XIV.

AŞA CUM CU GREU NE-AM explica la ce şi încotro dau fuga furnicile dintr-un muşuroi sfărâmat – unele dinspre muşuroi, târând rămăşiţe, ouă şi cadavre, altele către muşuroi – pentru ce dau buzna unele peste altele, de ce se iau la întrecere ori la harţă, tot aşa cu greu ne-am putea explica pricinile care i-au făcut pe ruşi, după plecarea francezilor, să se înghesuiască pe locul care purtase înainte numele de Moscova. Dar tot aşa cum, uitându-ne la furnicile care mişună în jurul unui muşuroi sfărâmat, oricât de distrus ar fi acesta, observăm totuşi, din stăruinţa neclintită, din energia şi din mulţimea nenumărată a insectelor harnice care foiesc mereu, că, într-adevăr, totul e sfărâmat, în afară de ceva indestructibil, imaterial, ceva care constituie toată forţa furnicarului; tot aşa, în octombrie, Moscova, în care nu mai existau nici autorităţi, nici biserici, nici odoare bisericeşti, nici bogăţii, nici case, continua să fie aceeaşi Moscovă care fusese în august. Totul în ea era distrus afară de acel ceva imaterial, dar plin de putere şi indestructibil.

Cauzele care făceau ca oamenii să alerge din toate părţile spre Moscova, după ce fusese curăţată de duşmani, erau dintre cele mai felurite: personale şi, în primele momente mai ales, sălbatice, animalice. O singură cauză era generală: dorinţa aprigă a tuturor de a ajunge la locul care înainte se numise Moscova, ca să-şi desfăşoare acolo activitatea.

Într-o săptămână, numărul locuitorilor Moscovei fu de cincisprezece mii, după două săptămâni, de douăzeci şi cinci de mii şi, în toamna lui 1813, tot crescând mereu, acest număr ajunse la o cifră care întrecea populaţia anului 1812.

Primii ruşi care pătrunseră în Moscova fură cazacii unui detaşament al lui Wintzingerode, apoi mujicii din satele vecine şi unii locuitori fugiţi din Moscova, care stătuseră ascunşi prin împrejurimi. Pătrunzând într-o Moscovă numai ruine şi găsind-o prădată, ruşii începură şi ei s-o prade. Ei continuau opera francezilor. Convoaie ţărăneşti veneau la Moscova pentru a lua şi a căra la sate tot ce se mai găsea azvârlit printre ruinele caselor şi pe străzi. Cazacii cărau şi ei tot ce puteau duce în cantonamentele lor; stăpânii caselor strângeau tot ce se găsea prin alte case şi duceau la ei, sub cuvânt că era avutul lor. Aşa că, după primii jefuitori, urmă al doilea rând, apoi al treilea şi jaful devenea, pe zi ce trecea, pe măsură ce numărul jefuitorilor sporea, tot mai greu de săvârşit şi lua forme din ce în ce mai bine definite.

Cu toate că francezii găsiseră Moscova pustie la venirea lor, ea era totuşi un oraş viu, care trăia organic şi multilateral cu feluritele sale organizaţii comerciale, meşteşugăreşti, cu luxul lui, cu instituţiile lui administrative şi religioase. Erau forme fără viaţă, dar existau încă. Existau bazaruri, prăvălii, magazine, depozite, pieţe, cea mai mare parte pline de mărfuri; existau fabrici, ateliere; existau palate, case bogate, pline de obiecte de lux; existau spitale, închisori, instituţii, biserici, catedrale. Cu cât însă îşi prelungeau francezii şederea, cu atât aceste forme de viaţă orăşenească se distrugeau şi, spre sfârşit, totul se contopise într-un imens teren de jaf, lipsit de orice viaţă.

Jaful francezilor, pe măsură ce se prelungea, distrugea atât bogăţiile Moscovei, cât şi forţele jefuitorilor. Jaful ruşilor însă, prin care-şi începuseră reocuparea capitalei, cu cât se prelungea mai mult şi cu cât numărul jefuitorilor era mai mare, cu atât restabilea mai repede bogăţia Moscovei şi viaţa regulată a oraşului.

Pe lângă jefuitori, oameni de toată mâna, împinşi spre jaf care de curiozitate, care de obligaţiile slujbei, care de pofta de câştig – proprietari, clerici, funcţionari mari şi mici, negustori, meseriaşi, mujici – se revărsau din toate direcţiile, ca sângele spre inimă, către Moscova.

