XI.

OAMENII ÎŞI GĂSIRĂ ÎN grabă, prin semiîntuneric, caii, le ajustară chingile şi se adunară pe căprarii. Denisov stătea în faţa căsuţei şi dădea ultimele dispoziţii. Infanteria detaşamentului fu prima care porni pe drum înainte, în lipăitul a o sută de tălpi ce frământau noroiul, şi se pierdu îndată, printre copaci, în ceaţa zorilor. Esaulul dădea ordine cazacilor. Petea îşi ducea calul de dârlogi, aşteptând cu nerăbdare ordinul să încalece. Faţa, pe care şi-o spălase cu apă rece, şi mai cu seamă ochii, îi ardeau ca focul, un fior îl furnica prin şira spinării şi tot trupul îi tremura cadenţat şi repede.

— Ei, gata sunteţi? Întrebă Denisov. Aduceţi caii!

Fură aduşi caii. Denisov se răsti la cazac, fiindcă nu strânsese bine chinga şi, după ce îl certă bine, încalecă. Petea puse piciorul în scară. Calul, ca de obicei, dădu să-l muşte de picior, dar el, uşor ca fulgul sări iute în şa şi, cu ochii la husarii care porniseră prin întuneric în urma lui, se apropie de Denisov.

— Vasili Feodorovici, îmi daţi vreun ordin, ceva? Vă rog… Pentru numele lui Dumnezeu… zise el.

Denisov uitase parcă de existenţa lui Petea. Îi aruncă o privire.

— Un singur lucru te rog, îi vorbi el cu severitate: Să mă asculţi şi să nu te bagi nicăieri.

Tot timpul marşului, Denisov nu mai schimbă nici un cuvânt cu Petea şi călări în tăcere. Când ajunseră la liziera pădurii, pe câmpie începea să se lumineze văzând cu ochii. Denisov vorbi ceva pe şoptite cu esaulul şi cazacii prinseră să treacă pe lângă el şi pe lângă Petea. După ce trecură toţi, Denisov dădu pinteni calului şi o porni la vale. Alunecând şi lăsându-se pe crupă, caii coborau în vâlcea, cu călăreţii în spate. Petea se ţinea alături de Denisov. Tremurul lăuntric i se înteţea. Se lumina din ce în ce; doar ceaţa mai ascundea încă lucrurile mai depărtate. Ajuns de vale, Denisov se uită înapoi şi-i făcu un semn cazacului de lângă el, cu capul.

— Semnalul! Rosti el.

Cazacul ridică mâna şi răsună un foc de armă. În aceeaşi clipă se auzi din faţă tropot de cai, strigăte venind din toate părţile şi alte focuri de armă.

În clipa în care se auziră primele tropote şi strigăte, Petea îşi lovi calul, îi dădu frâu liber şi o porni la galop înainte, fără să-l mai asculte pe Denisov, care striga la dânsul. Lui Petea i se păru că în momentul când răsunase împuşcătura, se luminase de tot ca în miezul zilei şi se repezi spre pod. Înaintea lui, pe drum, galopau cazacii. Pe pod se izbi de un cazac rămas în urmă, apoi îşi continuă goana. În faţa lui nişte oameni – pesemne francezii – fugeau dinspre dreapta drumului spre stânga. Unul căzu în noroi, sub picioarele calului lui Petea.

Lângă o izbă se îngrămădiseră mai mulţi cazaci, care trebăluiau ceva. Din înghesuială se auzi un strigăt înfiorător. Petea se repezi spre grup; ceea ce văzu mai întâi era un francez, palid, cu falca de jos tremurândă, şi care se ţinea de lemnul unei suliţe îndreptate spre pieptul lui.

— Ura! Băieţi… ai noştri… strigă Petea şi, lăsând frâu liber calului înfierbântat, galopă mai departe pe uliţa satului.

Din faţă se auzeau împuşcături. Cazaci, husari şi prizonieri ruşi în zdrenţe, gonind pe amândouă laturile uliţei, strigau ceva, tare şi dezordonat. Un francez, chipeş, cu capul gol, cu faţa roşie şi încruntată, îmbrăcat într-o manta sinilie, se apăra cu baioneta în luptă cu nişte husari. Până să ajungă şi Petea acolo, francezul căzuse. „Iar am întârziat”, îl fulgeră pe Petea gândul şi o porni la galop înspre locul de unde se auzeau împuşcături mai dese. Împuşcăturile veneau din curtea conacului boieresc unde fusese el cu Dolohov de cu seară. Francezii se postaseră în dosul gardului de nuiele al unei grădini năpădite de tufe dese şi trăgeau în cazacii care se îmbulzeau în poartă. Zburând spre poartă, Petea îl văzu prin norii de fum pe Dolohov, care, cu faţa palidă bătând în verde, le striga ceva oamenilor săi. „Înconjuraţi-i! Aşteptaţi infanteria!” le striga el, în clipa când Petea galopă spre dânsul.

— Ce să mai aşteptăm? Uraaa! strigă Petea şi, fără să mai zăbovească o clipă măcar, galopă mai departe, spre locul de unde veneau împuşcăturile şi unde fumul prafului de puşcă era mai gros. Se auzi o salvă şi, după ea, şuierături de gloanţe, unele pierdute în gol, altele izbindu-se în ceva. Cazacii şi Dolohov se repeziră în urma lui Petea pe poarta conacului. Francezii fugeau care încotro prin norii de fum care se legănau în aer; unii aruncau armele şi alergau de prin tufe în întâmpinarea cazacilor, alţii fugeau la vale, spre iaz. Petea galopa pe calul său prin curtea boierească şi, în loc să ţină de dârlogi îşi mişca ciudat şi repezit amândouă braţele, alunecând din şa din ce în ce mai mult într-o rână. Calul, dând peste un foc care abia mai pâlpâia în lumina dimineţii, se opri şi Petea căzu greoi pe pământul jilav. Cazacii putură vedea cum îi zvâcniră mâinile şi picioarele în convulsiuni repezi, în ciuda faptului că din cap nu mişca de fel. Un glonţ îi străbătuse ţeasta.

După ce vorbi cu un ofiţer francez venit spre el de după casă cu o batistă albă înfiptă în sabie, care-l anunţă că se predau, Dolohov descălecă şi se apropie de Petea, ce zăcea la pământ nemişcat cu mâinile întinse în lături.

— L-au dat gata, zise el încruntat şi se îndreptă spre poartă să-l întâmpine pe Denisov.

— Ucis?! Strigă Denisov, care văzuse de la distanţă poziţia, bine-cunoscută lui, de om cu siguranţă mort, în care zăcea Petea.

— L-au dat gata, repetă Dolohov, ca şi când vorba asta i-ar fi făcut plăcere, şi se grăbi să se apropie de prizonierii în jurul cărora cazacii făcuseră cerc. Nu-i luăm! Îi strigă el lui Denisov.

Denisov nu răspunse; se apropie de Petea, sări de pe cal şi-i răsuci spre dânsul, cu mâini tremurătoare, obrazul mânjit de sânge şi de noroi, care avusese timp să pălească.

„M-am deprins să am întotdeauna la mine ceva dulce. Stafide minunate, luaţi-le pe toate”, îi veni în minte. Şi cazacii se uitară cu mirare la Denisov când acesta, scoţând nişte sunete ce aduceau a lătrat, se întoarse repede, se îndreptă spre gard şi se agăţă cu mâinile de el.

Printre prizonierii ruşi eliberaţi de Denisov şi Dolohov era şi Pierre Bezuhov.