III.

AŞA-NUMITUL RĂZBOI DE partizani a început odată cu intrarea inamicului în Smolensk.

Până să apuce războiul de partizani a fi recunoscut oficial de ocârmuirea noastră, mii de oameni din armata inamică – rămaşi în urmă fie ca să jefuiască, fie ca să transporte furajele – fuseseră nimiciţi de cazaci sau de mujicii care se năpusteau asupra lor tot atât de inconştient cum se, reped câinii să omoare un câine turbat care se abate prin preajma lor. Denis Davâdov este cel dintâi care, cu instinctul lui rusesc, a înţeles însemnătatea acestei înfricoşătoare arme ce nu lua în seamă regulile artei războiului, ci doar îi nimicea pe francezi, şi lui îi aparţine meritul de a fi făcut primul pas pentru legalizarea acestui tip de război.

La 24 august a luat fiinţă primul detaşament de partizani, detaşamentul lui Davâdov, şi după modelul lui începură să se înfiripeze şi altele. Cu cât se prelungea mai mult campania, cu atât creştea şi numărul acestor detaşamente.

Partizanii nimiceau marea armată, bucată cu bucată. Ei adunau doar frunzele căzute de la sine din copacul uscat – armata franceză – şi, câteodată, mai scuturau şi ei copacul. În luna octombrie, pe vremea când francezii fugeau înapoi spre Smolensk, detaşamente de partizani, de tot felul şi de toate mărimile, se formaseră cu sutele. Unele erau organizate ca orice armată, cu infanterie şi artilerie, cu state-majore instalate confortabil, altele erau numai de cavalerie, alcătuite din cazaci; erau unele mici, formate din pedestraşi şi călăreţi; erau şi grupuri compuse din mujici şi din moşieri, neştiute de nimeni, ca de pildă acela care avea ca şef pe diaconul ce într-o singură lună făcuse sute de prizonieri, sau acela condus de starostiţa Vasilisa911, care a trimis pe lumea cealaltă sute de francezi.

Ultimele zile ale lui octombrie au constituit etapa în care războiul de partizani ajunsese la apogeu. Perioada de început a acestui nou tip de război, când partizanii, miraţi ei singuri de îndrăzneala lor, duceau la fiecare pas frica încercuirii sau a prizonieratului şi se ascundeau prin păduri, fără să ia şeile de pe cai şi aproape fără să descalece, aşteptând din clipă în clipă să fie încolţiţi, era depăşită. Acum, acest tip de război se definise şi fiecare ştia clar ce acţiuni puteau fi întreprinse împotriva francezilor şi ce anume nu putea fi întreprins. Numai comandanţii acelor detaşamente care aveau state-majore şi se ţineau, conform regulilor artei, la oarecare distanţă de francezi, mai erau încă de părere că sunt multe lucruri cu neputinţă de realizat. Cetele mai mărunte însă, care de multă vreme se puseseră pe treabă şi-i văzuseră foarte de aproape pe francezi, socoteau posibile lucruri la care comandanţii de mari detaşamente nu îndrăzneau măcar să se gândească. Cât despre cazacii şi mujicii care se tot strecurau printre francezi, lor toate li se păreau acum foarte posibile.

La 22 octombrie, Denisov, care era şi el partizan, se simţea, deopotrivă cu detaşamentul său, cuprins de cel mai arzător avânt al partizanatului. Erau de dimineaţă în marş. Toată ziua urmăriseră prin păduri, ţinându-se prin preajma drumului mare, un însemnat transport de prizonieri ruşi şi de bagaje aparţinând cavaleriei franceze, transport care se depărtase de restul trupelor şi se îndrepta spre Smolensk, sub pază puternică, după cum se ştia din spusele iscoadelor şi ale prizonierilor. De transport aveau cunoştinţă nu numai Denisov şi Dolohov (şi el comandant al unei mici cete de partizani), care acţiona în preajma lui Denisov, ci şi comandanţii de mari detaşamente cu state-majore; toţi ştiau de acest transport şi, cum spunea Denisov, îşi ascuţeau, în vederea lui, dinţii. Doi dintre aceşti comandanţi de mari detaşamente – unul dintre ei polonez şi altul neamţ – îi trimiseră, aproape în acelaşi timp, propuneri scrise lui Denisov, invitându-l fiecare să se alăture detaşamentului său ca să atace transportul.

