XVII.

PIERRE FU CONDUS ÎNTR-O sufragerie mare şi bine luminată; după câteva minute se auziră paşi şi prinţesa împreună cu Nataşa intrară în cameră. Nataşa era liniştită, deşi expresia severă, lipsită de zâmbet, i se întipărise iar pe faţă. Prinţesa Maria, Nataşa, Pierre erau stăpâniţi deopotrivă de stinghereala aceea care se aşterne de obicei după ce se încheie o conversaţie cu caracter serios şi intim, în asemenea ocazii, să continui conversaţia nu mai ai cum, să spui fleacuri te jenezi şi să taci nu te mulţumeşte, fiindcă ai avea chef să vorbeşti şi fiindcă tăcerea poate părea o ipocrizie. Se apropiară tăcuţi de masă. Lacheii le traseră scaunele să se aşeze şi le împinseră la loc. Pierre desfăcu şervetul rece şi, hotărât să rupă tăcerea, se uită la Nataşa şi la prinţesa Maria. Amândouă, era vădit, se gândiseră în acelaşi timp la acelaşi lucru: în ochii amândurora strălucea bucuria de a trăi şi mărturisirea că, pe lângă dureri, mai există şi bucurii.

— Bei un pic de votcă, nu-i aşa, conte? Spuse prinţesa Maria şi cuvintele acestea împrăştiară dintr-o dată umbrele trecutului.

— Istoriseşte-ne ceva despre dumneata, continuă prinţesa Maria. Se spun despre dumneata atâtea minunăţii, care de care mai de necrezut.

— Da, răspunse Pierre, cu acel zâmbet de blânda ironie care-i devenise acum obişnuit. Până şi mie mi s-a vorbit de nişte minunăţii, cum nici în vis n-am visat. Maria Abramovna m-a invitat la ea şi mi-a tot istorisit ce mi s-a întâmplat sau ar fi trebuit să mi se întâmple. Stepan Stepanâci m-a învăţat, de asemenea, cum trebuie să povestesc. În general, am remarcat că e foarte comod să fii un om interesant (şi eu sunt acum un om interesant); sunt poftit pretutindeni şi mi se povestesc o mulţime de lucruri.

Nataşa zâmbi şi dădu să spună ceva.

— Ne povestea cineva, o întrerupse prinţesa Maria, că ai pierdut în Moscova două milioane de ruble. E adevărat?

— Şi eu, care m-am făcut de trei ori mai bogat decât înainte! Spuse Pierre.

Cu toate că datoriile nevestei sale şi necesitatea imperioasă de a construi îi schimbaseră mult starea materială, Pierre continuă să spună că se făcuse acum de trei ori mai bogat.

— Ceea ce am câştigat în chip neîndoielnic, spuse el, este libertatea de a… începu el serios să vorbească, dar se răzgândi şi nu mai continuă, căci îşi dădu seama că subiectul prea era egoist.

— Aşadar, începi să clădeşti?

— Da. Aşa porunceşte Savelici.

— Spune-mi, te rog: nu aflaseşi încă de moartea contesei atunci când rămăseseşi la Moscova? Întrebă prinţesa Maria şi se înroşi în aceeaşi clipă, căci îşi dăduse seama că, punându-i această întrebare după ce el spusese că-şi câştigase libertatea, însemna să atribuie vorbelor lui un sens, pe care aceste vorbe poate că nu-l aveau.

— Nu! Răspunse Pierre, care se vede că nu găsise nepotrivit sensul atribuit de prinţesa Maria vorbelor lui despre libertatea câştigată. Am aflat de asta în timp ce eram la Orel şi nu-ţi poţi închipui cât de mult m-a impresionat. Nu eram noi soţi exemplari, continuă el repede, uitându-se la Nataşa şi observând că ea aştepta cu multă curiozitate să vadă cum are să se exprime el despre soţia lui, dar moartea aceasta m-a impresionat grozav. Când doi oameni se ceartă, sunt întotdeauna vinovaţi amândoi. Şi propria ta vină faţă de un om care nu mai este devine dintr-o dată îngrozitor de apăsătoare. Şi, pe urmă ce moarte! Fără prieteni, fără nici o mângâiere. Mi-e milă, mi-e tare milă de ea! Sfârşi el şi observă cu mulţumire pe faţa Nataşei o aprobare bucuroasă.

— Aşadar, iată-te iar holtei şi candidat la însurătoare! Spuse prinţesa Maria.

Pierre se făcu deodată stacojiu la faţă şi îşi dădu silinţa să nu se uite la Nataşa o bună bucată de vreme. Când se hotărî s-o privească, faţa ei era rece, severă şi chiar dispreţuitoare, cum i se păru lui.

— E chiar adevărat ceea ce ni s-a povestit, că l-ai văzut pe Napoleon şi că ai vorbit cu el? Întrebă prinţesa Maria.

