XII.

GRUPUL DE PRIZONIERI ÎN care era Pierre nu mai avusese din partea comandamentului francez, chiar de pe vremea plecării sale din Moscova, nici un fel de dispoziţii noi. La 22 octombrie, nu se mai afla laolaltă cu trupele şi trenurile regimentare cu care ieşise din Moscova. Din convoiul de căruţe încărcate cu pesmeţi, care merseseră primele etape în urma lor, jumătate fuseseră capturate de cazaci, iar cealaltă jumătate le-o luase înainte; dintre cavaleriştii care mergeau pe jos, înaintea lor, nu mai rămăsese niciunul; dispăruseră toţi. În locul artileriei, care la primele etape se vedea în fruntea coloanei, şerpuia acum pe drum o uriaşă coloană de căruţe aparţinând mareşalului Junot, escortată de westfalieni. Îndărătul prizonierilor venea o coloană cu bagajele cavaleriei.

De la Viazma încolo, trupele franceze, care porniseră pe trei coloane, începură să umble grămadă, toate de-a valma. Semnele acestea de dezordine, pe care Pierre le observase la cel dintâi popas după plecarea din Moscova, ajunseseră acum până la trepte nebănuite.

Drumul pe care mergeau trupele era plin şi de o parte şi de alta cu leşuri de cai; oameni în zdrenţe, rătăciţi de pe la toate unităţile, se tot perindau, când alăturându-se, când răzleţindu-se iar de coloană.

De câteva ori, în timpul marşului se produseră false alarme, şi soldaţii din escortă ridicau armele, trăgeau şi fugeau care încotro, dând unii peste alţii, apoi se adunau iar la loc şi se mustrau reciproc pentru că se speriaseră degeaba.

Cele trei rămăşiţe de unităţi care mergeau împreună – depozitul cavaleriei, grupul de prizonieri şi coloana de căruţe a lui Junot – tot mai formau un întreg aparte, deşi atât bagajele şi prizonierii, cât şi convoiul de căruţe se topeau văzând cu ochii.

Din cele o sută douăzeci de căruţe care formaseră la început depozitul cavaleriei, rămăseseră nu mai mult de şaizeci; celelalte fuseseră capturate sau părăsite. Din convoiul lui Junot fuseseră de asemenea lăsate pe drum sau capturate câteva căruţe. Trei căruţe fuseseră jefuite de fugarii din corpul de armată al lui Davout. Din discuţiile nemţilor, Pierre aflase că pe lângă convoi fuseseră postate mai multe santinele decât pe lângă grupul de prizonieri şi că unul dintre camarazii lor, un soldat neamţ, fusese împuşcat chiar din ordinul mareşalului, pentru că fusese găsită asupra lui o lingură de argint care aparţinea mareşalului.

Cel mai mult însă dintre toate aceste trei rămăşiţe se topea grupul de prizonieri. Din trei sute treizeci de oameni câţi porniseră din Moscova, nu mai rămăseseră acum nici măcar o sută. Pentru soldaţii din escortă, prizonierii erau mai mare povară decât şeile depozitului cavaleriei şi decât trenul de căruţe al lui Junot. Şeile şi lingurile lui Junot mai treacă-meargă, puteau fi bune la ceva, dar de ce trebuiau să facă de gardă şi să păzească, pătrunşi de ger şi flămânzi cum erau, nişte ruşi tot atât de flămânzi şi de îngheţaţi, dintre care unii mureau pe drum, iar alţii nu mai puteau merge şi trebuiau, cum suna ordinul, să fie împuşcaţi; lucrul acesta părea nu numai de neînţeles, dar şi dezgustător. Şi, ca şi cum s-ar fi temut, în situaţia amărâtă în care se aflau şi ei, să nu se lase năpădiţi de sentimentul milei faţă de prizonieri, sentiment care mocnea în sufletul lor, şi să-şi înrăutăţească prin aceasta propria lor situaţie, soldaţii din escortă se comportau deosebit de morocănos şi de aspru faţă de ei.

La Dorogobuj, în timp ce soldaţii din escortă, după ce-i închiseseră pe prizonieri într-un grajd, se duseseră să jefuiască propriile lor depozite, câţiva soldaţi prizonieri săpaseră zidul pe dedesubt şi evadaseră, dar fuseseră prinşi de francezi şi împuşcaţi.