— Ei, aş, frate, prea mă crezi boboc, spuse Denisov, citindu-le scrisorile, şi-i răspunse neamţului că, oricât ar arde el de dorinţa de a servi sub comanda unui general atât de strălucit şi de ilustru, e silit să se lipsească de această fericire, întrucât se şi pusese sub ordinele generalului polonez.

Generalului polonez îi scrise acelaşi lucru, împărtăşindu-i vestea că se şi pusese sub ordinele neamţului.

Aranjându-se în chipul acesta, Denisov nutrea gândul ca, împreună cu Dolohov, să atace şi să captureze transportul, bizuindu-se doar pe micile lor forţe, fără să mai raporteze planul acesta şefilor săi. Transportul ieşise în ziua de 22 octombrie din satul Mikulino şi se îndrepta spre Şamşevo. La stânga drumului dintre Mikulino şi Şamşevo erau păduri mari care ajungeau pe alocuri chiar până la marginea drumului, iar pe alocuri se depărtau de drum cale de o verstă şi mai bine. Pădurile acestea le bătuse călare Denisov cu partizanii săi toată ziua, când afundându-se în desişul lor, când ieşind până către lizieră, fără să scape din ochi transportul francezilor. De dimineaţă, nu departe de Mikulino, într-un loc unde pădurea se întindea până către marginea drumului, cazacii din ceata lui Denisov reuşiseră să pună mâna pe două furgoane înnămolite, cu şei de cavalerie, şi le trăseseră în pădure. De atunci şi până seara, detaşamentul urmări mişcările francezilor, fără să-i atace. Francezii nu trebuiau speriaţi, ci lăsaţi să ajungă liniştiţi la Şamşevo, şi acolo, seara, urma să vină şi Dolohov, să ia parte la consfătuire în casa pădurarului, în pădure (la depărtare de o verstă de Şamşevo); în zorii zilei trebuiau să-i atace pe francezi prin surprindere, din două părţi, ca viscolul, să-i bată şi să-i prindă pe toţi.

La două verste de Mikulino, acolo unde pădurea atingea drumul, fusese lăsată în urmă o patrulă de şase cazaci, cu misiunea de a da de veste de îndată ce aveau să se ivească noi coloane de francezi.

Dincolo de Şamşevo, Dolohov trebuia să facă exact la fel recunoaşterea drumului, ca să afle la ce distanţă se găsesc alte unităţi franceze. Se presupunea că transportul era însoţit de aproximativ o mie cinci sute de oameni. Denisov avea două sute de oameni, iar Dolohov să fi avut tot cam pe atâţia. Dar superioritatea numerică a francezilor nu-l speria pe Denisov. Singurul lucru pe care mai trebuia să-l afle era ce fel de trupe anume erau acestea şi, în acest scop, Denisov avea nevoie de o limbă (adică de un om din rândurile inamicului pe care să-l tragă de limbă). La atacul dat de dimineaţă asupra celor două furgoane se lucrase cu atâta pripeală, încât fuseseră ucişi toţi francezii care însoţeau furgoanele şi nu prinseseră viu decât un mic toboşar care era cam sărac cu duhul şi nu putea da nici un fel de lămurire cu privire la trupele ce însoţeau coloana.

Să mai atace o dată, Denisov considera primejdios, căci s-ar fi produs zarvă în întreaga coloană; de aceea el trimise înainte, la Şamşevo, pe un mujic din detaşamentul lui, pe nume Tihon Şcerbatâi, să prindă, dacă era cu putinţă, măcar un francez dintre cei ce se aflau în sat, trimişi înainte să se ocupe de încartiruiri.

IV.

ERA O ZI DE TOAMNĂ, CALDĂ şi ploioasă. Cerul şi zarea aveau una şi aceeaşi culoare, a apei tulburi. Când se lăsa ca un fel de ceaţă, când răpăia pe neaşteptate o ploaie piezişă, cu băşici.

Înfăşurat într-o pelerină caucaziană de pâslă şi având în cap o căciulă miţoasă cu fundul înalt de pe care şiroia apa, Denisov călărea pe un cal de rasă, slab de-i numărai coastele ieşite. Ca şi calul care-şi ţinea capul întors într-o parte şi urechile pleoştite, Denisov, încruntându-se sub şfichiuirile piezişe ale ploii, îşi plecase capul şi se uita înainte îngrijorat. Cu faţa slăbită şi acoperită de o barbă deasă, scurtă şi neagră, părea furios.

