VII.

PETEA, DUPĂ PLECAREA Rostovilor din Moscova, îşi părăsise familia ca să se alăture regimentului său şi nu mult după aceea, fusese luat ofiţer de ordonanţă pe lângă un general care comanda o mare unitate. De când fusese înălţat la gradul de ofiţer şi, mai cu seamă, de când fusese repartizat în armata operativă, cu care luase parte la bătălia de la Viazma, Petea trăia tot într-o stare de fericit entuziasm că era om în toată firea şi se pripea mereu să nu cumva să scape vreo ocazie de a se dovedi cu adevărat viteaz. Îl fericea peste măsură tot ce văzuse şi ce simţise în armată, dar, în acelaşi timp, i se părea mereu că tocmai acolo unde nu e el se săvârşesc în clipa aceea acte de adevărat eroism. Şi era veşnic zorit să ajungă acolo unde nu se afla în clipa aceea.

Când, în ziua de 21 octombrie, generalul său îşi exprimase dorinţa de a trimite pe cineva la detaşamentul lui Denisov, Petea se rugase atât de stăruitor să fie el trimisul, încât generalul nu-l mai putuse refuza. Dar, învoindu-se să-l lase să plece, generalul, care-şi amintea de fapta nebunească a lui Petea în bătălia de la Viazma, când, în loc să se ducă pe drum, acolo unde fusese trimis, galopase până în avanposturi sub ploaia de gloanţe a francezilor şi trăsese de acolo de două ori cu pistolul, îi interzise categoric să ia parte la vreuna dintre operaţiile lui Denisov, oricare ar fi ea. De aceea se înroşise şi se fâstâcise Petea când îl întrebase Denisov dacă are permisiunea să rămână. Înainte de a ajunge la liziera pădurii, Petea credea că, făcându-şi datoria cu stricteţe, trebuie să se întoarcă numaidecât. Dar când dădu cu ochii de francezi şi-l văzu pe Tihon, când află că la noapte se va da negreşit atacul, el hotărî, cu repeziciunea cu care trec tinerii de la un fel de a vedea la altul, că generalul său, pe care până atunci îl privise cu mult respect, era un neamţ de nimica şi că Denisov era un erou, ca şi esaulul şi Tihon, eroi adevăraţi, şi că ar fi ruşinos din partea lui să-i părăsească în asemenea momente grele.

Se înserase când Denisov, cu Petea şi cu esaulul, ajunseră la casa pădurarului. Prin semiîntuneric se vedeau caii înşeuaţi, cazacii, husarii care întindeau corturile în luminiş şi aprindeau într-o râpă a pădurii (ca să nu vadă francezii fumul) un foc roşietic. În tinda micii izbe, un cazac cu mânecile suflecate tăia bucăţele nişte carne de berbec. În odaia din izbă erau trei ofiţeri din detaşamentul lui Denisov care improvizau o masă dintr-o uşă. Petea îşi scoase haina udă şi o dădu la uscat, apoi sări să le ajute ofiţerilor la meşterirea unei mese pentru cină.

În zece minute, masa fu înjghebată şi acoperită cu un şervet. Pe masă era votcă, rom într-un bidon, pâine albă şi carne de berbec friptă, cu sare multă.

Stând cu ofiţerii la masă şi rupând cu mâinile, pe care i se prelingea seul, bucăţi de carne grasă şi bine mirositoare, Petea trăia cu un copilăresc entuziasm o stare de dragoste caldă faţă de toţi oamenii şi, ca urmare, îl cuprinse o credinţă nestrămutată în dragostea pe care şi lui i-o purtau toţi ceilalţi oameni.

— Aşadar, ce credeţi, Vasili Feodorovici, i se adresă el lui Denisov, nu-i aşa că nu-i nimic dacă rămân cu dumneavoastră pentru o zi? Şi, fără să mai aştepte răspunsul, îşi răspunse singur: Doar mi s-a dat ordinul să mă informez, aşa că uite, mă informez… Numai să-mi daţi voie în cea mai… în cea mai importantă… Nu umblu după decoraţii… Dar mi-ar plăcea să…

Petea strânse din dinţi şi se uită mândru, ridicându-şi capul şi mai mult şi făcând din mână semnificativ.

— În cea mai importantă… îl îngână Denisov zâmbind.

— Numai atâta v-aş ruga, să-mi daţi o comandă, dar una de-adevăratelea, să comand şi eu, continuă Petea. Ce v-ar costa pe dumneavoastră? Ah, vă trebuie un cuţit? Se adresă el unui ofiţer care voia să taie o bucată de carne şi-i dădu briceagul său. Ofiţerul lăudă briceagul.

— Păstraţi-l, vă rog, pentru dumneavoastră. Am o mulţime… spuse el roşind. Vai de mine, am uitat cu totul, strigă deodată Petea. Am stafide, o minune, ştiţi, de cele fără sâmburi. Ne-a venit un marchitan nou şi are lucruri minunate. Am cumpărat zece funturi. M-am deprins să am întotdeauna ceva dulce. Vreţi? Şi Petea dete fuga în tindă la cazacul lui şi aduse o săculteaţă cu vreo cinci funturi de stafide. Mâncaţi, domnilor, mâncaţi!

