ci de ceva cu totul personal, deosebit. Diferenţa între starea lui de odinioară şi cea de acum consta în faptul că, altădată, când uita ce i se spunea şi ce avea sub ochi, el îşi încrunta chinuitor fruntea, ca şi cum ar fi încercat şi n-ar fi izbutit să vadă lămurit ceva care se afla undeva, departe de el. Şi acum uita ce i se spunea, sau ce avea sub ochi, dar acum asculta ce i se spunea şi se uita la ceea ce-i stătea în faţă cu un zâmbet abia perceptibil şi parcă ironic, deşi se vedea cât de colo că el vedea şi auzea cu totul altceva. Altădată el părea, deşi om bun, nefericit, ceea ce făcea ca oamenii să se îndepărteze, fără să vrea, de dânsul. Acum, în jurul buzelor îi flutura mereu zâmbetul bucuriei de a trăi şi în ochii lui strălucea simpatia faţă de oameni şi întrebarea dacă şi ei sunt mulţumiţi ca şi el. Şi oamenii se simţeau bine în prezenţa lui.

Altădată vorbea mult, se înfierbânta în timp ce vorbea şi nu prea asculta ce spuneau ceilalţi. Acum rareori se întâmpla să fie furat de discuţie şi ştia să asculte, aşa că oamenii îi dezvăluiau cu plăcere până şi cele mai intime gânduri.

Prinţesa cea mare, care nu-l iubise niciodată pe Pierre şi simţise faţă de el de-a dreptul duşmănie când, după moartea bătrânului conte, se văzuse obligată faţă de vărul ei, simţi, spre ciuda şi mirarea ei, nu mult după ce sosi la Orel, unde venise cu gândul ca să-i arate lui Pierre că, oricât de ingrat era el, socotise de datoria ei să vină să-l îngrijească – simţi curând că-l iubeşte. Pierre nu căutase în nici un chip să-i câştige bunăvoinţa. O privea doar cu curiozitate. Altădată, ea simţea în privirile vărului său, îndreptate spre dânsa, indiferenţă şi ironie, şi atunci, întocmai ca şi faţă de ceilalţi oameni, ea se închidea în ea însăşi şi îşi arăta numai latura aspră a caracterului; acum, dimpotrivă, ea simţea că Pierre pătrunsese parcă în adâncul cel mai tainic al vieţii ei şi, încetul cu încetul, la început cu neîncredere şi pe urmă cu recunoştinţă, începu să-i dezvăluie laturile bune ale sufletului ei, tăinuite până atunci.

Omul cel mai viclean şi tot n-ar fi izbutit să se strecoare cu mai multă dibăcie în sufletul prinţesei, să-i câştige încrederea, prin redeşteptarea amintirilor din anii cei mai frumoşi ai tinereţii ei, faţă de care îşi arăta simpatia. În realitate, toată viclenia lui Pierre consta doar în faptul că el căutase o satisfacţie proprie, trezind în sufletul prinţesei, înrăit, rece şi mândru în felul său, sentimente omeneşti.

„Da, el e om foarte, foarte bun, atunci când nu se află sub înrâurirea unor oameni răi, ci a unor oameni ca mine”, îşi spunea prinţesa.

Schimbarea ce se petrecuse cu Pierre fu observată, în felul lor, şi de servitorii lui, Terenti şi Vaska. Ei găseau că stăpânul devenise mult mai simplu. Adeseori, Terenti, după ce-şi dezbrăca stăpânul şi, cu cizmele şi hainele în mână, îi ura noapte bună, îşi mai făcea de lucru, aşteptând să vadă: nu cumva intră boierul în vorbă cu el? Şi, de cele mai multe ori, Pierre îşi reţinea servitorul, pricepând că lui i-ar plăcea să mai stea de vorbă.

— Ei, ia spune-mi şi mie… cum vă faceţi voi rost de mâncare? Întreba el.

Şi Terenti îşi începea istorisirile despre dezastrul Moscovei, despre răposatul conte, şi stătea ceasuri întregi aşa, cu hainele pe mână, povestind sau, câteodată, ascultând ce povestea Pierre; apoi se retrăgea în antecameră cu conştiinţa mângâietoare a apropierii sufleteşti dintre el şi boier şi a bunăvoinţei prietenoase a stăpânului său faţă de dânsul.

Doctorul care-l îngrijea pe Pierre şi care-l vizita în fiecare zi, în ciuda faptului că, după obiceiul doctorilor, socotea de datoria lui să-şi dea aerul unui om a cărui fiecare clipă este preţioasă pentru omenirea suferindă, rămânea cu ceasurile la Pierre, depănându-i istorisirile lui favorite şi observaţiile culese de el despre moravurile pacienţilor în general şi ale pacientelor în particular.

— Iată, cu un asemenea om e o plăcere să discuţi, nu-i ca ai noştri de aici, din provincie, spunea el.

La Orel se aflau câţiva ofiţeri francezi, prizonieri, şi doctorul îi aduse unul dintre ei, un tânăr italian.