Lângă Denisov, ca şi dânsul înfăşurat într-o pelerină caucaziană şi cu o căciulă miţoasă în cap, călărea pe un cogeamite cal de Don bine hrănit esaulul cazacilor din ceata lui.

Tot cu pelerină şi căciulă miţoasă, cel de-al treilea călăreţ, esaulul Lovaiski, era un om lung şi plat ca o scândură, blond spălăcit, cu ochi înguşti, de culoare deschisă, şi avea o expresie de nestrămutată încredere în sine pe figură şi în toată ţinuta lui. Deşi nu se putea spune ce anume aveau deosebit calul şi călăreţul, era vizibil totuşi, de la prima ochire aruncată esaulului şi lui Denisov, că Denisov se simţea murat de ploaie şi stingherit ca un om care s-a urcat pe cal, în vreme ce esaulul se vedea cât de colo că se simţea la fel de bine ca de obicei şi că el nu e un om ce s-a urcat pe cal, ci un om care formează cu calul o singură fiinţă, cu puteri îndoite.

Puţin înaintea lor mergea pe jos, ud leoarcă, un mujic, călăuza lor, în caftan sur şi cu căciulă albă.

Ceva mai în urmă, călare pe un căluţ kirghiz slab şi subţirel, cu coada lungă ca şi coama şi cu gura însângerată de zăbală, mergea un ofiţer tânăr, îmbrăcat cu manta franţuzească, sinilie.

Alături de el călărea un husar, care ducea în crupă un băiat ce purta uniformă franceză jerpelită şi în cap o şapcă albastră. Băiatul, cu mâini înroşite de frig, se ţinea de husar şi îşi tot mişca picioarele goale, ca să şi le încălzească, uitându-se tot timpul mirat, cu sprâncene ridicate, jur împrejurul lui. Era toboşarul francez luat prizonier în dimineaţa aceea.

În urma lor, pe drumul de pădure îngust, frământat de copite şi desfundat, veneau, câte trei şi câte patru în rând, husarii şi cazacii, care cu pelerine caucaziene, care cu mantale franceze, care cu şabracele cailor în cap. Caii păreau toţi, şi roibii şi murgii, negri de apa ce şiroia pe ei. Gâturile cailor păreau ciudat de subţiri, din pricina coamelor ude. Ieşeau aburi din ei. Şi îmbrăcămintea oamenilor şi şeile şi căpestrele, toate erau ude, alunecoase şi moi, întocmai ca şi pământul şi frunzele căzute, ce acopereau tot drumul. Oamenii şedeau zgribuliţi, căutând să se ţină cât mai nemişcaţi cu putinţă în şa, ca să se mai încălzească apa ce-i udase până la piele şi să nu mai lase să pătrundă altă apă mai rece, care să li se scurgă pe după ceafă, pe genunchi şi pe şei. Pe la mijlocul coloanei răsfirate de cazaci, cele două furgoane trase de cai franţuzeşti şi de caii înşeuaţi ai cazacilor, înaintau hurducându-se peste crăci uscate şi vreascuri şi pleoscăiau prin făgaşele pline de apă ale drumului.

Calul lui Denisov, ocolind o băltoacă din drumul lui, se feri în lături şi îşi lovi călăreţul cu genunchiul de trunchiul unui copac.

— Ei, drace! Strigă înciudat Denisov şi, scrâşnind din dinţi, trase vreo trei cravaşe calului, împroşcându-se şi pe el şi pe tovarăşii săi cu noroi.

Denisov nu era în apele lui, şi din pricina ploii, şi de foame (de dimineaţă, nimeni nu pusese nimic în gură), şi mai cu seamă din pricină că nu avusese încă nici o veste despre Dolohov, iar cel trimis să-i aducă un prizonier nu se mai înapoia.

„Cine ştie dacă mi-o mai pica vreo ocazie ca asta de azi, să pun mâna pe un transport. Să atac singur, prea e riscant; dar dacă las pe mâine, mi-l ia de sub nas careva dintre partizanii cei mari”, îşi zicea Denisov, care se uita mereu înainte în speranţa că-l va zări pe mult aşteptatul trimis al lui Dolohov.

Ajuns la un luminiş de unde se vedea până departe spre dreapta, Denisov se opri.