După o săptămână, mujicii veniţi cu căruţe goale ca să încarce lucruri fură opriţi de autorităţi şi obligaţi să care afară din oraş cadavrele. Alţi mujici, auzind de insuccesul tovarăşilor lor, veniră la oraş cu grâu, ovăz şi fân, şi concurenţa făcu să coboare repede preţurile cerealelor la un nivel încă şi mai scăzut decât fusese înainte. Echipe de dulgheri, nădăjduind să obţină câştiguri mari, intrau în fiecare zi în Moscova şi, la fiecare pas, se durau case din nou sau se reparau cele vechi, arse. Negustorii redeschideau barăcile, dând avânt comerţului. Prin casele nemistuite cu totul de incendiu se instalau birturi şi hanuri. Clerul reîncepuse slujbele în multe biserici, care nu fuseseră arse. Donatorii începură să înlocuiască obiectele bisericeşti jefuite cu altele noi. Funcţionarii îşi înghesuiau în odăi mici mesele cu tăblia acoperită de postav şi dulapurile pline de acte. Autorităţile superioare şi poliţia hotărâră distribuirea bunurilor rămase de pe urma francezilor. Proprietarii, în casele cărora erau găsite multe obiecte aduse din alte case, se plângeau de nedreptatea ce li se făcea prin ridicarea tuturor acestor obiecte şi ducerea lor în palatul Granovitaia948; alţii susţineau că francezii îngrămădiseră în câte o casă obiecte aduse din case diferite şi că, deci, era nedrept să se lase proprietarului toate obiectele găsite la el. Unii înjurau poliţia, alţii o mituiau; se întocmeau liste de lucruri publice incendiate, cu preţuri umflate de zece ori; se cereau ajutoare. Contele Rastopcin îşi scria din nou proclamaţiile.

XV.

LA SFÂRŞITUL LUI IANUARIE, Pierre ajunse la Moscova şi se instală acasă, într-o aripă laterală care rămăsese întreagă. Îl vizită pe contele Rastopcin şi pe câţiva cunoscuţi care se întorseseră la Moscova, apoi, a treia zi, începu să se pregătească în vederea plecării la Petersburg. Toţi sărbătoreau victoria; totul clocotea de viaţă în capitala care învia din ruine. Toţi se bucurau de întoarcerea lui Pierre, toţi voiau să-l vadă, toţi voiau să afle prin ce trecuse. Pierre îşi simţea sufletul plin de o pornire prietenească deosebită faţă de toţi oamenii pe care-i întâlnea, dar, fără voia lui, avea acum, faţă de toată lumea, o atitudine mai prudentă, ca să nu se lege prin ceva. La toate întrebările pe care i le puneau – importante sau banale – fie că era întrebat unde va locui, fie că era întrebat dacă-şi repară sau nu casele, ori de-l întreba cineva când pleacă la Petersburg şi dacă n-ar vrea să ducă o lădiţă cuiva, el răspundea: da, poate, cred, şi aşa mai departe.

Despre Rostovi auzise că se aflau la Kostroma, iar la Nataşa se gândea rareori. Când se gândea totuşi la dânsa, gândul acesta îi era doar ca o amintire plăcută, din vremuri de demult. Şi se simţea nu numai eliberat de grijile vieţii zilnice, ci şi de acest sentiment, de care, cum i se părea acum, voise anume el singur să se lase cuprins.

A treia zi de la sosire, Pierre află de la familia Drubeţkoi că prinţesa Maria era şi ea în Moscova. Moartea, suferinţa, ultimele zile ale prinţului Andrei îl preocupaseră adesea şi începură acum să-i preocupe din nou spiritul. Aflând la prânz că prinţesa Maria e în Moscova şi că locuieşte în casa ei de pe Vzdvijenka, care scăpase de incendiu, el se duse în aceeaşi seară să o vadă.

În drum spre prinţesa Maria, Pierre se gândi tot timpul doar la prinţul Andrei, la prietenia cu dânsul, la diferitele lor întâlniri şi, mai ales, la ultima lor întâlnire, cea de la Borodino.

„Să fi murit el oare în starea aceea sufletească de încâinoşare în care se afla atunci? Să nu i se fi dezvăluit oare, înainte de a muri, sensul vieţii?” se gândea Pierre. Îşi aduse aminte apoi de Karataev, de moartea lui şi, fără să vrea, începu să facă o comparaţie între aceşti doi oameni, atât de deosebiţi unul de altul şi totuşi atât de apropiaţi prin dragostea pe care o nutrise el faţă de amândoi şi prin faptul că amândoi trăiseră şi amândoi muriseră.

