VIII.

DE LA TOBOŞARUL, CĂRUIA din ordinul lui Denisov i se dădu votcă şi friptură şi pe care Denisov porunci să-l îmbrace în caftan rusesc, ca să nu fie trimis cu prizonierii, ci să rămână pe lângă unitatea de partizani, atenţia lui Petea fu abătută de intrarea lui Dolohov. De când era în armată, Petea auzise vorbindu-se multe de vitejia nemaipomenită a lui Dolohov şi de cruzimea lui cu francezii, şi acum, de când intrase Dolohov în izbă, nu-şi mai lua ochii de la el; se îmbărbăta tot mai mult, îşi ţinea cu mândrie capul tot mai sus, pentru a nu fi nedemn nici chiar de societatea unui om ca Dolohov.

Exteriorul lui Dolohov îl izbi într-un chip ciudat pe Petea prin simplitatea lui.

Denisov se îmbrăca în cecmen915, purta barbă şi, pe piept, o iconiţă a sfântului Nicolae făcătorul de minuni; numai în felul lui de a vorbi şi de a se purta, se manifesta poziţia deosebită pe care o deţinea. Dolohov însă, care pe vremuri, la Moscova, purtase costum persian, avea acum, dimpotrivă, înfăţişarea celui mai spilcuit şi ţanţoş ofiţer de gardă. Proaspăt bărbierit şi îmbrăcat cu un dolman vătuit de ofiţer de gardă, cu insigna ordinului Sf. Gheorghe la butonieră şi cu o şapcă simplă, aşezată pe cap drept, îşi scoase într-un colţ al izbei pelerina udă şi, apropiindu-se de Denisov fără să dea mâna cu cineva, începu să discute numaidecât cu el despre treburi. Denisov îi vorbi de planurile marilor unităţi de partizani, cu privire la transportul respectiv, şi despre misiunea lui Petea, neuitând să-i povestească de răspunsul pe care-l dăduse el celor doi generali. Apoi îi spuse tot ce ştia în legătură cu situaţia detaşamentului francez.

— Aşa o fi, dar trebuie să ştim ce fel de trupe au şi cât sunt de numeroase, spuse Dolohov. Trebuie mers şi văzut. Cât timp nu le ştim sigur numărul, nu putem trece la acţiune. Mie-mi place să fac lucrurile temeinic. Iată ce-i, nu vrea cineva dintre domnii aceştia să mă însoţească în lagărul lor? Am cu mine şi o uniformă.

— Eu, eu… merg cu dumneavoastră! Strigă Petea.

— Tu n-ai ce căuta acolo, zise Denisov, pe el nu-l las pentru nimic în lume, adăugă el, adresându-i-se lui Dolohov.

— Ia te uită? Cum aşa? Exclamă Petea. De ce adică să nu mă duc?

— Păi aşa, pentru că n-ai la ce te duce.

— Ei bine, eu vă cer iertare, dar… dar… dar eu plec şi gata. Mă luaţi? Se întoarse el spre Dolohov.

— De ce nu? răspunse distrat Dolohov, uitându-se la chipul toboşarului francez.

— Pe băiatul ăsta îl ai demult? Îl întrebă el pe Denisov.

— Azi l-am prins, dar nu ştie nimic. L-am oprit pe lângă noi.

— Bine, dar cu restul ce faci? Întrebă Dolohov.

— Cum ce fac? Îi expediez contra recipisă, se răsti Denisov, care se făcuse deodată roşu la faţă. Pot spune sus şi tare că n-am nici un om pe conştiinţă. Ce, ţie adică ţi-e mai greu să expediezi sub escortă până la oraş treizeci de oameni, sau chiar trei sute, decât să-ţi pătezi – ţi-o spun deschis – onoarea de ostaş?

— Dacă asemenea gingăşii ar ieşi din gura unui tinerel ca acest conte de şaisprezece ani, aş mai înţelege, spuse cu ironie rece Dolohov, tu, însă, ar cam fi timpul să te mai laşi de aşa ceva.

— Păi ce-am spus eu? Eu nu spun nimic; eu atâta spun doară, că ţin neapărat să merg cu dumneavoastră, zise sfios Petea.