— Vine cineva, zise el.

Esaulul se uită încotro arăta Denisov.

— Doi sunt, un ofiţer şi un cazac. Numai că nu-i de presupus să fie locotenent-colonelul în persoană, spuse esaulul, căruia îi plăcea să folosească unii termeni străini vorbirii căzăceşti.

Cei doi călăreţi, coborând la vale, fură ascunşi privirilor timp de câteva minute, apoi se iviră din nou. În faţă galopa obosit şi îşi cravaşa mereu calul un ofiţer, ud leoarcă, cu părul încâlcit şi cu pantalonii suflecaţi până mai sus de genunchi. În urma lui, la trap, mergea un cazac înălţându-se în scări. Ofiţerul, un băieţandru tânăr de tot, cu faţa lată, rumenă, cu privirile vioaie şi vesele, galopă spre Denisov şi-i înmână un plic udat de ploaie.

— Din partea domnului general, zise ofiţerul. Scuzaţi dacă nu-i tocmai uscată…

Denisov, încruntându-se, luă plicul şi începu să-l desfacă.

— Uite, toţi îi dădeau într-una că-i primejdie mare, spuse ofiţerul, adresându-se esaulului, cât citi Denisov scrisoarea adusă de el. De altfel, eu şi Komarov, şi arătă spre cazac, ne-am pregătit. Avem câte două pistoa… Dar cu ăsta ce-i? Întrebă el, dând cu ochii de toboşarul francez. E un prizonier? Aţi şi dat vreo luptă? Pot să stau puţin de vorbă cu el?

— Rostov! Petea! Strigă în clipa aceea Denisov, care citise în fugă scrisoarea. Bine, dar de ce nu mi-ai spus cine eşti?

Şi Denisov, zâmbind, se întoarse spre ofiţer şi-i întinse mâna.

Ofiţerul era Petea Rostov.

Pe drum, Petea se tot gândise să se poarte cu Denisov ca un om în toată puterea cuvântului şi ca un ofiţer şi să nu facă nici o aluzie la faptul că se cunoşteau dinainte.

Dar, de îndată ce Denisov îi zâmbi, chipul lui Petea se lumină, el roşi de bucurie şi, uitând de tonul oficial pe care şi-l pregătise, începu să povestească cum trecuse pe lângă francezi, cât de fericit era de misiunea ce i se încredinţase acum şi cum luase parte la bătălia de la Viazma, în care se distinsese unul dintre husari.

— Ei, îmi pare bine că te văd, îl întrerupse Denisov şi chipul lui luă iarăşi o expresie de îngrijorare.

— Mihail Feoklitâci, se adresă el esaulului, şi asta-i tot din partea neamţului. Dânsul e trimisul lui. Şi Denisov îi împărtăşi esaulului conţinutul hârtiei primite, care reînnoia cererea generalului neamţ de a se alătura trupelor lui, pentru a ataca împreună transportul. Dacă mâine nu punem mâna pe el, ni-l suflă de sub nas, încheie Denisov.

Cât timp vorbi Denisov cu esaulul, Petea, stingherit de răceala tonului lui Denisov şi presupunând că pricina acestui ton era starea pantalonilor săi, începu să şi-i potrivească pe sub manta în aşa fel, încât să nu-l bage nimeni de seamă, făcând sforţări să păstreze o ţinută cât mai militărească.

— Mai am de primit vreun ordin din partea dumneavoastră? Îl întrebă el pe Denisov, ducând mâna la cozoroc şi revenind astfel la jocul de-a generalul şi aghiotantul, pentru care se pregătise. Sau trebuie poate să rămân pe lângă dumneavoastră?

— Ordin? zise dus pe gânduri Denisov. Poţi cumva să rămâi până mâine aici?

— Ah, vă rog… îmi permiteţi să rămân cu dumneavoastră? Exclamă Petea.

— Dar ce anume ţi-a ordonat generalul? Ţi-a spus să te înapoiezi numaidecât? Întrebă Denisov.

Petea roşi.

— Păi, nu mi-a dat nici un ordin. Cred că pot să rămân? Spuse el pe un ton întrebător.