Într-o dispoziţie sufletească dintre cele mai pline de gravitate, Pierre se apropie de casa bătrânului prinţ Bolkonski. Casa rămăsese întreagă. Se vedeau în ea urme de distrugere, dar îşi păstrase specificul. Lacheul bătrân care-l întâmpină pe Pierre cu o figură severă, ca şi cum i-ar fi dat musafirului de înţeles că, dacă lipsea prinţul, nu însemna că s-au schimbat regulile casei, îi spuse că prinţesa binevoise să treacă în apartamentele ei şi că primeşte de obicei duminicile.

— Anunţă-mă! Poate că mă va primi, spuse Pierre.

— Prea bine! Răspunse lacheul. Poftiţi în galeria portretelor!

După câteva minute, lacheul reapăru însoţit de Dessalles. Dessalles îi transmise lui Pierre din partea prinţesei că era foarte bucuroasă să-l vadă şi că-l roagă, dacă-i iartă lipsa de ceremonie, să poftească sus, în apartamentul ei.

Într-o odăiţă scundă, luminată de o singură lumânare, şedea prinţesa şi lângă ea se mai afla o femeie, îmbrăcată în rochie neagră. Pierre ştia că lângă prinţesă erau întotdeauna domnişoare de companie, dar nu-l interesase niciodată să ştie cine sunt ele şi nici nu şi le amintea. „E şi asta vreuna dintre domnişoarele ei de companie”, îşi zise el, când văzu femeia îmbrăcată în rochie neagră.

Prinţesa îi ieşi repede întru întâmpinare şi-i întinse mâna.

— Da, zise ea, uitându-se la faţa lui schimbată, după ce el îi sărută mâna, uite că ne-am întâlnit iarăşi! În ultimul timp, el mi-a vorbit de multe ori de dumneata, şi îşi mută privirea de la Pierre la domnişoara de companie cu un aer de sfială care, o clipă, îl surprinse pe Pierre.

— Am fost atât de bucuroasă aflând că ai fost salvat! Singura veste bună din câte am primit noi de atâta vreme.

Şi iarăşi se uită prinţesa, cu o nelinişte şi mai mare încă, la domnişoara de companie, vrând parcă să spună ceva, dar Pierre o întrerupse.

— Vă puteţi închipui că n-am ştiut nimic de dânsul, spuse el. Îl socoteam mort. Tot ce puteam afla, aflasem de la alţii, veşti de a treia mână. Ştiu numai că a nimerit în casa Rostovilor… Ce înseamnă destinul!

Pierre vorbea repede şi cu însufleţire. Aruncându-şi în treacăt ochii pe chipul domnişoarei de companie, văzu o privire atentă şi curioasă îndreptată cu prietenie asupra lui şi, aşa cum se întâmpla adesea în timpul unei conversaţii, simţi, fără să poată spune de ce, că domnişoara de companie în rochie neagră era o fiinţă drăgălaşă, bună, minunată, care nu va stingheri deloc conversaţia intimă pe care va avea-o cu prinţesa Maria.

Dar când rosti el cuvintele din urmă, cele cu privire la Rostovi, expresia de jenă de pe faţa prinţesei Maria spori. Ochii îi fugiră iar de pe chipul lui Pierre la chipul domnişoarei în rochie neagră şi spuse:

— Se poate să n-o cunoşti?

Pierre se uită încă o dată la chipul palid, fin, la ochii negri şi gura ciudată a domnişoarei de companie. Ceva foarte familiar, demult uitat şi mai mult decât simpatic, îl privea din aceşti ochi atenţi.

„Dar nu, asta nu e cu putinţă! Îşi zise el. Faţa asta severă, slabă, palidă şi îmbătrânită să fie oare a ei? Nu poate fi ea! E doar ca o amintire a ei”. Dar prinţesa Maria rosti: „Nataşa!” Şi chipul cu ochi atenţi făcu o sforţare să zâmbească, zâmbi cu greu, aşa cum se deschide o uşă înţepenită, şi din această uşă întredeschisă năvăli deodată, învăluindu-l pe Pierre, mireasma fericirii aceleia, demult uitată, la care, mai ales acum, el nu se mai gândea deloc. Îmbălsămată, învăluitoare, adierea aceasta îl cuprinse cu totul. Când ea-i zâmbi, pentru el nu mai rămăsese nici o îndoială: era Nataşa, şi el o iubea.