— Pentru noi doi e timpul să ne mai scuturăm de gingăşii de astea, urmă Dolohov, ca şi când ar fi găsit o plăcere deosebită în discuţia asupra acestui lucru care-l necăjea pe Denisov. Atunci pe ăsta de ce l-ai oprit? Zise el, clătinând din cap. Nu pentru că ţi-e milă de el? Parcă nu ştim noi ce-i cu recipisele tale: le trimiţi de aici o sută de oameni şi ajung acolo treizeci. Pier pe drum de foame sau de glonţ. Aşa că, nu-i totuna dacă nu-i mai trimiţi deloc?

Esaulul, mijindu-şi ochii albaştri, clătină aprobator din cap.

— Asta aşa-i, tot una-i, nimic de zis. Dar eu nu vreau să-i am pe suflet. Tu spui: tot au să moară. Foarte bine. N-au decât. Dar să nu-i omor eu.

Dolohov râse.

— Dar ce crezi, că ei n-au primit de douăzeci de ori până acum ordin să mă prindă? Şi când s-ar întâmpla să ne prindă, pe mine şi pe tine, cu tot cavalerismul tău, la spânzurătoare cot la cot ne duc. Tăcu puţin. Numai că vorba e, să ne apucăm de treabă. Trimiteţi-mi încoace pe cazacul meu cu bagajele. Am două uniforme franceze. Ei, ce faci, mergi cu mine? Îl întrebă el pe Petea.

— Eu? Da, cum să nu, negreşit, strigă Petea, înroşindu-se aproape până să-i dea lacrimile şi uitându-se la Denisov.

Cât discutase Dolohov cu Denisov despre ceea ce trebuie făcut cu prizonierii, Petea se simţise din nou stingherit şi nerăbdător, ca şi mai înainte, şi din nou i se întâmpla să nu priceapă prea bine despre ce era vorba. „Dacă aşa gândesc cei mari şi renumiţi, înseamnă că aşa trebuie, înseamnă că aşa e bine, îşi spunea el. Principalul e să nu îndrăznească Denisov să creadă că eu am să-l ascult, că poate să-mi comande. Plec negreşit cu Dolohov în lagărul francezilor. Dacă poate el, pot şi eu!”

Oricât insistă Denisov să nu plece, Petea răspunse la toate că şi el e deprins să facă lucrurile cum se cuvine, temeinic şi nu în dorul lelii, şi că nu se gândeşte niciodată la primejdie.

— Pentru că – recunoaşteţi şi dumneavoastră că am dreptate – dacă nu vom şti cu precizie câţi sunt, punem în pericol viaţa poate a sute de oameni, pe când noi suntem numai doi. Şi, pe urmă, doresc aşa de mult să mă duc! Şi am să mă duc negreşit, negreşit, nu mă veţi putea opri, spuse el. Dacă stăruiţi e mai rău…

IX.

DUPĂ CE-ŞI PUSERĂ MANTALE şi chivere franţuzeşti, Petea şi Dolohov porniră spre rariştea de unde privise Denisov tabăra francezilor şi, ieşind din pădure într-un întuneric desăvârşit coborâră în vâlcea. Cum se lăsară la vale, Dolohov porunci cazacilor care-l însoţeau să-l aştepte acolo, şi porni la trap întins pe drumul ce ducea spre pod. Petea, sugrumat de emoţie, călărea alături de el.

— Dacă ne prind, eu nu mă predau viu; am pistol, şopti Petea.

— Nu vorbi ruseşte, rosti grăbit, în şoaptă, Dolohov şi, în aceeaşi clipă, în beznă se auzi somaţia: „Qui vive”916 şi zăngănitul unei arme.

Lui Petea îi veni tot sângele în obraz şi duse mâna la pistol.

— Lanciers du 6-éme917, pronunţă Dolohov fără să încetinească sau să iuţească trapul calului. Silueta neagră a santinelei se desluşea pe pod.

— Mot d'ordre? 918

Dolohov trase de dârlogi şi înainta la pas.

— Dites donc, le colonel Gérard est ici? 919 zise el.

— Mot d'ordre! Strigă santinela, fără să-i răspundă, şi-i tăie drumul.

— Quand un officier fait sa ronde, les sentinelles ne demandent pas le mot d'ordre… strigă Dolohov, răbufnind deodată şi repezindu-şi calul spre sentinelă, furios. Je vous demande şi le colonel est ici? 920

Şi, fără să mai aştepte răspunsul santinelei, care se ferise în lături, porni la pas pe deal în sus.