— Bine, fie! Spuse Denisov. Şi, întorcându-se spre subalternii săi, dădu dispoziţii ca detaşamentul să pornească spre cabana ştiută a pădurarului, locul unde oamenii trebuiau să se odihnească, în timp ce ofiţerul care călărea pe calul kirghiz (ofiţerul acesta avea misiunea de aghiotant) avea să plece în căutarea lui Dolohov, să afle unde e şi dacă vine în seara aceea. Denisov însuşi hotărî ca, împreună cu esaulul şi cu Petea, să se ducă până la marginea pădurii, la liziera dinspre Şamşevo, pentru a observa locul unde aveau să-şi întindă francezii tabăra şi unde urma să se dea a doua zi atacul.

— Hai, bărbosule, îi spuse el mujicului care-i slujea de călăuză, du-ne la Şamşevo.

Denisov, Petea şi esaulul, însoţiţi de câţiva cazaci şi de husarul care-l ducea în crupa calului pe micul prizonier, o luară la stânga, printr-o râpă, spre liziera pădurii.

V.

PLOAIA STĂTUSE; SE MAI lăsa doar negură şi cădeau încă picăturile de apă de pe crengile copacilor. Denisov, esaulul şi Petea călăreau tăcuţi în urma mujicului cu căciula ţuguiată, care, călcând uşor, fără zgomot, pe rădăcini şi frunze ude cu picioarele lui strâmbe, încălţate cu opinci, îi conducea spre lizieră.

Ajuns pe colină sus, mujicul se opri o clipă, se uită împrejur şi se îndreptă către o perdea rară de arbori. Lângă un stejar mare, cu frunzele încă nescuturate, se opri şi făcu din mână tainice semne, chemându-i spre el.

Denisov şi Petea îşi îndreptară caii într-acolo. De pe locul unde se oprise mujicul se puteau vedea francezii. Îndată după liziera pădurii se întindea, în jos pe coasta dealului, o mirişte. Spre dreapta, dincolo de o râpă abruptă, se vedea un sătuc şi un mic conac boieresc cu acoperişul stricat. În sătucul acesta şi prin curtea casei boiereşti, pe toată costişa, în grădină, pe lângă fântâni şi la iaz, pe tot drumul de la deal până la podul dinspre sat, se vedeau, la o distanţă de cel mult două sute de stânjeni, în negurile călătoare ce se legănau, grupuri de oameni. Se puteau auzi limpede strigătele lor într-o limbă care nu era cea rusească; îşi îndemnau caii, care se opinteau, trăgând căruţele la deal, şi se chemau unii pe alţii.

— Aduceţi încoa' prizonierul, spuse cu voce joasă Denisov, fără să-şi ia ochii de la francezi.

Cazacul descălecă, dădu băiatul jos de pe cal şi se apropie împreună cu el de Denisov. Arătând cu mâna spre francezi, acesta îl tot întrebă ce fel de trupe sunt colo şi colo. Băiatul, cu mâinile îngheţate vârâte în buzunare şi cu sprâncenele ridicate, se uita speriat la Denisov şi, cu toată dorinţa lui vădită de a spune tot ce ştia, se încurca în răspunsuri şi confirma doar întrebările pe care i le punea Denisov. Încruntându-se, Denisov îi întoarse spatele şi începu să-i expună esaulului ceea ce chibzuise.

Petea, mişcându-şi iute capul, se uita când la toboşar, când la Denisov, când la esaul, când la francezii din sat şi de pe drum, şi îşi dădea osteneala să nu scape cumva vreun lucru important.

— Vine ori nu vine Dolohov, noi tot atacăm! N-avem încotro. Ai? Ce zici? Întrebă voios Denisov.

— Locul e nimerit, zise esaulul.

— Pedestraşii îi trimitem în jos, prin bălţi, continuă Denisov. Au să se strecoare prin grădini; dumneata cu cazacii intri pe acolo, Denisov arătă pădurea de dincolo de sat, iar eu cu husarii mei pe dincoace. Şi, la un foc de armă…

— Prin vâlcea n-are să se poată, sunt mlaştini, zise esaulul. Or să ni se împotmolească toţi caii, aşa că trebuie să ocolim ceva mai pe la stânga.