Chiar din primul moment, Pierre dezvălui, fără să vrea, şi Nataşei, şi prinţesei Maria şi, mai ales, îşi dezvălui sieşi, taina pe care n-o ştiuse nici el. Se înroşi de bucurie şi de durere. Voi să-şi ascundă tulburarea. Dar cu cât încerca mai mult să şi-o ascundă, cu atât tulburarea aceasta vorbea mai limpede, mai limpede decât cele mai răspicate cuvinte, atât pentru el însuşi, cât şi pentru dânsa sau pentru prinţesa Maria: o iubea.

„Nu, asta e numai aşa, din pricină că nu m-am aşteptat”, îşi spuse Pierre. Dar cum încercă să continue conversaţia începută cu prinţesa Maria, trase din nou cu coada ochiului spre Nataşa şi faţa i se coloră mai tare încă, iar bucuria şi teama îi cuprinseră sufletul cu şi mai multă putere. Se încurcă în cuvinte şi se opri la mijlocul frazei.

Pierre n-o băgase de seamă pe Nataşa, fiindcă nu se aşteptase deloc să o vadă aici, şi de recunoscut n-o recunoscuse fiindcă schimbarea petrecută cu ea, de când n-o mai văzuse, era enormă. Slăbise mult şi era mai palidă. Dar nu asta o făcuse de nerecunoscut. Nu putuse fi recunoscută din primul moment, de la intrare, pentru faptul că, pe faţa ei, în ochii ei – odinioară luminaţi de zâmbetul tainic al bucuriei de a trăi – acum, când intrase şi se uitase pentru întâia oară la ea, Pierre nu mai descoperise nici cea mai mică umbră de surâs; văzuse doar ochii, atenţi şi buni, cu priviri triste, întrebătoare.

Tulburarea lui Pierre nu se răsfrânse asupra Nataşei printr-o tulburare la fel, ci numai printr-o satisfacţie care-i lumina abia perceptibil toată faţa.

XVI

— A VENIT SĂ STEA LA MINE, zise prinţesa Maria. Contele şi contesa vor pica şi ei zilele astea. Contesa e într-o stare îngrozitoare. Dar Nataşa însăşi avea nevoie să fie văzută de un doctor. Au trimis-o cu forţa odată cu mine.

— Da, aşa e. Există oare, acum, vreo familie care să nu fi avut de suferit? Spuse Pierre, adresându-se Nataşei. Ştiţi? Asta s-a întâmplat chiar în ziua în care am fost eliberaţi noi. L-am văzut. Ce băiat minunat era!

Nataşa se uită la dânsul şi, drept răspuns la cuvintele lui, doar ochii i se deschiseră mari şi i se luminară mai mult.

— Ce s-ar putea spune sau gândi ca mângâiere? Continuă Pierre. Nimic. Pentru ce a trebuit să moară băiatul acesta minunat şi plin de viaţă?

— Da, în vremuri ca ale noastre, greu ar putea trăi cineva fără credinţă… zise prinţesa Maria.

— Da, da. Acesta e adevărul adevărat! O întrerupse grăbit Pierre.

— De ce? Întrebă Nataşa, uitându-se cercetător în ochii lui Pierre.

— Cum de ce? Zise prinţesa Maria. Numai gândul la ceea ce ne aşteaptă acolo…

Nataşa, înainte ca prinţesa Maria să-şi fi sfârşit ideea, se uită din nou la Pierre, întrebătoare.

— Şi mai este ceva, continuă Pierre, faptul că numai omul care crede că există un Dumnezeu care ne conduce poate să suporte o pierdere ca a ei şi… ca a dumitale, sfârşi el.

Nataşa deschisese gura să spună ceva, dar se opri deodată. Pierre se grăbi să-şi întoarcă faţa de la ea şi-i adresă prinţesei Maria întrebări asupra ultimelor zile de viaţă ale prietenului său. Tulburarea aproape că-i pierise lui Pierre, dar simţea totodată că-i pierise şi sentimentul de libertate pe care-l avusese până atunci. Simţea că pentru fiecare cuvânt şi pentru fiecare gest avea acum un judecător şi la preţuirea lui ţinea mai mult decât la a oricărui alt om pe lume. Acum, când vorbea, era preocupat şi de impresia pe care cuvintele lui o produceau asupra Nataşei. Nu spunea anume ceea ce ar fi putut să-i placă ei; orice ar fi spus, se judeca pe el însuşi din punctul ei de vedere.

Prinţesa Maria începu să-i istorisească, fără tragere de inimă, cum se întâmpla totdeauna, despre starea în care îl găsise pe prinţul Andrei. Dar întrebările lui Pierre, privirea lui însufleţită şi neliniştită, faţa lui tremurândă de emoţie o făcură să intre, încetul cu încetul, în amănuntele pe care-i fusese teamă chiar să şi le mai amintească.