— Nu cumva aveţi nevoie de un ibric de cafea? Îl întrebă el pe esaul. Am cumpărat unul straşnic de la marchitanul nostru. Are lucruri grozave. Şi e foarte cinstit. Asta-i principalul. Vi-l trimit negreşit. Dar poate mai aveţi nevoie de ceva, poate vi s-au tocit cremenile; se mai întâmplă, ce vrei! Am luat cu mine, uite am aici, şi arătă sălcuteaţa, am o sută de pietre. Le-am cumpărat foarte ieftin. Luaţi, vă rog, câte vă trebuie, luaţi-le pe toate… şi deodată, înspăimântându-se la gândul că s-ar fi putut cumva să fi exagerat, Petea roşi tot şi se opri.

Încercă să-şi amintească dacă nu mai făcuse vreo prostie. Şi, depănându-şi amintirile zilei, îi veni în gând toboşarul francez. „Noi aicea ne simţim cât se poate de bine, dar lui cum i-o fi fiind oare? Unde l-au lăsat? I-or fi dat ceva de mâncare? Nu i-or fi făcut vreun rău?” se gândi el. Dar, dându-şi seama că fusese neserios cu cremenea, se temu să nu se facă iar de râs.

„Mare lucru n-ar fi să-i întreb, se gândi el; dar te pomeneşti că au să spună: nu-i nici el decât un băieţaş, de asta i-e milă de băieţaş. Dar las' că le arăt eu, mâine, ce fel de băieţaş sunt! O fi oare ruşine să întreb? Chibzuia Petea. Ei, fie ce-o fi!” Şi repede, roşind tot şi uitându-se speriat la chipurile ofiţerilor să vadă dacă nu cumva râd de dânsul, întrebă:

— S-ar putea să-l chemăm pe băieţaşul acela, pe care l-aţi luat prizonier… să-i dăm ceva de mâncare… poate…

— Da… bietul băiat, spuse Denisov, care nu vedea, pesemne, nimic ruşinos în propunerea aceasta. Spuneţi-i să vină încoace. Îi zice Vincent Bosse. Chemaţi-l.

— Îl chem eu, zise Petea.

— Cheamă-l, cheamă-l, bietul băiat, repetă Denisov.

Petea şi ajunsese la uşă când rosti Denisov aceste vorbe. Se întoarse, îşi făcu loc printre ofiţeri şi veni lângă Denisov.

— Dă-mi voie să te sărut, frăţioare, zise el. Ah, cât e de frumos! Cât e de bine!

Şi, după ce-l sărută, fugi afară.

— Bosse! Vincent! Strigă el din uşă.

— De cine aveţi nevoie, să trăiţi? Îl întrebă o voce din întuneric.

Petea răspunse că are nevoie de băieţaşul acela franţuz, care fusese luat prizonier de dimineaţă.

— A, pe Vesenni? Spuse cazacul.

Numele lui Vincent cazacii i-l schimbaseră în Vesenni. Iar mujicii şi soldaţii, în Visenia. Şi într-un caz şi într-altul această schimbare de nume care amintea primăvara913, se potrivea cu imaginea copilăriei întruchipată de băieţaş.

— Uite-l colo, se încălzeşte la foc. Măi Visenia! Visenia! Vesenni! Se auziră în beznă voci şi râsete.

— E un flăcăiaş ca argintul viu, zise husarul, care stătea lângă Petea. I-am dat să mănânce mai adineauri. Era hămesit rău!

Se auzi zgomot de paşi prin întuneric şi toboşarul, lipăind prin glod cu picioarele goale, se apropie de uşă.

— Ah, c'est vous! Zise Petea. Voulez-vous manger? N'ayez pas peur, on ne vous fera pas mal, adăugă el, atingându-i cu blândeţe şi duioşie mâna. Entrez, entrez.914

— Merci, monsieur, răspunse toboşarul cu voce tremurătoare, aproape de copil, şi începu a-şi şterge de prag picioarele murdare de noroi.

Multe ar mai fi vrut să-i spună Petea toboşarului, dar nu îndrăznea. Stătu puţin la îndoială, în tindă, lăsându-se greu când pe un picior, când pe altul; apoi luă mâna băiatului şi, pe întuneric, i-o strânse.

— Entrez, entrez, repetă el prietenos, în şoaptă, de data aceasta.

„Ce bine i-aş putea face oare?” se întreba Petea şi, deschizând uşa, îl lăsă pe toboşar să-i treacă înainte.

După ce toboşarul intră în izbă, Petea se aşeză ceva mai departe de dânsul, socotind că ar fi înjositor pentru el să-i dea atenţie. Îşi pipăia doar banii în buzunar şi sta la îndoială dacă nu cumva era ruşinos să i-i dea băiatului.