Observând umbra neagră a unui om care trecea de-a curmezişul drumului, Dolohov îl opri şi-l întrebă unde se află comandantul şi ofiţerii. Omul, un soldat cu un sac în spate, se opri, se apropie mult de calul lui Dolohov, pe care-l atinse cu mâna, şi spuse simplu, prieteneşte, că ofiţerii şi comandantul erau mai sus pe deal, la dreapta, în curtea fermei (cum numea el conacul boieresc).

După ce străbătu drumul, de-a dreapta şi de-a stânga căruia răsunau vorbă franţuzească de la focurile taberei, Dolohov coti spre curtea casei boiereşti. Intrând pe poartă, descălecă şi se apropie de un foc mare, în jurul căruia şedeau şi vorbeau tare câţiva oameni. Mai la o parte, un soldat cu chipiu şi manta albastră, cu faţa viu luminată de flăcări, sta în genunchi la marginea focului şi mesteca cu vergeaua puştii într-o gamelă în care fierbea ceva.

— Oh, est un dur a cuire921, spuse unul dintre ofiţerii care şedeau în umbră, de cealaltă parte a focului.

— Il les fera marcher, les lapins…922 spuse altul râzând.

Tăcură amândoi, scrutând întunericul, pentru că auziseră paşii lui Dolohov şi ai lui Petea, care se apropiau de foc cu caii de căpăstru.

— Bonjour, mesieurs! Rosti tare şi răspicat Dolohov.

Între ofiţerii din umbra de dincolo de foc se produse mişcare; unul dintre ei, înalt şi cu gâtul lung, ocoli focul şi se apropie de Dolohov.

— C'est vous, Clément? Zise el. D'ou, diable923, dar nu-şi sfârşi vorba, băgând de seamă că greşise şi, încruntându-se uşor, îl salută pe Dolohov ca pe un străin şi-l întrebă cu ce-l poate servi.

Dolohov îi spuse că el împreună cu tovarăşul său îşi căuta unitatea şi întrebă, adresându-li-se oarecum tuturor, dacă nu cumva ştiau ceva despre regimentul al şaselea. Nu ştia nimeni nimic şi lui Petea i se păru că ofiţerii începuseră să se uite duşmănos şi cu neîncredere la el şi la Dolohov. Câteva clipe tăcură toţi.

— şi vous comptez sur la soupe du soir, vous venez trop tard924, rosti, stăpânindu-şi râsul, o voce din partea cealaltă a focului.

Dolohov răspunse că nu-s flămânzi şi că sunt grăbiţi să plece mai departe chiar în noaptea aceea.

Dădu dârlogii calului în mâna soldatului care mesteca în gamelă şi se aşeză turceşte lângă foc, altăuri de ofiţerul cu gât lung. Ofiţerul acesta nu-l mai slăbea din ochi şi-l mai întrebă o dată pe Dolohov din ce regiment era. Dolohov nu răspunse, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea şi, aprinzându-şi pipa franţuzească pe care o scosese din buzunar, îl întrebă pe ofiţer în ce măsură drumul era ferit de-aci-nainte de cazaci.

— Les brigands sont partout925, răspunse unul de dincolo de foc.

Dolohov spuse că de cazaci le poate fi frică numai unor răzleţiţi ca el şi tovarăşul său şi adăugă, pe un ton întrebător, părerea proprie, că probabil, cazacii nu îndrăznesc să atace detaşamente mari. Nu răspunse nimeni nimic.

„Ei, acum pleacă”, se gândea mereu Petea, care sta cu faţa înspre foc şi asculta ce spunea Dolohov.

Dar Dolohov reîncepu convorbirea întreruptă şi se apucă să pună de-a dreptul întrebări cu privire la efectivul batalionului cu privire la numărul batalioanelor lor şi cu privire la numărul prizonierilor pe care-i aveau cu ei. După ce întrebă de prizonierii ruşi, Dolohov spuse:

— La vilaine affaire de traâner ces cadavres apres soi. Vaudrait mieux fusiller cette canaille926, şi râse tare, eu un râs atât de straniu, încât lui Petea i se păru că francezii vor înţelege pe loc prefăcătoria, şi, instinctiv, se dădu cu un pas îndărăt de la foc. Nimeni nu ripostă nimic la cuvintele şi la râsul lui Dolohov; un ofiţer francez, pe care până atunci nu-l văzuseră (stătuse culcat, acoperit cu o manta), se săltă de jos şi-i şopti ceva la ureche vecinului său. Dolohov se ridică în picioare şi strigă soldatul cu caii.