Măsura luată la plecarea din Moscova şi pe care o respectaseră la început, ca prizonierii ofiţeri să meargă despărţiţi de prizonierii soldaţi, căzuse demult; toţi cei care puteau să umble mergeau laolaltă şi, după a treia etapă, Pierre se găsi din nou în tovărăşia lui Karataev şi a căţeluşului liliachiu cu picioarele strâmbe, care şi-l alesese de stăpân pe Karataev.

Pe Karataev, a treia zi după plecarea prizonierilor din Moscova, îl apucaseră din nou frigurile de care zăcuse la spitalul de la Moscova şi, pe măsură ce-l vedea mai fără de putere, Pierre îl ocolea. Pierre nu ştia de ce, dar de când boala lui Karataev se agravase, trebuia să-şi calce pe inimă ca să se poată apropia de dânsul. Când se apropia de el şi auzea gemetele sfârşite pe care bolnavul le scotea de obicei când se culca în timpul popasurilor, dar mai ales când simţea mirosul din ce în ce mai tare ce duhnea din trupul lui Karataev, Pierre căuta să-l ocolească şi nu se mai gândea la dânsul.

În timpul prizonieratului, în baracă, Pierre descoperise – nu cu mintea, ci cu toată făptura sa, cu ajutorul vieţii din el – că omul e făcut pentru a fi fericit, că fericirea e în el însuşi, în satisfacerea trebuinţelor omeneşti naturale şi că toată nefericirea vine nu din lipsuri, ci din prea mare belşug; acum însă, în timpul ultimelor trei săptămâni de marş, mai descoperi încă un adevăr, un adevăr nou şi liniştitor şi anume că în lume nu-i nimic înfricoşător. Aflase că, aşa cum nu există în lume situaţie în care omul să poată fi fericit şi liber pe deplin, nu există nici situaţie în care omul să fie pe deplin nefericit sau cu totul încătuşat. Aflase acum că şi suferinţa şi libertatea au o limită şi că aceste limite sunt foarte apropiate; că omul care suferă din pricină că pe aşternutul lui de petale de roză o petală s-a îndoit, suferă exact la fel cum suferea şi el acum, când dormea pe pământul gol şi umed, răcindu-şi o parte a trupului şi încălzindu-şi-o pe cealaltă; că atunci când el, Pierre, se încălţa odinioară cu pantofii strâmţi de bal, suferea exact la fel ca acum, când umbla cu totul desculţ (încălţămintea i se rupsese demult) şi când picioarele îi erau numai răni. Aflase tot acum că, atunci când se însurase el din proprie voinţă – cum i se părea – nu fusese mai liber decât acum, când îl zăvorau pe noapte într-un grajd. Din tot ceea ce mai târziu numea şi el suferinţă, dar o suferinţă care pe atunci aproape că nici nu se făcea simţită, mai greu îi era cu picioarele goale, julite şi pline de cruste. (Carnea de cal era gustoasă şi hrănitoare, izul de silitră al prafului de puşcă, folosit în loc de sare, era chiar plăcut; frig prea din cale-afară nu era, iar ziua, în timpul marşului, era chiar cald, pe când noaptea te puteai încălzi la focuri; păduchii care-l mâncau îl mai încălzeau.) Singurul lucru greu de suportat la început fură picioarele pline de răni.

În ziua a doua de marş, cercetându-şi rănile la lumina focului, Pierre crezuse că-i va fi cu neputinţă să mai calce pe ele; dar când ceilalţi se ridicaseră să plece, pornise şi el şchiopătând, şi pe urmă, încet-încet, când se mai înfierbântă, durerile îl lăsară cu totul, deşi seara îi fusese şi mai frică să-şi privească picioarele. Nu se mai uită deci la ele şi se gândi la altceva.

Abia acum înţelese Pierre toată forţa vitală a omului şi puterea salvatoare a deplasării atenţiei, funcţie înnăscută în om şi asemănătoare aceleia a supapei de siguranţă de la maşinile cu aburi, care dă drumul aburilor de prisos de îndată ce presiunea lor depăşeşte o limită anumită.

Nu vedea şi nu auzea cum erau împuşcaţi prizonierii rămaşi în urmă, deşi mai bine de o sută dintre ei pieriseră în felul acesta. Nu se mai gândea la Karataev, care slăbea pe zi ce trecea şi care, de bună seamă, avea să se supună curând aceleiaşi soarte. Încă şi mai puţin se gândea Pierre la el însuşi. Cu cât situaţia lui devenea mai grea, cu cât viitorul îi apărea mai înfricoşător, cu atât îi treceau prin minte – în mod din ce în ce mai independent de situaţia în care se găsea – imagini, amintiri şi gânduri liniştitoare şi aducătoare de bucurie.