— Da, da, aşa, aşa… repeta Pierre, aplecat mult spre prinţesa Maria şi ascultând lacom tot ce-i povestea ea. Da, da. Aşadar, era împăcat? Se făcuse mai blând? Atât de mult dorise el întotdeauna, din toate puterile sufletului, un singur lucru: bunătatea deplină, încât nu se poate să se mai fi temut de moarte. Defectele pe care le-a avut, dacă le-a avut, veneau din afară. Aşadar, se făcuse mai blând? Întreba mereu Pierre. Ce fericire că te-a mai văzut! Îi spuse el Nataşei, întorcându-se deodată spre ea cu ochii plini de lacrimi.

Pe chipul Nataşei se desluşi o tresărire. Se încruntă o clipă şi îşi lăsă ochii în jos. Stătu la îndoială dacă trebuia sau nu să vorbească.

— Da, a fost o fericire, spuse ea cu voce domoală, din piept. Pentru mine, a fost cu adevărat o fericire. Tăcu câteva clipe, şi el… şi el… atunci, când m-am dus la dânsul, mi-a spus că a dorit şi el asta…

Glasul Nataşei se frânse. Ea se înroşi, îşi împreună strâns mâinile pe genunchi, apoi, deodată, după ce făcu o vizibilă sforţare de a se stăpâni, înălţă fruntea şi începu să vorbească repede:

— La plecarea din Moscova, noi nu ştiam nimic despre el. Eu nu îndrăzneam să întreb ce face. Şi iată, că, deodată, Sonia îmi spuse că el e cu noi, în convoiul nostru. Nu m-am mai gândit la nimic şi nu mi-am putut imagina în ce stare era; nu voiam decât să-l văd, să fiu alături de el, spuse ea, tremurând şi înăbuşindu-se.

Şi povesti apoi, fără să dea cuiva răgaz s-o întrerupă, ceea ce nu spusese nimănui niciodată: tot ce trăise ea în cele trei săptămâni cât durase călătoria lor şi şederea la Iaroslavl.

Pierre o asculta cu gura căscată şi fără să-şi ia nici o clipă de la ea ochii plini de lacrimi. Ascultând-o, el nu se gândea nici la prinţul Andrei, nici la moarte, nici la cele ce-i istorisea Nataşa. O asculta şi-i era doar milă de suferinţa pe care o încerca ea acum, împrospătată de povestirea trecutului.

Prinţesa, cu faţa încreţită de sforţarea pe care o făcea ca să-şi ţină lacrimile, şedea lângă Nataşa şi asculta pentru întâia oară povestea acestor ultime zile ale dragostei dintre fratele ei şi Nataşa.

Istorisirea aceasta, chinuitoare şi desfătătoare totodată, era vădit că Nataşei îi fusese neapărat necesară.

Ea vorbea, amestecând amănuntele cele mai lipsite de importanţă cu secretele cele mai intime şi părea că nu va mai conteni niciodată. Repetă de câteva ori unul şi acelaşi lucru.

Prin uşi se auzi de pe sală vocea lui Dessalles, care întreba dacă Nikoluşka putea intra să le spună noapte bună.

— Aşa, asta-i tot, tot… încheie Nataşa.

Se ridică repede şi, tocmai când intra Nikoluşka, cum ea se îndrepta în fugă spre uşa mascată de o draperie, se lovi la cap; ieşi grăbită din cameră, scoţând un geamăt, poate de durerea loviturii de la cap, poate de durerea amintirii.

Pierre se uita la uşa pe unde ieşise Nataşa şi nu putea pricepe de unde-i vine impresia că a rămas deodată singur pe lume.

Prinţesa Maria îl trezi din visare, atrăgându-i atenţia asupra nepotului ei, care intrase în odaie.

Chipul lui Nikoluşka, asemănător cu al tatălui său, făcu atâta impresie asupra lui Pierre în clipa aceea când i se muiase cu totul sufletul, încât, sărutându-l pe Nikoluşka, se ridică repede, îşi scoase batista şi se duse la fereastră. Voi să-şi ia rămas bun de la prinţesa Maria, dar ea îl reţinu:

— Nu! Nataşa şi cu mine stăm uneori până aproape de trei. Mai rămâi, te rog. Am să spun să dea la masă. Poţi coborî, dacă vrei; venim şi noi numaidecât.

Şi când Pierre dădu să iasă, prinţesa îi spuse:

— E întâia oară când a vorbit aşa despre dânsul.