Pierre începu să râdă:

— Niciodată şi nicăieri! Aşa li se pare întotdeauna la toţi, că a fi prizonier înseamnă să fii musafirul lui Napoleon. Nu numai că nu l-am văzut, dar nici n-am auzit de el. Am fost într-o societate mult mai rea.

Cina era pe sfârşite şi Pierre, care la început refuzase să vorbească despre captivitatea lui, alunecă, încetul cu încetul, pe panta acestui subiect.

— Dar e adevărat, nu-i aşa, că ai rămas ca să-l omori pe Napoleon? Îl întrebă Nataşa cu un uşor surâs. Ghicisem lucrul acesta, atunci când ne-am întâlnit cu dumneata lângă turnul Suhariovaia. Îţi aminteşti?

Pierre recunoscu că acesta era adevărul şi, pornind de la această întrebare, condus treptat de întrebările prinţesei Maria şi, mai ales, de ale Nataşei, se adânci în istorisirea amănunţită a aventurilor sale.

La început, el povesti de pe poziţia blajin-zeflemitoare pe care o adoptase acum faţă de oameni şi, mai ales, faţă de el însuşi; mai târziu însă, când ajunse să vorbească de grozăvia suferinţelor ce-i fusese dat să vadă, el se lăsă, fără să-şi dea seama, furat şi începu să povestească stăpânindu-şi emoţia, ca omul care-şi retrăieşte în amintire impresiile puternice ale trecutului.

Prinţesa Maria se uita când la Pierre, când la Nataşa, cu un zâmbet blând. Ea, în toată această istorisire, nu-l vedea decât pe Pierre şi sufletul lui bun. Nataşa, sprijinită într-un cot, cu chipul schimbându-şi necontenit expresia pe măsură ce înainta povestirea, nu scăpa o vorbă; urmărea cu atenţie şi se vedea bine că trăia odată cu el tot ceea ce-l auzea povestind. Dar nu numai privirea ei, ci şi exclamaţiile şi întrebările scurte pe care i le punea, îi dovedeau lui Pierre că, din ceea ce spunea el, ea înţelegea exact ceea ce voia el să comunice. Era vădit că ea înţelegea nu numai ceea ce spunea el, ci şi ceea ce ar fi voit şi nu izbutea să exprime prin cuvinte. Episodul cu copilul şi cu femeia, din pricina cărora fusese arestat şi luat prizonier, fu redat de Pierre în felul următor:

— Era o privelişte înfricoşătoare! Copii părăsiţi, unii rămaşi în mijlocul flăcărilor… În faţa mea, au târât un copil scos din… Femei, cărora li se luau lucrurile, li se smulgeau cerceii din urechi…

Aici, Pierre se înroşi şi ezită:

— Atunci, iată că vine o patrulă şi pe toţi bărbaţii câţi nu se ocupau cu furtul, pe toţi i-a ridicat. Şi pe mine!

— Mi se pare că nu spui tot. Mi se pare mie că ai făcut dumneata ceva… interveni Nataşa şi făcu o pauză: vreun bine.

Pierre prinse să istorisească mai departe. Când ajunse la execuţia condamnaţilor, voi să treacă peste amănuntele de groază, dar Nataşa îi ceru să nu lase la o parte nimic.

Începuse să povestească despre Karataev (se ridicase de la masă şi se plimba prin odaie şi Nataşa îl urmărea din ochi), dar se opri:

— Nu, nu veţi putea înţelege câte am învăţat eu de la acest neştiutor de carte, de la acest om sărac cu duhul!

— Ba nu, ba nu, spune! Interveni iar Nataşa. Unde-i acum?

— L-au ucis aproape sub ochii mei.

Şi Pierre începu să vorbească de ultima perioadă a retragerii lor, de boala lui Karataev (glasul îi tremura) şi de moartea lui.

Pierre povestea toate prin câte trecuse, aşa cum niciodată nu şi le amintise încă până atunci. Acum vedea parcă un tâlc cu totul nou în tot ce i se întâmplase. Şi, povestindu-i Nataşei toate acestea, el simţea bucuria rară pe care o pot da bărbaţilor, când se ştiu ascultaţi, femeile, dar nu una dintre acele femei de spirit care, ascultând, vor să asimileze ce aud şi să-şi îmbogăţească mintea şi, la vreo ocazie, să reproducă cele auzite, sau care vor să adapteze propriului lor spirit cele povestite şi să reproducă cât mai curând vorbele de duh elaborate în mica lor gospodărie spirituală, ci bucuria pe care o dau povestitorului femeile adevărate, înzestrate cu aptitudinea de a selecţiona şi de a absorbi tot ce este mai bun în vorbele unui bărbat. Nataşa, fără să-şi dea seama nici ea, era toată numai încordare: nu-i scăpa nici un cuvânt, nici o mlădiere a vocii, nici o privire, nici un zvâcnet al vreunui muşchi de pe faţa lui Pierre, nici un gest schiţat de el. Prindea din zbor vorbele nerostite încă şi le aducea de-a dreptul în inima ei deschisă, ghicind tot sensul tainic al frământării lui sufleteşti.