„Ne mai dau oare sau nu ne mai dau caii?” se întreba Petea, venind fără voia lui mai aproape de Dolohov. Le fură aduşi caii.

— Bonjour, messieurs, spuse Dolohov.

Petea voi să spună şi el bonsoir, dar nu putu rosti cuvântul. Ofiţerii vorbeau ceva între ei, pe şoptite. Lui Dolohov îi trebui mult până să-şi încalece calul, care nu sta locului, apoi ieşi la pas pe poartă. Petea porni alături de el; ar fi voit, dar nu îndrăznea, să se uite înapoi, să vadă: s-au luat ori nu s-au luat francezii după dânşii?

Ieşind la drum, Dolohov nu se întoarse înapoi spre câmp, ci o porni înainte spre sat. Într-un loc se opri să asculte.

— Auzi? Zise el.

Petea auzi glasuri de oameni care vorbeau ruseşte şi văzu la lumina focurilor siluetele negre ale prizonierilor ruşi. După ce coborâră la pod, Petea şi Dolohov trecură pe lângă santinela care, fără să spună o vorbă, se plimba încruntată pe pod, şi ajunseră în vâlceaua unde-i aşteptau cazacii.

— Ei, acum rămâi sănătos. Spune-i lui Denisov că în zori, la primul foc de armă… zise Dolohov şi voi să pornească, dar Petea se anină de braţul lui.

— Ah! Exclamă el. Sunteţi un adevărat erou. Ah, ce frumos! Ce minunat! Cât de mult vă iubesc!

— Bine, bine, zise Dolohov, dar Petea nu-l slăbea şi Dolohov băgă de seamă prin întuneric că Petea se apleca spre el.

Voia să-l sărute. Dolohov îl sărută, râse, întoarse calul şi dispăru în beznă.

X.

REVENIND LA CASA PĂDURARULUI, Petea îl găsi pe Denisov în tindă. Denisov îl aştepta tulburat, îngrijorat şi înciudat pe el însuşi că-l lăsase să plece.

— Slavă Domnului! Strigă el. Ei, slavă Domnului! Repetă el, ascultând povestirea entuziastă a lui Petea. Şi să te ia dracul, că din cauza ta n-am dormit! Bine, slavă Domnului, acum du-te şi te culcă. Mai avem vreme să aţipim până în zori.

— Dar… Nu… zise Petea. Mie încă nu mi-e somn. Ş-apoi mă cunosc eu bine; dacă adorm, s-a sfârşit. Şi pe urmă, sunt deprins să nu dorm înainte de luptă.

Petea mai şezu un timp în odaie, reamintindu-şi cu bucurie amănuntele drumului pe care-l făcuse şi închipuindu-şi aievea cele ce aveau să se petreacă a doua zi. Apoi, băgând de seamă că Denisov adormise, se ridică şi ieşi în curte.

Afară era încă întuneric beznă. Ploaia stătuse, dar de pe crengile copacilor tot mai picura. Nu departe de casa pădurarului, prin întuneric, se profilau siluetele negre ale corturilor căzăceşti şi ale cailor legaţi la un loc. În dosul izbei se vedeau umbrele negre a două furgoane, lângă care erau legaţi caii, iar în râpă se mai vedea, roşietic, un foc aproape stins. Cazacii şi husarii nu erau toţi adormiţi; ici-colo, odată cu zgomotul picăturilor căzute de pe crengi şi mestecatul zgomotos al cailor, se auzeau şi glasuri care discutau domol, pe şoptite parcă.

Petea coborî de pe prispă, se uită în întuneric şi se apropie de furgoane. Sub furgoane sforăia cineva, iar în jurul lor erau legaţi şi mestecau ovăz câţiva cai cu şeile pe ei. Petea îşi recunoscu în întuneric iapa pe care o botezase Karabah, deşi era de prin regiunea Malorusiei, şi se apropie de ea.

— Ei, Karabah, mâine avem de furcă, zise el, mirosindu-i nările şi sărutând-o.

— Ce-i, boierule, nu dormiţi? Întrebă cazacul care stătea sub furgon.

— Nu… Lihacev, aşa mi se pare că-ţi zice. Abia m-am întors. Am fost în tabăra francezilor.