Cum vorbeau ei aşa cu jumătate voce, dinspre vâlceaua de lângă iaz se auzi un foc de armă, apoi altul; în aer se ivi un ghemuleţ de fum alb şi, din locul unde erau trupele franceze, de la jumătatea dealului, se auziră glasurile, vesele parcă, a sute de francezi. În primul moment, şi Denisov şi esaulul se dădură înapoi; erau atât de aproape, încât li se păreau că ei erau cauza focurilor de armă şi strigătelor. Dar împuşcăturile şi strigătele nu erau pentru ei. În vale, prin bălţi, fugea un om îmbrăcat în ceva roşu; de bună seamă că după el trăseseră şi strigau francezii.

— Dar ăsta e Tihon al nostru, spuse esaulul.

— El e, chiar el!

— Auzi, afurisitul, spuse Denisov.

— Scapă! Zise şi esaulul, închizând pe jumătate ochii.

Omul pe care-l numeau ei Tihon, ajungând la malul râului, se azvârli în apă cu atâta putere, încât stropii săriră până departe şi, după ce dispăru o clipă, ieşi apoi pe brânci, negru de ud, şi fugi mai departe. Francezii care-l urmăreau se opriseră pe mal.

— Da-i sprinten, n-am ce spune, zise esaulul.

— Măi, ce bestie! Rosti Denisov cu aceeaşi expresie de ciudă. Ce dracu o fi făcut până acum?

— Cine-i ăsta? Întrebă Petea.

— E o iscoadă a noastră. L-am trimis să ne aducă, o „limbă”.

— A, da, spuse Petea de la primele cuvinte ale lui Denisov, dând din cap, ca şi când ar fi înţeles tot, deşi, hotărât lucru, nu înţelesese nici o iotă.

Tihon Şcerbatâi era unul dintre oamenii cei mai necesari în ceata de partizani. Era un mujic din satul Pokrovskoe de lângă Gjat. Când, la începutul acţiunii sale, Denisov venise la Pokrovskoe şi-l chemase, ca de obicei, pe primarul satului să-l întrebe ce ştie despre francezi, primarul răspunsese aşa cum răspundeau toţi primarii, parcă din spirit de prevedere, că de văzut, n-au văzut nimica, iar de ştiut, nici atâta. Dar după ce Denisov le explicase oamenilor că scopul lui era să-i bată pe francezi şi după ce-i întrebase apoi dacă cumva nu s-au mai rătăcit ceva francezi prin satul lor, primarul îi răspunse că fuseseră şi pe la ei miroderi ca să fure, dar că la ei în sat singur Tişka Şcerbatâi se îndeletnicea cu treburi de acestea. Denisov dăduse atunci ordin să fie chemat Tihon şi, lăudându-l pentru felul cum acţiona, rosti în faţa primarului câteva vorbe cu privire la credinţa faţă de ţar şi de patrie şi cu privire la ura faţă de francezi, sentimente de care toţi fiii patriei trebuie să fie cuprinşi.

— Noi, franţujilor nu le facem nici un rău, spusese atunci Tihon, vădit intimidat de cuvintele lui Denisov. Noi numai ne-am jucat aşa, puţin, cu ei, care va să zică să ne facem un chef. Am ucis numai vreo douăzeci de miroderi, încolo nu le facem nici un rău…

A doua zi, când Denisov, uitând cu totul de mujicul acesta, plecă din Pokrovskoe, i se raportă că Tihon se ţine după ceată şi cere să fie primit în ea. Denisov aprobă.

Tihon, care la început îndeplinise toate corvezile, cum era aprinderea focurilor, căratul apei, jupuirea cailor morţi şi altele, se dovedi curând un partizan priceput şi plin de râvnă. Pleca nopţile după pradă şi venea de fiecare dată cu haine şi arme franţuzeşti, iar când i se dădea ordin aducea şi prizonieri. Denisov îl scuti pe Tihon de corvezi, începu să-l ia cu dânsul în patrulări şi-l repartiză unităţii de cazaci.

Lui Tihon nu-i plăcea călăria şi mergea întotdeauna pe jos, fără să rămână vreodată în urma cavaleriei. Armele lui erau o muschetă, pe care o purta mai mult de haz, o lance şi un topor de care se slujea cum se slujeşte lupul de dinţi, culegându-şi cu ei şi purecii din blană şi rozând la fel de uşor cogeamite ciolane. Tihon cu toporul lui crăpa bârnele în părţi absolut egale, dintr-o singură lovitură, apoi, luându-l de muchie, îşi cioplea ţăruşii ascuţiţi şi scobea linguri. În ceata lui Denisov, Tihon îşi avea locul lui deosebit, numai al său. Când era nevoie de dus la capăt vreo muncă deosebit de grea şi de scârboasă, de ridicat cu umărul vreo căruţă din noroi, de săltat de coadă vreun cal căzut în mlaştină şi care trebuia jupuit, de pătruns până în mijlocul francezilor, de străbătut cincizeci de verste într-o singură zi, toţi arătau, râzând, înspre Tihon.