Prinţesa Maria înţelegea istorisirea lui şi participa la ea, dar vedea acum altceva, care-i absorbea cu totul atenţia: vedea posibilă o iubire fericită între Nataşa şi Pierre. Şi acest gând, care-i trecea acum întâia oară prin minte, îi umplea sufletul de bucurie.

Era trei noaptea. Lacheii, cu chipuri posomorâte şi severe, tot intrau şi schimbau lumânările, dar nimeni nu-i băga în seamă.

Pierre sfârşi de povestit. Nataşa continua să se uite, cu ochi strălucitori şi plini de viaţă, la Pierre, ca şi cum ar fi vrut să priceapă şi ceea ce el nu spusese, poate. Pierre îi arunca din când în când priviri timide şi fericite şi se gândea ce să mai spună, ca să schimbe vorba. Prinţesa Maria tăcea. Pe niciunul dintre ei nu-l preocupa că era ora trei noaptea şi că demult ar fi trebuit să se culce.

— Unii spun: nenorocire, suferinţă, reluă Pierre. Dar, dacă acum, în clipa asta chiar, m-ar întreba cineva: vrei să rămâi ceea ce ai fost înainte de captivitate, sau vrei s-o iei iar de la capăt? Vă spun pe Dumnezeul meu că aş primi să mai fiu o dată prizonier şi să mănânc carne de cal. Noi credem că de îndată ce am fost scoşi de pe îngustul nostru drum, totul e pierdut; când, de fapt, abia atunci începe noutatea şi frumuseţea vieţii. Cât timp există viaţă, există şi fericire. Avem încă atâtea în faţa noastră! Atâtea! Credeţi-mă! Spuse el, întorcându-se către Nataşa.

— Da, da, zise ea, răspunzând la cu totul altceva, nici eu n-aş dori altceva decât să iau iar totul de la capăt.

Pierre o privi cu atenţie.

— Da, n-aş dori nimic mai mult, întări ea.

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, rosti cu voce ridicată Pierre. Eu nu sunt de vină că sunt viu şi că vreau să trăiesc; şi dumneata de asemenea.

Nataşa îşi lăsă deodată capul în mâini şi începu să plângă.

— Ce ai, Nataşa? Întrebă prinţesa Maria.

— Nimic, nimic, şi Nataşa îi zâmbi lui Pierre printre lacrimi. La revedere, e timpul să ne culcăm.

Pierre se ridică şi-şi luă rămas bun.

Prinţesa Maria şi Nataşa, ca de obicei, se duseră împreună în odaia de culcare. Mai statură de vorbă despre cele istorisite de Pierre. Prinţesa Maria nu-şi spuse părerea despre Pierre. Nici Nataşa nu vorbi de el.

— Noapte bună, Marie, zise Nataşa. Ştii, câteodată mă tem că, vorbind despre el (despre prinţul Andrei), de frică să nu aducem o scădere sentimentelor noastre, noi îl uităm.

Prinţesa Maria oftă din greu, recunoscând prin acest oftat că Nataşa avea dreptate; dar prin cuvintele pe care le rosti nu se arătă de acord cu ea.

— S-ar putea oare să-l uităm? Întrebă ea.

— Mi-a făcut atât de bine astăzi că am istorisit tot! A fost şi greu şi dureros, dar mi-a făcut şi bine! Mi-a făcut bine că am vorbit, zise Nataşa. Sunt convinsă că a ţinut mult la el. De aceea i-am şi povestit… N-am făcut nici un rău că i-am spus? Întrebă ea deodată, înroşindu-se.

— Lui Pierre? O, nu! Ce om minunat! Spuse prinţesa Maria.

— Ştii, Marie, zise deodată Nataşa cu un zâmbet ştrengăresc, pe care prinţesa Maria nu i-l mai văzuse demult pe obraz. Parcă e nu ştiu cum, mai îngrijit acuma, mai curat, mai proaspăt; ca ieşit dintr-o baie, ştii? O baie morală. Aşa-i?

— Da, răspunse prinţesa Maria, a câştigat mult.

— Şi haina îi e mai scurtă şi părul şi l-a tuns altfel; chiar parc-ar fi scos din baie, dar chiar din baie, zău, ca tata, câteodată…

— Acum înţeleg de ce el (prinţul Andrei) n-a ţinut la nimeni aşa cum a ţinut la Pierre, spuse prinţesa Maria.

— Da, şi nu-i seamănă deloc. Se zice că bărbaţii se împrietenesc numai când se deosebesc mult de tot. Trebuie să fie adevărat. Nu-i aşa că nu seamănă deloc cu dânsul? Nu-i aşa?

— Dar, dar e un om minunat!

— Ei, noapte bună, zise Nataşa.

Şi surâsul acela ştrengăresc mai rămase mult timp, uitat parcă, pe faţa ei.