Şi Petea îi povesti cu de-amănuntul cazacului nu numai drumul făcut, dar şi ce anume îl îndemnase să plece şi de ce socotea că-i mai bine să-şi rişte el viaţa, decât să plece ca orbeţii, pe nepregătite.

— Ei, da, dar să fi dormit un pic, zise cazacul.

— Nu, sunt deprins! Răspunse Petea. Dar cu cremenea pistoalelor cum stai? Am adus cu mine o grămadă. N-ai nevoie? Ia-ţi!

Cazacul ieşi de sub furgon, ca să-l vadă mai de aproape pe Petea.

— Pentru că eu sunt deprins să fac lucrurile cum se cuvine, spuse Petea. Unii pornesc la treabă aşa, care cum vrea, la întâmplare, nepregătiţi, şi pe urmă le pare rău. Mie nu-mi place aşa.

— Aveţi dreptate, spuse cazacul.

— Dar uite ce, te-aş ruga… ascute-mi, sabia, dragă, s-a to… (dar îi fu frică să mintă) n-a fost niciodată ascuţită. Vrei să faci asta?

— Vreau, de ce nu.

Lihacev se ridică, se scotoci în raniţă, şi Petea auzi, nu după multă vreme, sunetul bătăios al oţelului frecat de gresie. Se urcă în furgon şi se aşeză pe o loitră. Sub el, cazacul îi ascuţea de zor sabia.

— Dorm băieţii, hai? Zise Petea.

— Care dorm, care stau, aşa ca noi.

— Dar băieţaşul unde-i?

— Vesenni? S-a trântit colo, în tindă. Doarme tot cu frica-n sân. Dar a mai prins ceva inimă.

Mult timp după asta, Petea stătu tăcut şi ascultă. În întuneric se auziră paşi şi apăru o siluetă neagră.

— Ce ascuţi? Întrebă omul, apropiindu-se de furgon.

— Iaca, ascut şi eu sabia boierului.

— Bine faci, spuse omul care lui Petea i se păru a fi un husar. N-a rămas cumva aici, la dumneata, cana?

— Uite-o colo, lângă roată.

Husarul luă cana.

— Nu-i mult, pân' la ziuă, adăugă el, căscând, şi plecă.

Petea ar fi trebuit să ştie că se afla într-o pădure, la o verstă departe de drum, cu detaşamentul de partizani al lui Denisov, că stătea pe un furgon capturat de la francezi, de care erau legaţi cai, că sub furgon sta cazacul Lihacev şi-i ascuţea sabia, că pata aceea mare şi neagră din dreapta lui era o casă de pădurar, că pata roşie şi luminoasă din vale, de la stânga lui, era un foc ce se stingea, că omul care venise să-şi caute cana era un husar căruia îi era sete, dar nu ştia nimic din toate astea şi nici nu voia să ştie. Era într-o împărăţie a vrăjii, unde nimic nu mai avea legătură cu realitatea. Pata aceea mare şi neagră era, poate, chiar casa pădurarului, dar putea fi prea bine şi o peşteră, care ducea tocmai în fundul pământului. Pata roşie era, poate, un foc, dar putea fi şi un ochi de monstru uriaş. Se putea întâmpla să fie adevărat că el şedea pe loitra unui furgon, dar se putea tot atât de bine să fi stat într-un turn grozav de înalt, din care, dacă ar fi căzut, trebuia să cadă o zi întreagă, o lună încheiată, să se scufunde mereu şi să nu mai ajungă niciodată jos. Sub furgon se putea întâmpla să stea chiar cazacul Lihacev, dar putea foarte bine fi şi cel mai bun, cel mai viteaz, cel mai minunat şi extraordinar om din lume, pe care să nu-l fi ştiut nimenea. Poate că venise cu adevărat un husar după apă şi se mistuise apoi în văgăună, dar poate că, de cum îi pierise de sub ochi, dispăruse cu totul şi nici nu mai exista deloc.

Orice ar fi văzut acum Petea nu l-ar mai fi putut uimi. Se afla în împărăţia vrăjii, în care orice era cu putinţă.

Se uită la cer. Şi cerul era tot aşa, vrăjit, ca şi pământul. Pe cer se destrămau şi alergau nourii purtaţi de vânt peste crestele copacilor atât de repede, încât parcă se grăbeau să dezvelească stelele. Câteodată, cerul părea că se limpezeşte şi că bolta rămâne curată, neagră; alteori părea că petele acestea negre erau nourii. Se părea uneori că cerul se înălţa sus, foarte sus, drept deasupra capului; alteori bolta lui se lăsa jos de tot, cât să-l fi ajuns cu mâna.