— Dă-l naibii, ce-i pasă lui, e zdravăn ca un cal, spuneau despre dânsul toţi.

Odată, un francez pe care Tihon îl luase prizonier, trăsese în el cu pistolul şi-l nimerise în părţile moi de la spate. Rana aceasta, de care Tihon se lecuia numai cu votcă, şi pe dinăuntru şi pe dinafară, făcea pentru întreg detaşamentul obiectul celor mai de haz glume, de care râdea bucuros şi Tihon.

— Ce-i, frate, te-ai cuminţit? Sau tot nu ţi-i de ajuns? Râdeau de el cazacii.

Şi Tihon, maimuţărindu-se anume şi făcând tot soiul de strâmbături, se prefăcea supărat şi-i ocăra pe francezi, cu înjurături care mai de care mai caraghioase. Întâmplarea aceasta n-a avut altă urmare pentru Tihon decât că acum, după ce-l răniseră, venea mai rar cu prizonieri.

Tihon era cel mai folositor şi cel mai îndrăzneţ om din tot detaşamentul. Nimeni nu descoperea mai multe prilejuri de atac decât el, nimeni nu omorâse şi nu prinsese mai mulţi francezi; şi, ca răsplată, era măscăriciul tuturor cazacilor şi husarilor, rol pe care şi-l juca cu plăcere. Acum fusese trimis de Denisov, cu noaptea în cap, la Şamşevo, ca să aducă „o limbă”. Dar fie din pricină că nu se mulţumise doar cu un francez, fie din pricină că dormise pe undeva noaptea, în zorii zilei se furişase prin tufişurile din preajma bivuacului, în inima francezilor şi cum văzuse Denisov de pe deal, fusese descoperit de aceştia.

VI.

DUPĂ CE MAI VORBI CÂTVA timp cu esaulul despre atacul de a doua zi, la care acum, după ce-i văzuse pe francezi atât de aproape, părea că se hotărâse definitiv, Denisov îşi întoarse calul şi o porni înapoi.

— Hai, frate, mergem acuma să ne uscăm, îi spuse el lui Petea.

Apropiindu-se de casa pădurarului, Denisov opri calul şi începu să cerceteze stăruitor desişul. Prin pădure, printre copaci, mergea un om îmbrăcat cu suman, cu opinci în picioare şi cu o pălărie de felul acelora pe care le poartă ţăranii din gubernia Kazan; călca uşor, cu paşi mari, ca pe picioroange, şi îşi bălăbănea mâinile lungi. Pe umăr purta o armă şi la brâu un topor. Cum îl văzu pe Denisov, omul aruncă grăbit ceva într-o tufă şi, scoţându-şi din cap pălăria cu borurile pleoştite, se apropie de comandant. Era Tihon. Chipul lui, ciupit de vărsat şi brăzdat de zbârcituri, cu ochi mici şi înguşti, strălucea de veselie şi de mulţumire de sine. Ridică fruntea sus şi, ca şi cum abia s-ar fi ţinut de râs, se uită ţintă la Denisov.

— Ei, pe unde mi-ai fost? Întrebă Denisov.

— Pe unde-am fost? După franţuji am umblat, răspunse Tihon repede şi dârz, cu o voce de bas răguşită, dar cântată.

— La ce te-ai vârât acolo ziua, dobitocule? Ce ispravă ai făcut? N-ai prins nimic, nu-i aşa?

— De prins, am prins, spuse Tihon.

— Atunci unde-ţi este prinsul?

— Păi l-am prins pe unul chiar de la începutul începutului, când se crăpa de ziuă, urmă Tihon, desfăcându-şi şi mai mult picioarele plate, strâmbe, încălţate cu opinci, şi l-am dus în pădure. Mă uit eu la el şi văd că nu-i de soi. M-am gândit: ia să mai cobor o dată, să iau altul mai acătării.

— Ai văzut, afurisitul, asta a fost! Îi spuse Denisov esaulului. Da' de ce nu mi l-ai adus pe acela?