Ofiţerul acesta începu să-l viziteze des pe Pierre şi prinţesa râdea de duioasele sentimente pe care italianul le arăta vărului ei.

Italianul, se vedea cât de colo, nu era fericit decât atunci când putea să vină la Pierre ca să stea de vorbă şi să-i istorisească despre trecutul lui, despre viaţa lui de acasă, despre iubirile lui şi să-şi arate indignarea faţă de francezi şi, mai cu seamă, faţă de Napoleon.

— De v-ar semăna toţi ruşii în cât de mică măsură! Îi spunea el lui Pierre. Cest un sacrilege que de faire la guerre a un peuple comme le vôtre! 946 Dumneavoastră, care aţi avut de suferit atâta din partea francezilor şi n-aveţi nici măcar resentimente faţă de ei.

Pierre câştigase şi dragostea înflăcărată a italianului, tot numai prin felul cum ştiuse să scoată la iveală partea cea mai bună din sufletul acestuia şi să i-o admire.

În ultimele zile ale şederii sale la Orel, veni la Pierre vechea sa cunoştinţă întru masonerie – contele Villarski – acela care, în 1807, îi fusese călăuză în lojă. Villarski era acum însurat cu o rusoaică bogată, care avea întinse proprietăţi în gubernia Orel, şi el însuşi îndeplinea în oraş o funcţie vremelnică în aparatul de aprovizionare a armatei.

Aflând că Bezuhov e în Orel, Villarski, cu toate că niciodată nu-l cunoscuse mai îndeaproape, veni la el cu întregul şir al manifestărilor de prietenie şi de apropiere sufletească, pe care şi le arată de obicei unul altuia doi oameni care se întâlnesc într-un pustiu. Villarski se plictisea la Orel şi era fericit să întâlnească pe cineva din cercul lui, un om cu care avea după cum i se părea lui, preocupări comune.

Dar, spre mirarea sa, Villarski observă curând că Pierre se ţinea departe de realităţile vieţii şi căzuse, aşa cum îl defini el în sinea sa, în apatie şi egoism.

— Vous vous encroutez, mon cher! 947 îi spunea el.

Cu toate acestea, alături de Pierre, Villarski se simţea acum mai la largul său decât altădată şi nu era zi în care să nu vină să-l vadă. Lui Pierre, însă, uitându-se acum la Villarski şi ascultându-l, i se părea ciudat şi neverosimil gândul că nu prea demult fusese şi el la fel.

Villarski era om însurat, familist şi foarte ocupat şi cu administrarea averii nevesti-si, şi cu funcţia lui, şi cu treburile familiale. El socotea că toate aceste ocupaţii nu sunt decât nişte obstacole în viaţă şi că toate erau vrednice de dispreţ, fiindcă n-aveau de scop decât fericirea personală, a lui şi a familiei lui. Preocupări militare, administrative, politice şi masonice îi absorbeau tot timpul atenţia. Pierre nu se silea să-i schimbe vederile, nu-şi îngăduia nici o critică, ci se mulţumea să observe, cu obişnuita-i ironie, care era acum mereu calmă şi veselă, acest fenomen ciudat, atât de cunoscut lui.

Datorită relaţiilor sale cu Villarski, cu prinţesa, cu doctorul şi cu toţi oamenii pe care-i întâlnea acum, în Pierre se dezvoltase o trăsătură nouă care-i câştigase bunăvoinţa tuturor: părerea că fiecare om are putinţa să gândească, să simtă şi să vadă lucrurile în felul său, şi convingerea că e cu neputinţă să schimbi cu ajutorul cuvintelor părerea cuiva. Această legitimă specificitate a fiecărui om care, odinioară, îl tulbura pe Pierre şi-l irita, constituia acum punctul de plecare al simpatiei şi al interesului lui pentru oameni. Deosebirile şi adeseori contradicţia totală dintre ideile oamenilor şi viaţa lor sau nepotrivirea dintre ideile lor îl înveseleau pe Pierre şi-i trezeau un surâs de blândă ironie.

În chestiunile practice, Pierre simţi, pe neaşteptate, că avea în el un centru de greutate, ceea ce nu avusese până acum. Odinioară, orice chestiune bănească – mai cu seamă cererile de bani, la care, ca om foarte bogat ce era, se vedea prea adeseori expus – îl puneau într-o încurcătură fără de ieşire şi-l nedumereau. „Să dau sau să nu dau?” se întreba el. „Eu am, iar el are nevoie. Dar celălalt are şi mai mare nevoie! Care dintre ei are nevoie mai mare? Ori, poate, amândoi or fi mincinoşi?” Şi, din aceste îndoieli, el nu găsise, altădată, nici un fel de ieşire, aşa că dădea la toţi, atât timp cât avea ce da. În exact acelaşi soi de nedumerire îl puneau, altădată, orice chestiuni privitoare la averea lui, atunci când unul îi spunea că trebuie să procedeze într-un fel, şi altul într-alt fel.