Petea începu să-şi simtă ochii închizându-i-se şi prinse a moţăi.

Auzea picăturile de ploaie căzând. Cineva vorbea în şoaptă. Caii nechezau sau se băteau. Se auzeau sforăituri.

„Vjig, jig, vjig, jig…” ţiuia sub tocilă sabia. Şi, deodată, Petea auzi o orchestră armonioasă, care cânta solemn un imn necunoscut şi dulce. Petea era muzical ca şi Nataşa, mai muzical decât Nikolai, dar nu studiase niciodată muzica, nici nu se gândise la muzică şi, de aceea, crâmpeiele de cântec care îi răsunau atât de neaşteptat în minte erau pentru el ceva deosebit de nou şi de atrăgător. Muzica se auzea tot mai desluşit. Melodia creştea, trecând de la un instrument la altul; Se înfiripa ceea ce se numeşte o fugă, deşi Petea n-avea nici cea mai slabă idee de ceea ce este o fugă. Fiecare instrument, care aducea ba cu vioara, ba cu o trompetă, dar care scotea sunetele mai frumos şi mai curat decât viorile şi trompetele, fiecare instrument îşi cânta melodia sa şi, înainte de a parcurge tot motivul, se contopea cu altul, care începuse cam acelaşi motiv, apoi cu un al treilea, cu un al patrulea şi toate se îmbinau într-un acord şi iarăşi se despărţeau şi iarăşi se contopeau, când într-un solemn imn religios, când într-unul de strălucitor şi luminos triumf.

„Ah, da, visez, asta-i în vis, îşi zise Petea, tresărind, îmi răsună mie în urechi. Sau poate o fi chiar o orchestră a mea. Uite, iar a început. Cântă-mi mie, hai, cântă-mi!”…

Închise ochii. Şi din toate părţile, din depărtări parcă, începură să se adune sunetele, să se destrame, să se contopească; şi iarăşi totul se întruni în acelaşi imn dulce şi solemn. „Ah, ce minunat! Cât vreau şi cum vreau!” îşi spuse Petea. Şi încercă să dirijeze acest uriaş ansamblu de instrumente.

„Hai, mai încet, mai încet, acum în surdină.” Şi sunetele îi dădeau ascultare. „Hai, acum mai plin, mai voios, încă! Mai multă voioşie!” Şi din străfunduri neştiute se ridicau, din ce în ce mai solemne şi mai puternice, sunetele. „Acum, vocile, hai, începeţi şi voi!” porunci Petea. La început, din depărtare prinseră să răsune numai voci bărbăteşti, apoi şi voci de femei. Vocile creşteau, creşteau într-un ritm majestos şi uniform. Petea era înfiorat şi fericit la auzul neasemuitei lor frumuseţi.

Cântecul glasurilor omeneşti se contopea cu marşul solemn şi triumfal; de pe crengi stropii picurau şi sabia şuiera sub tocilă: vjig, jig, jig… şi din nou începură să necheze şi să se muşte caii, dar nechezatul lor nu ştirbea armonia, ci se integra în ea.

Petea n-ar fi putut spune de câtă vreme durau toate acestea: el se desfăta, mirându-se el însuşi mereu de desfătarea sa, şi-i părea rău că n-avea cui s-o împărtăşească. Îl deşteptă vocea blânda a lui Lihacev.

— Gata, domnule sublocotenent, cu asta-l spinteci pe franţuz în două.

Petea se dezmetici.

— Se luminează, se luminează de-a binelea! Strigă el.

Caii, care înainte abia se întrezăreau, se vedeau acum întregi, până la coadă, iar printre crengile despuiate albea o lumină tulbure. Petea se întinse, sări jos de pe furgon, apoi scoase din buzunar o rublă şi i-o dădu lui Lihacev, îşi vâjâi sabia, chipurile s-o încerce, şi o vârî în teacă. Cazacii dezlegau caii şi le ajustau chingile.

— Iaca şi domnul comandant, zise Lihacev.

Din casa pădurarului ieşise Denisov care, după ce-l chemă pe Petea la el, ordonă oamenilor să se pregătească.