— Ce să-l mai aduc, îi tăie grăbit şi înciudat Tihon vorba. Nu era bun de nimica. Nu ştiu eu, adică, de care vă trebuie dumneavoastră?

— Măi, ce bestie! Ei, şi mai departe?

— M-am dus după altul, continuă Tihon, m-am târât prin pădure şi m-am oprit la pândă uite-aşa, la pământ. Tihon se trânti deodată pe burtă ca să arate aievea cum a făcut. Şi numai ce se iveşte unul, urmă el. Îi sar în spate, uite-aşa, şi-l înşfac. (Aici Tihon sări în sus iute şi sprinten.) Haidem, zic, la domnul colonel. Ce mai urlet a tras! Da' ei erau acolo patru la număr! Cât ai zice peşte, se azvârliră patru pe mine cu frigările. Atuncea, pun şi eu mâna pe topor; ce-i, mă, aici v-a văzut sfântuleţul! Strigă Tihon, desfăcându-şi larg mâinile, încruntându-se fioros şi scoţându-şi voiniceşte pieptul în afară.

— Cum nu! Te-am văzut noi de pe deal cum fugeai ca de streche, prin băltoace, zise esaulul, închizând pe jumătate ochii sclipitori.

Lui Petea îi venea grozav să râdă, dar băgă de seamă că toţi îşi ţineau râsul. Îşi mută repede privirile de la chipul lui Tihon la esaul şi la Denisov, neştiind ce însemnează toate acestea.

— Nu mai face pe prostul, vorbi Denisov, tuşind supărat. De ce nu mi l-ai adus pe cel dintâi?

Tihon începu să se scarpine cu o mână la spate şi cu cealaltă în cap, şi pe toată mutra i se lăţi deodată un zâmbet radios şi prostesc, care-i descoperi un dinte lipsă (de unde-i venea şi porecla de Şcerbatâi912). Denisov zâmbi şi Petea izbucni într-un râs vesel, la care se uni şi râsul lui Tihon însuşi.

— Dă-l încolo, nu făcea două parale, spuse Tihon. Avea nişte hăinuţe tare proaste, ce să-l mai cari. Şi era şi grubian, înălţimea-ta. Cum asta, cică, sunt fecior de ghinărar, nu pot merge, cică.

— Măi, ce dobitoc, spuse Denisov. Aveam nevoie să-l cercetez…

— Las' că l-am cercetat eu, spuse Tihon. Cică nu-i icspert. Ai noştri-s, zice, mulţi, dar proşti; numai gura de ei, zice. Doar să vă repeziţi frumuşel la ei şi-i prindeţi pe toţi, încheie Tihon, uitându-se voios şi hotărât drept în ochii lui Denisov.

— Uite ce-i, am să pun să-ţi tragă dindărăt o sută de bice, să te-nveţi minte să mai faci pe prostul, spuse cu severitate Denisov.

— Dar de ce vă supăraţi, îi răspunse Tihon, ce, n-am mai văzut eu francezi de-ai dumneavoastră? Iaca, doar să se-ntunece şi-ţi aduc şi trei, dacă vrei.

— Hai să mergem, spuse Denisov.

Şi până la casa pădurarului merse tot tăcut şi încruntat.

Tihon rămăsese mai la urmă, şi Petea auzea cum râdeau cazacii de el şi cu el, vorbind de nişte cizme pe care acesta le aruncase într-o tufă.

Când îi trecu râsul stârnit de istorisirea şi de zâmbetul lui Tihon, Petea înţelese fulgerător că Tihon acesta omorâse omul şi nu se simţi chiar în apele lui. Aruncă o privire la toboşarul prizonier şi ceva îl împunse parcă în inimă. Dar asta nu dură decât o clipă. Simţi nevoia să ridice mai sus fruntea, să se îmbărbăteze şi să pună esaulului, cu un aer important, întrebări asupra acţiunii de a doua zi, pentru a nu fi nedemn de societatea în care se găsea.

Denisov se întâlni în drum cu ofiţerul trimis la Dolohov şi care se întorcea cu vestea că însuşi Dolohov avea să sosească în curând şi că la el în tabără toate-s bune.

Denisov se înveseli deodată şi-l chemă pe Petea lângă dânsul.

— Ei, acuma spune-mi ce mai faci tu, Petea! Îi zise el.