Acum însă, spre mirarea sa, el găsi că în toate aceste probleme nu mai încap nici un fel de îndoieli şi nedumeriri. Se manifesta acum în el un arbitru, care hotăra, după anumite legi necunoscute lui, ceea ce trebuia şi ceea ce nu trebuia făcut.

Rămăsese la fel de indiferent faţă de chestiunile băneşti ca şi odinioară; dar acum ştia în chip neîndoielnic ce trebuia şi ce nu trebuia făcut. Primul caz în care se manifestă la el acest nou arbitru fu cererea unui colonel francez captiv care veni la el şi, după ce-i istorisi vreme îndelungată isprăvile sale de vitejie, drept încheiere numai cât nu-i pretinse lui Pierre să-i dea patru mii de franci, ca să-i trimită acasă nevestei şi copiilor. Pierre îl refuză atât de direct şi cu atâta uşurinţă, încât se miră şi el ce simplu şi uşor era lucrul care, odinioară, i se păruse din cale-afară de greu. Totodată, cu prilejul acestui refuz, el hotărî că e neapărat necesar să întrebuinţeze un şiretlic, pentru ca, plecând din Orel, să-l facă pe ofiţerul italian să ia nişte bani, de care, se vedea bine, italianul avea mare nevoie. O nouă dovadă pentru Pierre că atitudinea lui faţă de lucrurile practice devenise mai hotărâtă fu modul în care rezolvă el chestiunea datoriilor soţiei sale şi chestiunea renovării sau nerenovării caselor şi vilelor sale din Moscova.

Sosi la Orel administratorul său principal şi Pierre făcu, împreună cu dânsul, calculul general al veniturilor sale, care nu mai erau aceleaşi. Incendierea Moscovei îl costase pe Pierre, după socoteala administratorului, cam două milioane de ruble.

Ca să-l mângâie de aceste pierderi, administratorul său general îi înfăţişă socotelile în aşa fel, încât îi arătă că veniturile sale, în ciuda acestor pierderi, nu numai că nu s-ar micşora, ci, dimpotrivă, s-ar mări, dacă el ar refuza să plătească datoriile rămase de pe urma contesei, plată la care el nu putea fi obligat, şi dacă ar renunţa la renovarea caselor din Moscova şi a vilei de lângă Moscova, a căror întreţinere îl costa optzeci de mii de ruble pe an şi care nu-i aduceau nici un venit.

— Da, da, adevărat, aşa este! Spuse Pierre, zâmbind vesel. Da, da! Nimic din toate astea nu-mi trebuie! Distrugerile acestea m-au făcut cu mult mai bogat.

Dar în ianuarie sosi Savelici de la Moscova şi-i spuse cum era situaţia în oraş şi la cât se ridica devizul arhitectului pentru restaurarea caselor şi a vilei de lângă Moscova, vorbind de lucrul acesta ca de un lucru stabilit. Tot atunci, Pierre primi scrisori de la prinţul Vasili şi de la alţi cunoscuţi din Petersburg. În scrisori se vorbea de datoriile soţiei sale. Şi Pierre hotărî că planul administratorului, care-i plăcuse atât de mult, nu ţinea seama de realitate, şi că trebuia să plece la Petersburg ca să termine cu afacerile soţiei lui şi pe urmă să-şi restaureze casele din Moscova. De ce trebuia să facă aceasta, nu ştia. Dar ştia în chip neîndoielnic că aşa trebuia să procedeze. Veniturile sale, ca urmare a acestei hotărâri, se micşorară cu trei sferturi. Dar lucrul acesta trebuia făcut; o simţea el.

Villarski urma să plece la Moscova şi Pierre se înţelese cu el să călătorească împreună.

Cât durase convalescenţa sa la Orel, Pierre încercase sentimentul bucuriei de a fi liber, viu; şi când, în timpul călătoriei, se văzu iar în lumea liberă, când văzu sute de figuri, noi, acest sentiment spori şi mai mult. Cât dură călătoria, se simţi tot timpul fericit, ca un şcolar în vacanţă. Toţi oamenii: surugiul, căpitanul de poştă, mujicii întâlniţi pe drum sau prin sate, toţi aveau acum pentru el un rost nou. Prezenţa şi observaţiile lui Villarski, care deplângea necontenit sărăcia, starea de înapoiere faţă de Europa şi ignoranţa poporului rus, nu făceau decât să-i înteţească lui Pierre sentimentul de bucurie. Acolo unde Villarski vedea germenii morţii, Pierre vedea o extraordinară forţă vitală, acea forţă care, în mijlocul zăpezilor, pe aceste întinderi nesfârşite, susţinea viaţa unui popor întreg, aparte, unic în felul lui. Nu-l contrazicea pe Villarski şi, ca şi cum ar fi fost de acord cu el (de vreme ce această prefăcută consimţire era cel mai simplu mijloc de a evita o discuţie din care nu putea ieşi nimic), zâmbea voios, lăsându-l să vorbească.